Ioan Scurtu - Relațiile partidelor istorice cu Mareșalul Ion Antonescu (2)

 

Relațiile partidelor istorice cu Mareșalul Ion Antonescu (2)

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.

04 August 2024

 

Problema cea mai gravă în relațiile partidelor istorice cu Ion Antonescu a fost continuarea războiului  pe teritoriul U.R.S.S. Imediat după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, Iuliu Maniu a trimis  un memoriu mareșalului Antonescu prin care-i  cerea să oprească armata la Nistru și să nu o angajeze alături de Germania în interiorul Uniunii Sovietice. La acest demers s-a asociat și Dinu Brătianu. De altfel, liderul național-liberal a continuat pe tot cursul războiului să se afle alături de Maniu, astfel că mai multe memorii au fost semnate împreună. Această poziție era o continuare a celei promovate de P.N.L. și P.N.Ț. în perioada interbelică, promovând o politică alături de Anglia și Franța, iluzionându-se că acestea vor apăra intergitatea teritorială a României. Realitatea s-a văzut în 1940, când de la Paris și Londra nu a venit nici un sprijin. Încă de la 22 iunie 1941, Iuliu Maniu se declara convins că „aliații noștri occidentali, care vor dicta pacea viitoare”, nu se puteau supăra pe noi  că,  „profitând de războiul germano-sovietic, noi ne luăm dreptul nostru și ne oprim la Ceremuș și Nistru”. În opinia sa, „Antonescu trebuia să-i întrebe pe ruși mai întâi dacă sunt dispuși să ne  redea provinciile noastre  și numai în caz de refuz să se recurgă la arme și aceasta pe cont propriu, nu ca aliat al Germaniei”   [31]. Acest punct de vedere a fost exprimat și într-un memoriu trimis generalului Antonescu, din care  o copie a fost predată lui Franklin Mott-Gunther, ministrul plenipotențiar al S.U.A. la București.

 

La 14 august 1941, Roosevelt și Churchill au adoptat Carta Atlanticului în care erau stabilite obiectivele urmărite de cele două state după încheierea războiului: dreptul popoarelor la autodeterminare și nici o schimbare teritorilă făcută împotriva voinței popoarelor. Pe acestă bază, la 1 ianuarie 1942 a fost semnată „Declarația Națiunilor Unite”.  Iuliu Maniu afirma că are „încredere  totală în onestitatea democrațiilor anglo-americane”   [32], care  „nu doresc nici o modificare  teritorială, care să nu fie în acord cu voințele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Peste două săptămâni liderul național-țăranest afla că S.U.A. și Marea Britanie au semnat „tratate de alianță” cu U.R.S.S. în care nu era vorba despre frontierele din 1938, ci despre cele din 22 iunie 1941, când Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de sovietici. De această dată, el dădea vina pe regele Carol al II-lea: „Dacă ar fi fost admis protocolul Litvinov-Titulescu de către blestematul și ticălosul de Carol,  România nu ar fi ajuns în tabăra germă și nu s-ar teme de o victorie rusească”   [33].

 

Liderul național-țărănist a semnat un nou memoriu, care a fost prezentat lui C.I.C. Brătianu și președintele PNL  s-a declarat de acord cu conținutul acestuia. Dr. Lupu l-a prezentat în ziua de 25 august 1941 lui Ion Antonescu, pe care l-a felicitat mai întâi pentru înaintarea sa la gradul de mareșal. După ce l-a citit, Antonescu a apreciat că Maniu și Brătianu „nu sunt la curent cu problemele militare actuale”   [34]. În scrisoarera din 19 decembrie 1941, Maniu și Brătianu cereau lui Antonescu să „pună capăt campaniei din Răsărit” și să retragă trupele în țară și pregătite pentru o eventuală confruntare cu Ungaria în vederea eliberării nord-estului Transilvaniei   [35].

 

Manifestându-se ca lideri politici aflați în opoziție, președinții P.N.Ț. și P.N.L. nu-și puneau problema dacă oprirea la Nistru era o soluție viabilă. Ei nu țineau seama de situația concretă și anume că U.R.S.S. considera Basarabia și nordul Bucovinei ca teritorii care-i aparțineau și susținea că  România a comis un act de  agresiune împotriva sa. Ca urmare, Kremlinul nu au pus nici o clipa problema de încheia o pace sau măcar un armistițiu cu România pe baza renunțării la notele ultimative din iunie 1940.

 

La 7  decembrie 1941, Marea Britanie s-a declarat în stare de război cu România și Finlanda. Prin această decizie,  România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Panetar. Aflând despre această hotărâre, Constantin Argetoianu nota:„actul săvârșit de guvernul britanic împotriva României și Finlandei  care își apără existența va rămâne ca un gest de o mârșavă imoralitate”   [36]. Luând cunoștință de hotărârea guvernului de la Londra,  mareșalul Antonescu a declarat că România nu se consideră în război cu Marea Britanie: „Eu sunt aliatul  Reich-ului împotriva Rusiei, dar sunt neutru între  Marea Britanie și Germania”   [37]. Peste trei ani, la 2 aprilie 1944, Antonescu îi scria mareralului englez Wilson: „Noi suntem prietenii dvs, nu dușmanii dvs”

 

Prin decizia Marii Britanii,  România îa fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfălșura la nivel Panetar. La 22 august 1942, Maniu și Brătianu au trimis o scrisoare lui Ion Antonescu prin care-i aduceau la cunoștință: „Națiunea română cere să se termine acest război, iar armata ei să fie adusă acasă ca să apere hotarele țării și glia strămoșească”   [38]. Ion Antonescu a explicat în repetate râduri: dacă România și-ar retrage armata de pe front, Germania ar considera acest act ca fiind inamical și având neapărată nevoie de petrolul și de cerealele ei, le-ar fi luat singură, procedând la ocuparea acestei țări.

 

Cele două partide istorice erau convinse că războiul se va încheia cu victoria Angliei și S.U.A., care nu vor accepta ca U.R.S.S. să-și impună punctul de vedere la conferința păcii și vor apăra interesele României. La 15 mai 1942, într-o discuție cu René de  Weck, Maniu a sugera că „ar trebui o declarație comună a celor două puteri anglo-saxone, care să garanteze că U.R.S.S.-ul nu se va atinge nici de Basarabia, nici de Bucovina de nord”   [39].

 

În bătălia de la Stalingrad, armata română a fost sacrificată de comandamentul german. Mareșalul Antonescu îi transmitea la 30 decembrie 1942 generalului Ilie Șteflea: „Răspunderea în fața istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut  pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană”   [40]. După Stalingrad, mareșalul Antonescu a cerut lui Mihai Antonescu să inițieze discuții diplomatice pentru încheierea armistițiului (București, Editura Enciclopedică).

 

La 6 martie 1943, Mihai Antonescu a înființat Biroul păcii cu misiunea de a pregăti documentația necesară pentru congresul de pace. Între membrii acestuia s-au aflat  liberalii Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Teofil Sauciuc-Săveanu, și  național-țărăniștii Ștefan Ciobanu și Ioan Hudiță.

 

Maniu și Brătianu și-au continuat seria memoriilor, cerând aducerea trupelor  în țară. La un memoriu comun semnat de cei doi, mareșalul amintea că în 1919, pentru a asigura actul unirii Transilvaniei cu România, armata română nu s-a oprit la Oradea, ci a înaintat până la Budapesta. La scrisoarea din 12 august1943 semnată de C.I.C. Brătianu, mareșalul Ion Antonescu argumenta că retragerea trupelor de pe front însemna „anihilarea dintr-o dată” a tuturor sacrificiilor făcute de armata română după trecerea Prutului și ocuparea României de  către trupele germane. „Germania are nevoie de petrolul și de grâul nostru. Astăzi vine dl. Clodius și dl Neubacher, negociază cu noi și primesc condițiunile noastre. Mâine ne va lua și petrolul și grâul .cum le-a luar peste tot cu pumnul”. Mareșalul l-a invitat: „Poftiți, veniți dv., să vină dl Maniu, veniți împreună și puneți în aplicare această necugetată și nebunească idee”. Dar tot el aprecia: „O țară și viitorul ei nu pot fi compromise fiindcă doi domni se intitulează șefii unor partide inexistente, condamnate și spulberate de opinia publică”   [41].

 

La 22 august 1943, Maniu și Brătianu au trimis prima scrisoare regelui Mihai prin care-l informau despre conținutul scrisorii trimisă mareșalului Antonescu la 12 august 1943, prin care-i cereau scoaterea țării din războiu.

 

Bizuindu-se pe informațiile transmise de „Radio Londra”, partidele istorice au comentat favorabil rezultatele Conferinței de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), socotind-o un „succes imens” pentru  Roosevelt și Churchill, care l-au determinat pe Stalin să „respecte principiul libertății fiecărui popor, mare sau mic, de a-și decide soarta lui. Acest angajament este deci incompatibil cu pretențiile Moscovei la orice expansiune teritorială sau sfere de influență”   [42]. În realitate, cei trei lideri au hotărât ca cel de-al doilea front să fie deschis în Franța, iar nu în Balcani cum sperau liderii paridelor istorice, și au stabilit organizarea lumii postbelice, apreciind că în privința statele vecine U.R.S.S.  rolul „conducător” revenea Kremlinului.

 

În martie 1944 trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, după care au staționat pe aliniamentul Iași-Chișinău. Guvernul, prin Mihai Antonescu, și opoziția al cărei principal reprezentant era Iuliu Maniu și-au intensificat acțiunile diplomatice (secrete) vizând încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.  Guvernul a purtat negocieri la Stockholm cu U.R.S.S., țară cu care România era în război, în timp ce opoziția și-a legat speranțele de negocierile desfășurate la Cairo  unde se afla un sediu diplomatic al Națiunilor Unite. Iuliu Maniu avea să declare i-a propus lui Barbu Știrbey să meargă la Cairo și acesta a acceptat cu condiția de a i se înmâna o scrisoare prin care se confirma că era emisarul său, ceea ce liderul național-țărănesc a acceptat.  Apoi Maniu i-a trimis o telegramă lui Ion Antonescu prin care-l ruga să înlesnească ieșirea lui Barbu Știbey din țară, iar mareșalul „a avut bunătatea și patriotismul să înlesnească acest lucru”. Barbu Știrbey a ajuns la Cairo în ziua de 17 martie 1944, unde reprezentanții Marii Britanii și ai SUA i-au precizat că orice demers trebuia adresat și diplomatului sovietic. Maniu a trimis lui  Mihai Antonescu telegramele primite de la Cairo,  iar Mihai Antonescu îl informa despre negocierile de la Stockholm.

 

Liderii celor două partide nu aveau o viziune clară privind modalitatea de scoatere a României din război. Uneori aveau în vedere înlăturarea lui Antonescu. La 13 ianuarie 1943, Dinu Brătianu se pronunța pentru o lovitură de stat relizată de șeful unei mari unități militare, cu sprijinul celor două partide. Tot atunci, Iuliu Maniu  aprecia că „autoritatea  regelui față de armată este un element hotărâtor în reușita acțiunii noastre”   [43].  La 1 mai 1943,  Biroul PNȚ s-a pronunțat pentru „un guvern de uniune națională prezidat de Maniu”   [44]. La 8 mai 1943, Ion Mihalache afirma: „ideal ar fi ca Antonescu să facă el desprinderea de nemți, iar noi să-l sprijinim în măsura în care va găsi de cuviință”   [45]. La 16 ianuarie 1944, dr. Constantin Angelescu, membru în Biroul  PNL, afirma că „nu vede altă soluție decât un guvern de uniune națională sub președinția lui Maniu”   [46].

 

În ianuarie 1944, a început evacuarea populației și instituțiilor din Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, care au fost repartizarată în localități  din Oltenia și Banat. Universitatea din Iași a fost evacuată la Alba Iulia unde, potrivit profesorului Gheorghe Zane (național-țărănist), exista „un belșug alimentar; în piață - carne, zarzavaturi, fructe pentru toată lumea; în micile restaurante sau birturi locale - fripturi de tot felul. Războiul nu zdruncinase economia transilvană”.

 

Maniu și Brătianu i-au adresat un memoriu lui Antonescu la 21 martie, prin care-i reproșa că nu a ținut seama de „sfaturile” lor. Ca urmare îi scria: „trebuie ca tot dvs să arătați germanilor că trebuie să retrageți restul trupelor noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteți da concursul militar de până acum. Dacă nu puteți face aceste acte, nu mai rămâne decât să arătațâi M.S regelui că nu mai puteți conduce mai departe opolitica țării și că trebuie să avizeze formarea unui nou guvern” La 6 aprilie Brătianu îi cerea lui Antonescu să propună regelui „să facă un guvern de generali care să caute să salveze ceea ce se mai poate”.

 

Cele trei mari puteri și-au coordonat acțiunile. La 2 aprilie 1944, Molotov  a făcut o  declarație de presă în care afirma că intrarea trupelor sovietice în România era determinată de necesitățile militare și că U.R.S.S. nu urmărește schimbarea ordinei sociale din acea țară. Peste 2 zile, la 4 aprilie 1944, aviația engleză și  americană a executat un monstruos bombardament asupra Bucureștilor vizând exclusiv ținte civile: Gara de Nord, unde se aflau sute de refugiați, cartierul Giulești, locuit de familiile ceferiștilor, hoteluri etc. Constantin C. Giurescu (liberal) avea să scrie că a fost „un adevărat carnaj” și că „niciodată în istoria Bucureștilor n-au pierit, în mai puțin de două ceasuri, atâția oameni”   [47]. La rândul său, Gheorghe Zane (național-țărănist), aprecia că „a fost o crimă în masă, care era făcută în numele eliberării Europei! În curând, pe lângă crimă se va adăuga și trădarea”. Conducerile celor două partide istorice nu au condamnat acest bombardament barbar și cele care au urmat din partea unor state cu care România nu se afla efectiv în război, dar care sprijineau Uniunea Sovietică. C.I.C. Brătianu îi scria lui Antonescu la 6 aprilie 1944: „Bombardamentele din ultimele zile au creat o stare de suflet de care nu puteți să nu țineți cont” și-i cerea „să intrați în tratative de armistițiu, cerând anglo-americanilor să înceteze să ne considere ca vrăjmași”   [48]. La 12 aprilie 1944, guvernul URSS a făcut cunoscute condițiile de armistițiu cu România   [49]. Deși aceste condiții erau foarte grele, Maniu era „foarte bucuros că sovieticii garantează independența și suveranitatea țării” și erau dispuse „să negocieze cu noi condițiile de armistițiu”, aceasta fiind „o mare favoare care ni se face”   [50]. Evident, Iuliu Maniu a supraestimat puterea de influență a Marii Britanii, apreciind că  Churchll îl va determina pe Stalin să nu-și întindă dominația asupra României   [51].

 

Președinții celor două partide au evitat să-și asume răspunderea încheierii unui armistițiu care avea la bază capitularea României. Liderii partidelor istorice - de comun acord cu mareșlalul Antonescu și cu ministrul de externe Mihai Antonescu -  și-au pus speranțe în reușita misiunii lui Barbu Știrbey la Cairo. În realitate, au avut loc discuții care nu au dus la nici un rezultat. După debarcarea Aliaților în Normandia, la 6 iunie 1944, aceștia „și-au pierdut brusc tot interesul față de evenimentele din România”. Maniu a trimis noi mesaje la care nu a primit nici un răspuns. Diplomatul Alexandru Cretzeanu aprecia: „Tăcerea Aliaților l-a pus într-o situație extrem de dificilă” pe liderul național-țărănist   [52]. La 2 iunie 1944, Barbu Știrbey a transmis un mesaj lui Iuliu Maniu pe care-l informa despre discuțiile cu diplomații englezi: „suntem sfătuiți să ajungem neapărat la un acord cu partidul nostru comunist, trecând peste orice considerații, numai pentru a face plăcere Moscovei”   [53].

 

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrecu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat  Declarația Blocului Național-Democrat prin care cele patru partide se angajau să colaboreze pentru „înlăturarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic”   [54].

 

La 28 iulie 1944, Maniu și Dinu Brătianu au convenit, ca „pentru orice eventualitate” să se facă o împărțire a ministerelor după înlăturarea lui Antonescu: P.N.Ț. - șase, P.N.L. - patru, P.S.D. unul. Maniu a apreciat că cea mai bună soluție era un guvern de militari, sub președinția lui Sănătescu, din care să nu facă parte nici un om politic. Guvernul militar ar avea avantajul că „nu putea angaja națiunea și se va putea negocia la conferința păcii”   [55].

 

La începutul lunii august 1944, liderii partidelor istorice, dar și Mihai Antonescu  continuau să-și facă iluzii, sperând că „anglo-americanii vor debarca în Balcani și vor înainta spre Dunăre, participând, eventual,  la ocuparea României”   [56], împiedicând astfel pe sovietici să ocupe aceast țară.

 

Ofensiva armatei sovietice, declanșate la 20 august 1944, a impus rezolvarea rapidă a situației în care ajunsese România.

 

În seara zilei de 22 august, Ion Mihalache  - vicepreedinte al P.N.Ț. - a discutat la Snagov cu mareșalul Antonescu, arătându-i necesitatea de a încheia armistițiul. A doua zi dimineața a avut loc o ultimă consfătuire a reprezentanților P.N.Ț., P.C.R. și PSD, privind constituirea noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat să-și asume președinția noului cabinet, susțințând că armistițiul trebuia încheiat de un general sau de mareșalul Antonescu. S-a stabilit să facă un nou demers pe lângă Antonescu, drept care a doua zi, 23 august, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, unde de la ora 10,00 a pledat în același sens. De această dată, mareșalul s-a declarat de acord, dar a solicitat o „scrisoare de garanție” din partea partidelor istorice prin care să-și asume răspunderea pentru  încheierea armistițiului. Vicepreședintele P.N.L. a promis să aducă scrisoarea înainte de ora 15,00, când Antonescu avea audiență la rege. Nu a reușit să obțină documentul respectiv, deoarece în jurul orei 12,00, C.I.C Brătianu a plecat la Florica pentru înmormântarea surorii sale, iar Iuliu Maniu i-a declarat că nu era „nici o grabă”. În realiate, liderul național-țărănist a evitat să-și asume răspunderea unei acțiuni fără a avea o garanție din partea Aliaților englezi și americani.

 

La 16,05 mareșalul s-a prezentat la Palat, unde - după o discuție tensionată cu regele - a fost arestat. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit președintele Consiliului de Miniștri; acesta a încropit o listă de guvern în care Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au fost numiți secretari de stat. Seara, de la 22,05,  s-a transmis Proclamația către români citită de regele Mihai prin care se anunța că „România a acceptat armistițiul oferit de Națiunile Unite”.

 

La „procesul marii trădări naționale” intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, Iuliu Maniu – după ce a depus ca martor – s-a îndreptat spre banca acuzaților și i-a strâns mâna mareșalului   [57] (gest controversat; există afirmații că Maniu s-aar fiîmpiedicat și, involuntar a întins mâna spre Mareșal ca să se sprijine - n.n. I.M.). La acuzațiile ce i s-au adus pentru acest gest, Maniu a replicat. „Noi am fost adversari politici, nu canibali”.

 

Cert este că România a pierdut atât războiul, cât și pacea. Deși s-a alăturat Națiunior Unite de la 23 august, iar contribuția armatei române la înfrângerea Germaniei a fost substanțială, România nu a primit calitatea de stat cobeligerant, fiind   tratată la Conferința păcii din 1946 ca stat învins, aliat al Germaniei.

 

   

 

-------------------------------------------

   [31] Hudiță,  1941-1942 , p. 25

   [32] Hudiță, 1942-1943, pp. 368 – 369

   [33] Hudiță, 1942-1943, p. 409

   [34] Hudiță,  1941-1942, p. 99

   [35] Epistolarul …, pp. 252 -253

   [36] Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. 9. Ediție Stelian Neagoe, București, Editura Machiavelli, 2008, p.497

   [37] Gheorghe Barbul, Al trilea om al Axei, p. 73

   [38] Ioan Scurtu, Istoria Partidului Național-Țărănesc, ed. a II-a, Bucureșlti, Editura Enciclopedică, 1994 , p.378

   [39] René de  Weck, op. cit.,   p. 128

[39] Hudiță, 1942-1943, p. 451

   [40] Ioan Scurtu (coordonator),  Documente   1918 -1944, p. 175

   [41] Epistolarul  ,pp. 400 – 404

   [42] Hudiță, 1943, p. 433

   [43] Hudiță    1942 -1943, p. 429

   [44] Hudițâ, 1943, p. 177

   [45] Hudiță,  1943, p. 188

   [46] Hudiță,  1944, p. 62

   [47] Constantin C. Giurescu, Amintiri …  , p. 327

   [48] Epistolarul …   , p. 419

   [49] Documente   1918 -1944, p. 594

   [50] Hudiță,  1944  ,  p. 195

   [51] Ioan Scurtu,   Iuliu Maniu,   p. 105

   [52] Alexandru Cretzeanu, Ocazia pierdută; Iași, Institutul European, 1995, p. 157

   [53] Huduță, 1944    p. 283

   [54] Culegere de documente  1918-1944, p. 611

   [55] Hudiță,   1944, p. 393

   [56] Istoria României, vol. IX, p. 138

   [57] Gh. Buzatu, Hitler, Antonescu, Stalin,   p. 133