GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Părintele PIMEN Vlad – Învățături de la Muntele Athos

 

Părintele PIMEN Vlad – Învățături de la Muntele Athos

(partea I-a)

 

„MAICA DOMNULUI ESTE CRINUL NEAMULUI OMENESC!”

(Părintele ARSENIE Boca)

 

   Călugărul ortodox trebuie să fie pururea Mirele alb întru slujirea și slăvirea Mântuitorului Hristos! Întreaga Obște monahală a istoriei Bisericii Ortodoxe Universale de la începuturi și până la Viața de Apoi, călugări și monahii, cler superior și inferior sunt închinați și ocrotiți de Maica Domnului, astfel încât ei devin Fiii/ Fiicele după har ale Fecioarei Maria – Împărăteasa Cerului și a Pământului.

   Aceasta trebuie să fie marea CHEMARE hristică și sublima ALEGERE divină, prin cele 3 voturi monahale: sărăcia de bună voie, ascultarea necondiționată, castitatea feciorelnică. Chiar dacă se urcă în ierarhie prin voința și puterea Duhului Sfânt (astăzi această alegere lipsește aproape cu desăvârșire, fiindcă Duhul Sfânt este substituit de Ocultă, de Securitate, de partid, de mari corporații etc., n.a.) de la monah la arhiereu, de la monahie la stareță, cele 3 voturi trebuie să rămână Regula de Aur a monahismului ortodox, a fiecărui călugăr și-a oricărei monahii.

   Unii Ierarhi moderni din Dacoromânia de Ieri și de Azi, care au altă chemare și altă alegere decât cea teoforică, hristoforică, duhoforică, marioforică, au uzurpat slujirea divină întru Dumnezeu, întronizând doar slujirea de sine mai presus de orice, păstrând însă din Tradiție cele 3 voturi pe care le impun ca literă de lege doar pentru restul de credincioși.

   Desigur, că alegerea îl face responsabil pe cel care o urmează sieși: vrea unul să stea pe stâlp - să stea, vrea altul să stea în peșteră- să stea, altul vrea să stea în pustie- să stea, un altul vrea să stea în bordei- e liber să stea, dar ea – alegerea trebuie să aibă reperul Domnului Iisus Hristos: CALEA-ADEVĂRUL-VIAȚA! 

   Eppur si muove! - Și totuși se mișcă! Sau mai corect situația a evoluat !

   De la târâșul pe burtă al părintelui Pimen Vlad, cca. 200 de m pe munte în sus, până la vrerea monahului devenit ierarh de a avea propriul PALAT, fiindcă cel al înaintașului nu mai corespunde normelor noului vlădică (am avut cel puțin 10 colegi de facultate la Sibiu și la București, atunci ca monahi-studenți în aparență smeriți dar siguri de sine, de relație, astăzi episcopi, arhiepiscopi, starețe, în aroganță despotică și siguri tot timpul de noi, restul de credincioși săraci cu duhul) rămâne  totuși o imagine duplicitară dar clară, reală, color, deloc truncheată, dar strigătoare la cer...

   „Mi-au dat mănăstirea, dar nu aveam niciun leu, nimic de mâncare, totul era acolo o grămadă de bolovani, o ruină la care ajungeai mergând prin pădure, pe burtă... era ruină peste tot. Doar într-o singură casă mai erau adunați șapte părinți, toți grămadă. Ne-am mai dus și noi doi acolo, astfel că s-au făcut nouă. Era sfârșitul lui octombrie când am ajuns, ploua, era întuneric... Aveam casa neacoperită, doar carton asfaltat, prins de noi cu niște cuie... erau vreo 300 de găuri prin toată casa.” (Părintele Pimen Vlad, Învățături de la Muntele Athos, Bookzone-București, 2024, p. 105, 92, 120)

   Dar, dacă așa rânduise Maica Domnului, părintele așa trebuia să facă: ascultare necondiționată și iubire nemărginită, fiindcă, „Maica Domnului pentru mine a fost și este totul, dintotdeauna mi-a oferit tot ce am avut nevoie!”, ne spune cu bucurie Părintele Pimen Vlad.

   Monahismul negru (de obște, de sine stătător și monahismul alb (călugării mireni) netejesc Calea creștinului mărturisitor, uneori/ deseori plină de obstacole ale încercării, ale răbdării, ale întăririi întru credință-nădejde-dragoste în căutarea sensului vieții răsfrânt întru mântuire.

                   Muntele Athos – Grădina Maicii Domnului

   Muntele Athos este, în fapt, o peninsulă mică din Marea Egee, având o suprafață de 339, 5 kmp, care împreună cu peninsulele Sitonia și Casandra, este legată prin câte o fâșie de pământ de peninsula Calcidică. Teritorial, Muntele Athos aparține Greciei de Nord cu capitala la Tesalonic. Muntele Athos s-a învăluit de legendă și mister din vremuri imemoriabile, străjuit de cele 5 cetăți sub pavăza zeului soare – Apolon.

   „După înălțarea Domnului la cer și pogorârea Sfântului Duh, spune tradiția că a ajuns până aici Maica Domnului cu corabia, împreună cu Sfântul Apostol Ioan, să vestească Evanghelia mântuirii. Atunci zeul Apolon a strigat: „Nu pot răbda apropierea Maicii Domnului celui adevărat”, și îndată s-a prăbușit în mare. Poporul, ieșind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în Hristos și s-a botezat.” (Arhimandrit Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, 19-21)

   „Sfântul Munte este ales de Maica Domnului de pe când trăia ea pe pământ. Așa a rânduit Dumnezeu, să ajungă corabia ei aici, plecând spre Cipru, ca să-l întâlnească pe Sfântul Lazăr, cel a patra zi înviat, care era episcop în Cipru. Ei erau prieteni de familie. Sfântul a chemat-o pe Maica Domnului să vină acolo, dar s-a ridicat furtună pe mare. Așa se face că a ajuns Maica Domnului la Sfântul Munte, din rânduiala lui Dumnezeu.

   Când a văzut cât de frumos era, ieșind din mare, s-a rugat și a spus: „Dumnezeul meu și Fiul meu, Te rog, dăruiește-mi mie muntele acesta, să-l am eu ca moștenire, să fie în grija mea!” A venit răspuns din Cer: „Fie ție după dorința ta, Maica mea, iar muntele acesta să fie loc de liniștire pentru cei ce vor să se retragă aici!” (Părintele Pimen Vlad, op. cit., p. 131)

   Pe vremea aceea în vârful muntelui se afla un templu idolatru vegheat de statuia de marmură a zeului Apollon, înaltă de 30 de m, prevăzută cu un far în frunte, la care se închina o sumedenie de greci. Când Maica Domnului a pășit pe uscat, demonii din idol s-au cutremurat țipând: „Ieșiți în întâmpinarea Maicii Domnului, la limanul lui Clement, că împărăția noastră s-a terminat!” În momentul acela, idolul a exploadat în mii de bucăți, iar toți oamenii s-au temut groaznic, din cauza cutremurului.

   Au fugit la limanul lui Clement să vadă ce s-a întâmplat, însă au găsit o femeie smerită, alături de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și, se zice, și de Sfântul Marcu. Au întrebat-o: „Cine ești tu?” Atunci le-a povestit toată istoria Mântuirii și a Întrupării. Toți au început să se încreștineze, să ceară botezul, iar Sfântul Ioan îi boteza. Astfel, Maica Domnului a creștinat la timpul acela Athosul, care nu mai era loc de închinare la idoli. Iar pe locul unde era înainte limanul lui Clement se află acum mănăstirea Iviru, cu icoana Maicii Domului Portărița.” (ibid., p. 132)

   După ce marele Împărat geto-dac, Constantin cel Mare, a legiferat creștinismul, au început să apară sihaștrii pe Muntele Athos. Împăratul Constantin cel Mare, binefăcătorul creștinilor a ctitorit în Kareia, biserica Protaton, iar fiul acestuia Constanțiu a construit mănăstirea Constamonitu. Consta – Constanțiu, moni – mănăstire, tou-tu – a lui. Ulterior Împăratul Teodosie cel Mare a ctitorit pe la anul 420, mănăstirea Vatopedu, când s-a petrecut minunea.

   Maica Domnului i-a vorbit fiicei împăratului Teodosie prin icoana Sa, interzicând din acea zi, accesul femeilor pe muntele Athos. Poruncă ce s-a/ se respectă cu desăvârșire. După căderea Constantinopolului, pe la anul 1500, fiica regelui Serbiei s-a căsătorit cu sultanul Turciei, ajungând împărăteasa Maro, dar a rămas creștină și în taină proteja icoanele și sfintele moaște de la profanare. Știind că obștea de la Sfântul Munte este jumătate greacă, jumătate sârbă și intrând în posesia darurilor celor Trei Magi: aur, smirnă și tămâie a plecat cu ele la Sfântul Munte să le ofere personal la Mănăstirea Sfântul Pavel.

   „A coborât în port, de unde mai era un kilometru până la mănăstire, pe cărare. La jumătatea cărării, i-a apărut în față Maica Domnului și i-a zis: „Femeie, de ce-ai venit aici să-i smintești pe fiii mei? Nu știi că n-ai voie în Sfântul Munte? Lasă darurile tale și întoarce-te, ca să nu pătimești ceva pentru asta!” Atunci și-a cerut ea iertare de la Maica Domnului, a dăruit darurile părinților și s-a întors.” (Părintele Pimen Vlad, op. cit., p 133)

 Acolo s-a construit mai târziu un paraclis pentru a se consemna acea întâmplare deosebită. Începuturile vieții monahale în Muntele Athos, au prins rădăcini pe vremea marelui Împărat creștin Constantin cel Mare (330-337) și a mamei sale, evlavioasa împărăteasă Elena, înflorind mai cu seamă sub Teodosie cel Mare, ambii monarhi din stirpe geto-dacă. Timp de 5 veacuri, monahismul atonit a odrăslit sub formă de mici sihăstrii cu viață anahoretică, strălucind prin mănăstirile Vatopedu și Xeropotamu.

   Cuviosul Atanasie Atonitul este fondatorul Marii Lavre de pe Muntele Athos în veacul al X-lea. El s-a născut în jurul anului 920, în cetatea Trebizond, fiind botezat Avraam, tatăl său fiind originar din Antiohia. Rămas orfan, a fost ocrotit de o prietenă a mamei sale, care l-a trimis la studii la Constantinopol, unde i-a cunoscut pe părintele Mihail Maleinos, ctitorul mănăstirii Xerolimna de pe muntele Kyminas și pe nepotul acestuia Nichifor Phocas, viitorul împărat. Avraam l-a urmat pe părintele Maleinos la mănăstirea lui Xerolimna unde s-a călugărit.

   Ispita de a fi pus egumen l-a determinat să fugă pe Muntele Athos, schimbându-și numele în Barnaba spre a nu fi recunoscut. În jurul anului 958, împăratul Nichifor Phocas l-a descoperit și l-a luat cu el în campania contra sarazinilor din Creta, pentru a implora ajutorul Domnului. Ieșind victorios împăratul l-a răsplătit cu o sumă mare de bani pentru a construi o mănăstire închinată  Maicii Domnului. Lucrările încep în anul 961, se întrerup în 963, când Atanasie fuge în Cipru de teama de a nu fi chemat la curte de împăratul Mihail Phocas.

   Revine după moartea împăratului Mihail Phocas continuând lucrările de construcție la Marea Lavră și sporind numărul obștii. Eremiții l-au acuzat de tulburare a vieții de sihăstrie încercând de două ori să-l elimine. Grație hrisovului dat de Nichifor Phocas, mănăstirea trebuie să rămână independentă față de stat și față de ierarhia eclesială. După donația împăratului Ioan Tzimisces (969-976), obștea a crescut de la 80 la 120 de viețuitori. Marele Atanasie a murit accidentat în vremea construcțiilor sale. Destinul l-a împlinit în datorie și în jertfă. Rânduielile lui Atanasie au preluat normele și canoanele lui Teodor Studitul. (Remus Rus, Dicționar enciclopedic de Literatură Creștină din Primul Mileniu.Ed. Lidia, București-2003)

   Contemporan cu Cuviosul Atanasie a fost Cuviosul Pavel Atonitul, care a pus bazele Mănăstirii Sfântul Pavel, tot cu viață de obște. Celelalte mănăstiri s-au ridicat între anii 963-1453, sub directa donație a împăraților bizantini. Sub ocrotirea Maicii Domnului, Muntele Ei cel sfânt a dat Bisericii Cerului o mare Cunună de cuvioși, sfinți, ierarhi și mucenici, mai ales în vremea ocupației latine (1204-1261). După căderea Constantinopolului, Muntele Athos a stat sub turci vreme de 5 veacuri, dar prin convenția dintre conducerea Athosului și sultani, fiecare mănăstire plătea tribut Porții, iar turcii le păzeau mănăstirile de alte invazii.

   În vremea post-bizantină, Bizanț după Bizanț, cum a numit-o marele istoric Nicolae Iorga, respectiv secolele XV-XIX, aproape în întregime Muntele Athos a fost ajutat și ocrotit de Voievozii români ai Moldovei și ai Țării Românești, care și-au întins darurile și înspre Constantinopol, Muntele Sinai, Ierusalim, Antiohia, Aleandria, Meteora și altele.  În 1912, Muntele Athos a intrat sub tutela și administrația Greciei. În anul 1924 s-a întocmit Charta Muntelui Athos, iar în septembrie 1926, Sfântul Munte s-a declarat Republică Monahală Ortodoxă cu regim autonom, jurisdicțional și spiritual. (Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, op. cit.)

   Căutarea și aflarea sensului spiritual al vieții implică o chemare și o alegere care vin prin împreuna lucrare a creștinului cu harul lui Dumnezeu, adică o comuniune de credință și iubire. Aici pe pământ, grăiește părintele Pimen, „suntem într-o trecere care are etape de maturizare. Nu este vorba numai despre o maturizare a trupului, ci și de una duhovnicească. Dumnezeu ne-a pus aici ca să ne pregătim pentru plecarea spre dincolo.”(Învățături de la Muntele Athos..., p.19)

   Sunt două Drumuri creștine care merg spre Cerul lui Dumnezeu-CALEA-ADEVĂRUL-VIAȚA. Unul e mirean și altul monahal. Amândouă pot fi scurte sau lungi, line sau cu povârnișuri, netede ori cu suișuri abrupte, montane cu luminișuri ori cu prăpăstii, cu încercări și cu izbânzi, dar ambele trebuie sa fie cu credință de foc, cu nădejde arzândă, cu iubire eroică și jertfă mucenicească.

   Sfântul Ardealului și-al Daciei noastre, Părintele Arsenie Boca ne-a spus franc: „De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!” (Părintele Arsenie Boca, Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 59)

     Adică, să arzi permanent în dragostea de Dumnezeu și de Maica Domnului întru iubirea de Neam și Patrie, fiindcă și Neamul și Patria ni le-a dăruit Dumnezeu, iar la rându-le, aceste entități ni-L dăruiesc permanent pe Dumnezeu.

   „Strămoșii noștri au luptat să păstreze ce ne-a dat Dumnezeu, nu pentru măriri sau cuceriri!... Încă avem țărișoara aceasta, de care trebuie să ținem cu dinții, s-o păstrăm independentă, neutră față de tot ce se întâmplă în jur, nu să ne asimileze alții, să ne pierdem! Au încercat atâtea popoare să ne cucerească, dar ne-am păstrat și limba, și poporul pentru că am ținut cu dinții de ea, am luptat pentru ea. Fiecare a muncit aici, există câte o picătură de transpirație, de sânge, câte o lacrimă prin care fiecare din noi am fost alături de strămoși. În felul acesta nu s-a pierdut niciodată legătura cu Dumnezeu!” (Părintele Pimen Vlad, op. cit., p. 74

   „Pe această cale, monahală grăiește același sfânt Arsenie Boca, nu poți călători fără primejdie decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, prin conștiința unei călăuze.” (op. cit., p. 61)

   Chemarea părintelui Pimen i-a îndrumat primii pași spre Dumnezeu după bucuria copilăriei, pe tărâmul adolescenței, când împletea muncile gospodăriei părinților cu mersul pe jos ori cu bicicleta la diferitele mănăstiri moldave. Nu exista muncă fără rugăciune. Nu exista masă fără semnul crucii. „Am crescut în felul acesta, pe lângă maicile de la mănăstire.” ( op. cit., p. 27)

   Odată, pe la vârsta de 16 ani, alături de alți 4 băieți și fete, se afla la Mănăstirea Sihăstria – Suceava, când le-a venit chemarea de Sus, prin părintele Cleopa s-a oprit asupra lor și le-a zis: Tu, mănăstirea! Tu, mănăstirea! Tu, mănăstirea!” La distanță de câte un an fiecare, cei trei s-au călugărit, după rânduiala lui Dumnezeu și voința Maicii Domnului.

   Părinții părintelui erau creștini așezați în rânduiala firii ortodoxe, cu greul pământului și cu râvna cerului, mersul în fiecare sărbătoare la Biserică fiind obișnuință. Vasile-tatăl a mers la 83 de ani, 2 ani în cârje la Sfânta Liturghie, până a plecat la ceruri. „Liturghia este cea mai mare taină a noastră, a creștinătății, care se întâmplă pe pământ, este legătura noastră cu Cerul.” (ibid., p. 41)

   Familie evlavioasă, cu rodul binecuvântat al celor nouă copii,avea bucuria, ruga și mulțumirea de fiecare zi față de Maica Domnului. Bunicul din partea tatălui a fost erou-martir de război, iar bunica, tânără văduvă, jertfelnică toată viața cu 3 copii.

   Copilăria în mijlocul naturii este o vibrantă și fascinantă sărbătoare, o simfonie celestă în care simți în toate fibrele trupului și undele sufletului acordurile diafane ale Creației divine. „Creatura toată, într-o inefabilă simfonie, ridică acorduri de preamărire Creatorului.” (Preot Ilie I. Imbrescu, V-am scris vouă, tinerilor! – gândurile și încercările unui preot mărturisitor – București-2011, p. 207)

      „Noi călcam desculți pe pământ. Mergi pe pământ, pe iarbă, să vezi cum simți că trăiești. Noi suntem pământ! Contactul cu pământul din care ne-a făcut Dumnezeu parcă te hrănește, simți masajul în tălpi...Este legătura cu creația lui Dumnezeu.” (Ava Pimen, op. cit., p. 61)

   Dacă, „Istoria reprezintă pașii lui Dumnezeu pe pământ,” cum agrăia imperios marele înțelept Petre Țuțea, Dacia reprezintă evlavia sacră a Maicii Domnului pentru Grădina iubirii Sale. Nu întâmplător Dacia se mai numea și Sciția – Patria schiturilor și nu întâmplător, ci cu binecuvântare Marianică, Dacia este Patria lăcașurilor de cult ortodox, în care predomină hramurile supravenerării Fecioarei Maria – Vlaherna – Carpatina.

   Cel mai mare DAR pe care Dumnezeu l-a făcut Omului este VIAȚA!, dar cel mai frumos DAR este cel la care participă jertfelnic Omul și iubitor Mântuitorul Iisus Hristos – MÂNTUIREA!  

   Așadar, cel mai frumos DAR pe care Omul, respectiv creștinul ortodox român, îl poate face lui Dumnezeu este să-și dăruiască viața Domnului, având pururea evlavie la Maica Domnului, fiindcă, „Maica Domnului reprezintă neamul omenesc”. (Ava Arsenie Papacioc, Despre Viața de Familie și diverse probleme ale lumii contemporane, Constanța 2011, p. 61)

   Prima etapă a ÎNVĂȚĂTURILOR..., s-a ivit într-un sat din apropierea orașului de baștină al lui Eugen Lovinescu - Fălticeni. A doua s-a născut în Grecia, în Sfântul Munte Athos, la chilia Intrarea în biserică a Maicii Domnului, din Schitul Lacu, cum consemnează Alexandru Panait.

   Deseori mireanul ortodox merge prin viață spre moarte. Numai Călugărul – Rug aprins, merge spre moarte întru Viață!

Creștinul ortodox valah trebuie să conștientizeze că în existența sa este și o altă dimensiune – cea monahală.

   „Ha, ha, ai grijă, să nu fugi la Athos!”

                                      GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

  14 OCTOMBRIE 2024  + Sf. Cuv. Parascheva de la Iași