Pelerinaj
la guvern
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
30
Octombrie 2024
Renumită pentru sărbătorile sale sfinte (începând cu
data de 1: „Acoperământul Maicii Domnului”), luna octombrie înregistrează
pelerinaje de proporții: aducerea moaștelor Sfântului Andrei la Iași (în data
de 13), expunerea moaștelor Sfintei Parascheva (cinstită în data de 14), în
curtea Mitropoliei din același oraș, a moaștelor Sfântului Dimitrie la
Patriarhia din București (în data de 26 sărbătoare Sfântului Dimitrie,
Izvorâtorul de Mir, iar și 27, sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov),
precum și a altor sfinți (Sfântul Nectarie, Sfinții împărați Constantin și
Elena, Sfântul Lazăr din Cipru).
Mai nou, a avut loc și un altfel de pelerinaj, unul la
sediul guvernului din Piața Victoria acolo unde, moaștele, ca și sfinții, numai
se presupun. Iar, dacă la sfintele lăcașuri, moaștele mai fac minuni, la guvern
nici pomeneală, deși oamenii vin cu aceeași mare încredere.
Guvernele, care ne-au falimentat țara și care au
aservit-o străinătății - iar acolo unde a mai rămas câte ceva nu s-au lăsat
până n-au prăduit totul (desigur, ar fi nedrept să punem totul în seama
guvernului Ciolacu, care înregistrează și reușite) - nu au niciun dram de
considerație pentru populația, pe care o amăgesc și o manipulează cum apreciază
că le este mai avantajos. Iar, când datoria publică a României a ajuns la peste
840 de miliarde de lei (177 miliarde de euro), reprezentând 52, 5% din PIB (sursa:
A. Pora, Datoria României crește: pentru fiecare euro în plus la PIB, guvernul
împrumută 0,5 euro, în Europa Liberă România din 11 mai 2024), este explicabil
de ce se întâmplă așa ceva. Pentru că în sacul bunăstării nu mai este niciun
sfanț.
În asemenea circumstanțe, în chiar Ziua Armatei
României, una dintre cele mai importante sărbătoriri pentru brațul înarmat al
poporului, alături de alte categorii sociale, militari în rezervă și în
retragere au venit să-și revendice drepturile, de care sunt privați de peste 20
de ani. Drepturi contractuale, în baza cărora și-au onorat toate obligațiile și
angajamentele față de statul român, stat care astăzi, din nefericire, se
dovedește un partener de neîncredere.
Motivele sunt complexe și, repetăm, a le atribui doar
guvernului condus de prim-ministrul Marcel Ciolacu, nu ar fi tocmai corect.
După cum, nici coaliției PSD-PNL, care se chinuie să se sustragă unor
îndatoriri moștenite și față de care nu întrevede nicio posibilitate concretă
de soluționare. Așa că, prin aceleași tertipuri, preluate de la înaintași,
aruncă pisica în plenul parlamentului, cu fel de fel de obiecții, prin care se
desistează categoric de propriile asigurări. Iar, mulțimea aceea, demnă și încrezătoare
încă așteaptă să fie repusă în drepturile-i firești și speră că angajamentele
sus-pușilor se vor materializa curând, uitând că - vorba lui Octavian Paler:
„politica nu are principii, are numai interese”. Oamenii însă, cu deosebire
militarii și cei asemenea lor, refuză să fie martori ai vreun asemenea scenariu
și, prin onoarea lor, dau credit unor promisiuni, pe care încă așteaptă să le
fie onorate.
Dar, poate că exagerăm noi și, în curând, actualii
aleși ai poporului, de la cel mai înalt nivel de reprezentare, le vor veni în
întâmpinare, se vor detașa categoric de metehnele predecesorilor lor și vor
ignora, pentru întâia oară, recomandările păpușarilor. Da, asta ar fi de dorit
în situația în care pericolul unui război umbrește liniștea acestei țării atât
de minunată, grabnic dispusă să-și sacrifice fiii în numele unor idealuri,
care-i sunt atât de străine. Și, cum este de notorietate, primii care vor interveni,
în caz de necesitate, vor fi militarii în rezervă; respectiv, oastea cea care
trebuie să asigure intrarea treptată și organizată în dispozitiv a forțelor
active. Cu ce preț? Lesne de înțeles. Și-atunci, de ce atâta îndârjire față de
componenții acestei armate tăcute - deocamdată, cea mai numeroasă - cărora li
se refuză, nu cine știe ce drepturi suplimentare, speciale (precum ale altora,
ce niciodată nu vor lupta) ci propriile drepturi ignorate, de-a lungul
timpului, de niște parveniți, ce habar nu au ce reprezintă brațul înarmat al
poporului.
Iar, ca batjocura să fie amplificată, prin acea parte
a mass-mediei aservită (nu toată, ce-i drept), se proliferează haotic în
spațiul virtual neadevăruri menite să discrediteze militarii în fața celorlalte
categorii sociale, mai ales în ceea ce privește salariile și acele pensii, pe
care le-au gratulat cu invective dintre cele mai nerușinate. Și, extrem de
curios, când rezerva noastră militară a fost nevoită să iasă în stradă (fapt
fără de precedent în vreunul dintre statele N.A.T.O.), pe prompterul unei televiziuni
s-a consemnat acid, ca să nu spunem „animalic”, că pensionarii militari își
„urlă” revendicările. Un cuvânt cu iz depreciativ, al cărui substrat, ori nu
l-au înțeles pe deplin ori anume l-au vrut ca să se întipărească în mintea
telespectatorilor.
Poate că și acesta, deloc elegant, este un punct de
vedere, sub aceleași influențe denigratorii și ale necunoașterii exacte a ceea
ce presupune profesia de militar, dar vă asigurăm că nu este cel corect, pentru
că, și astfel, se induce în masă ideea nedreaptă, promovată de un anume fost
premier, Mihai Tudose. Ori, asemenea procedee fac un deserviciu nu numai
militarilor, despre a căror soartă nu mulți sunt avizați (îndeosebi, tinerii),
dar și țării, țării pe care aceștia au jurat să o servească, inclusiv cu jertfa
supremă. Un angajament grav, care nu mai este de mult la îndemâna oricăruia.
Probabil, privit de la distanță, militarul (și, când
afirm asta îi am în vedere și pe polițiști, pe jandarmi, pe pompieri, ca și pe
toți aceia care, în raport de specificul profesiei, activează sau au activat în
sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională) le apare multora
într-o postură complet diferită de realitate. În virtutea uniformei, a ținutei,
în general (inclusiv civilă) și a modului specific de exteriorizare, de
exprimare chiar, care îi distanțează față de cei din jur și, adesea, stârnesc o
nejustificată invidie. Respectiv, declanșează multora (nu tuturor, ce-i drept)
acel sentiment de egoism, care le induce gânduri oarecum potrivnice față de
această categorie, pe care, cu o ușurință de neadmis, o etichetează ca fiind
arogantă, îmbuibată și favorizată de soartă. Că lucrurile nu stau tocmai așa,
totul rezidă în specificul unei misiuni extrem dură, cu privațiuni externe
oricărei alte meserii și care excede oricărei imaginații.
Cum nu este în intenția noastră de a ne lamenta,
cumva, ori a exagera în detalii, ne limităm la a destăinui (în perfectă
cunoștință de cauză), că militarul de carieră (cel care a străbătut toate
treptele carierei, începând cu instruirea și educația; pentru a-l individualiza
în raport cu cel din „sursă externă”) este antrenat continuu și timp îndelungat
pentru a face față unor situații dintre cele mai dificile. În vederea
asigurării, și astfel, a capabilităților și aptitudinilor necesare pentru a
lupta corespunzător împotriva oricărui potențial inamic, al țării și al
poporului său. Că, de urmare, se va manifesta sau nu într-un eventual teatru de
operații, asta este o altă problemă, căci militarul român nu se antrenează
pentru a fi introdus în vreun război (cum, din nefericire, există tendința
actuală), ci pentru a-și apăra patria în caz de agresiune și pentru menținerea
păcii. O paradigmă complet diferită față de doctrina acelor care, înadins,
urmăresc doar scopuri agresive și de cotropire, chiar dacă își ascund
interesele sub paravanul apărării nu știu căror drepturi fundamentale.
Dar, pentru a înțelege ce reprezintă, cu adevărat,
militarul în viața societății românești, aducem în sprijinul nostru
considerația unei soții de militar (știut fiind că soțiile și copiii resimt cel
mai pregnant reversul medaliei). Mai exact, răspunsul la întrebarea copilului
său, care, foarte bine, poate fi și fiul nostru, al tuturor celorlalți (cu
câteva insignifiante intervenții, față de cele transmise din partea unui
camarad de generație, cu funcții în eșaloanele superioare):
- Mamă ce este un militar?
- Este acel om - dragul mamii - care nu are program de
lucru; este cel care nu are Crăciun, nu are Paște, nu are Revelion, care nu-și
petrece zilele de naștere și nici sărbătorile, care nu are nici vară, nici
iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi, în momentele dificile.
Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum
Drapelul Național: se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, este acela care
nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri. Este cel care are
prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în
nopțile cele reci, gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale,
pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai
puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora,
cu puțini, dar adevărați prieteni. Este cel care se emoționează pentru un gând,
pentru o frază, dar nu va arăta acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el la
exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor
fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și, când nimeni
nu-l vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge. Iată de
ce vom petrece această zi singuri, dar mândri pentru că tatăl vostru este
militar”.
Un scurt laudativ, în cunoștință de cauză și de
sinceră trăire, pentru că ilustrează cel mai potrivit o stare de lucruri, atât
de străină și, tocmai de aceea, atât de ignorată de către majoritate.
Iar, cu această succintă punere în temă, să pătrundem
discret în interiorul unei mulțimi, care a constituit nucleul mitingului
organizat de Ziua Armatei Române, în plin centru, în Piața Victoriei, în fața
sediului de unde o parte dintre guvernați urmăreau cu îngrijorare ori, poate,
cu indiferență, frământarea unor categorii sociale (alături de militari și
pensionari din alte sectoare de activitate, la fel de solidari în nedreptatea,
la care sunt supuși). O masă pestriță, cu sau fără însemne, cu sau fără placarde,
dar la fel de hotărâtă în revendicarea unor drepturi, pe care mai toate
guvernele din perioada, așa-zisă, postdecembristă, le-au neglijat, nepermis de
mult.
Cum s-a ajuns la o asemenea situație deplorabilă, greu
de anticipat; căci, atitudinea celor parveniți de după ’89 a depășit orice
înțelegere. Și, cum este la îndemâna majorității să constate, în ceea ce ne
privește ne axăm pe ce cunoaștem (pentru că de „stăpânit” nu mai este cazul)
cel mai bine: degradarea intervenită în domeniul sistemului militar, care a
culminat cu scoaterea militarilor în stradă (fapt de excepție, nemaiînregistrat
vreodată de istoria poporului român). În fapt, militarii în rezervă și în
retragere, ca și toți cei asemenea lor, nu doresc avantaje în plus, ci
actualizarea - așa cum prevedere legea - a soldei de grad și de funcție,
corespunzător cu creșterile aplicate militarilor activi, în scopul eliminării
acelor discrepanțe între cei care ies la pensii. Nimic în plus și nimic în
dauna plafonului, de care beneficiază pensionarii civili.
Nu ură față de guvernanți ori politicieni resimțim
noi, pentru că nouă, militarilor, acest sentiment ne este complet străin,
atunci când este vorba de conaționali; ci, acea stranie senzație de mâhnire, pe
care o resimți adânc în suflet, când ești înjosit în demnitatea personală, când
așteptările îți sunt terfelite de niște indivizi, care habar n-au ce presupune
o privațiune și tocmai de aceea se grăbesc să ne binecuvânteze cu nemeritate
etichetări.
Să sperăm, că starea normală se va instala odată
pentru totdeauna, nu neapărat pentru că militarii noștri merită, ci pentru că
țara noastră, țara aceasta – cooptată în atâtea alianțe - merită să i se aducă
un prinos de recunoștință. Să sperăm că, măcar acum, guvernanții și
politicienii de la toate partidele, se vor dovedi prietenoși cu cei pe care se
vor baza în caz de pericol la adresa integrității teritoriale a României, a
păcii și a liniștii generale.
În ce ne privește însă, avem serioase rețineri, pentru
că, așa cum ne încredința unul dintre cei mai mari diplomați ai lumii, Nicolae
Titulescu: „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”.
Iar, realitatea românească i-a confirmat, în repetate rânduri, afirmațiile.
Doamne ocrotește-i pe români și binecuvântează armata
țării!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu