Pierre
de Ronsard, amicul de
peste
veacuri al lui Vasile Alecsandri
Prof.
Univ. IOAN DĂNILĂ
11
septembrie 2024,
ziarul
DEșteptarea, Bacău, România
În
romanul „Templierul din Carpați” de Constantin Lupeanu,
Editura
și tipografia Rawex Coms, Piața Chibrit, București, 2022,
eroina
Clael, soția Banului Mărăcine, prevestește că nepotul ei va pleca
în
Franța, iar strănepotul acestuia va fi poetul Pierre de Ronsard.
„Se
urmărea în oglindă, recitând:
Or
cât despre strămoşul meu, el a avut rădăcina
Unde
Dunărea îngheţată se învecinează cu Tracia.
Mai
jos de Ungaria, într-o friguroasă parte,
Este
un stăpân, numit Banul Mărăcine,
Bogat
în aur şi oameni, în oraşe şi-n pământuri
Unul
dintre fii, puternic arzând să vadă războiul,
O
oaste cu altele cu tărie adunând la întâmplare.
Şi,
părăsind ţara sa, făcându-se capitan al lor,
Traversă
Ungaria şi Germania de Jos,
Traversă
Burgundia şi fertila Champaigne
Şi
cu îndrăzneală veni să slujească pe Filip de Valois,
Care
tocmai atunci purta război împotriva englezilor.
El
sluji atât de bine Franţa,
Încât
regele i-a dat bunuri îndestul
Pe
malurile Loirei, apoi uitând de toate,
Fraţi,
părinte şi ţară, se căsători ca francez,
Zămislind
bunicii din care s-a tras tatăl
Prin
care eu am văzut lumina zilei.”
Forţa întâmplării
Ar trebui să relatez povestea de la început, care nu e
prea departe. O bibliotecă comunală din judeţul Bacău a casat în primăvara
acestui an câteva colecţii de publicaţii după ce încăperea în care erau
păstrate a suferit de pe urma unei inundaţii. Nu a fost greu să obţin doi saci
de rafie în care erau burduşite ziare şi reviste diverse. I-am adus la Bacău şi
am început cercetarea preţiosului conţinut. Aşa am dat peste „România literară”
din 19 ianuarie 2000, unde la pagina 20 se află un material despre poetul
francez, semnat de Miron Kiropol, care face şi traducerea mai multor
versuri. Îmi sare în ochi o înşiruire de cifre pe care o asociez cu anul
în care ne aflăm. 500 de ani! Dau de amănunte: Pierre de Ronsard (11 sept.
1524 – 27 dec. 1585) este, după M.K., una dintre „marile voci prin
care Franţa a ştiut să ne cucerească”.
Mai aflu că a dus cu el o suferinţă greu de îndurat:
de tânăr a surzit, dintr-o simplă otită.
Recunoaşterea meritelor sale artistice nu a fost o
certitudine:
Tu,
carte, nu mai plânge! Soarta n-a hărăzit
Ca
eu în viaţă, lauda să-ţi vină;
Omul
să treacă-ntâi spre malul negru,
Căci
gloria nu-i dată în lumină.
Alecsandri şi Pierre de Ronsard
Poetul-om politic român fructifică orice prilej
pentru a atrage atenţia marilor puteri europene că secolul al XIX-lea, devenit
al naţionalităţilor, trebuie să aducă un bine provinciilor dunărene: unirea,
înfăptuită la 24 Ianuarie 1859. Aflat în capitala Franţei, Alecsandri va scrie poezia
„Banul Mărăcină”, datată Paris 1855, punând în vers o istorie-legendă cu punct
de plecare în secolul al XIV-lea, care demonstrează legăturile strânse dintre
naţiunile franceză şi română. Dar să-l lăsăm pe Vasile Alecsandri să prezinte
subiectul poemului epic: „În timpul regelui Franciei Philipe de Valois,
strămoşul poetului francez Ronsar s-a dus din România la Paris ca s-ajute
regelui în lupta sa cu englezii. Rămânând în Franţa şi rudindu-se cu cele mai nobile
familii, el şi-a schimbat numele de Mărăcină în Ronsar, de la
cuvântul ronce, care însemnează mărăcină”.
Numele ştiinţific este Rubus caesius (în
unele dicţionare, caessius, incorect; adjectivul cu trei terminaţii caesius,
–a, –um are sensul de „verzui”, iar rubus, de la rubus, -i,
„rug, mărăcine”). Mai înseamnă „mur”, cu denumirea din botanică Rubus
fruticosus; fruticosus, –a, –um „plin de ramuri sau de tufe”.
Figurat, a primit înţelesul de „asperitate”: les ronces de la vie „asperităţile
vieţii”, iar sintagma ronce artificielle „sârmă ghimpată” apare în
limbajul tehnic. Două derivate sunt mai
cunoscute: ronc/eux, ronceuse (despre lemne de mobilă) „cu vine”,
„plin de mărăcini, mărăcinos” şi roncier „tufă de mure; mărăciniş”.
Dintre cele 12 strofe, credem că prezintă interes
primele două:
Sus
la munte ninge, plouă,
La
Craiova pică rouă
Din
ai nopţii ochi cereşti
Şi
din ochii omeneşti.
Dar
ce plâng românii oare?
Sufletul
de ce îi doare?
Plâng
un mândru frăţior
Dezlipit
de sânul lor.
Banul
tânăr Mărăcină,
Cărui
Oltul se închină,
De
pe malu-i a plecat
Pe-un
fugar ne-ncălecat.
A
plecat în lungă cale
Cu
ceata slugilor sale
Şi
cu cinzeci de voinici,
Adunaţi
toţi de pe-aici.
şi
acestea din final:
Ţara
mea cu blânde şoapte
Mi-a
zis tainic într-o noapte:
„Mergi,
copile, înarmat,
La
apusul depărtat,
Mergi
de varsă al tău sânge
Pentru
Francia ce plânge,
Căci
şi ea pe viitor
Mi-a
veni în ajutor”.
Uimit
regele-atunci zice:
„Bun
sosit la noi, voinice!
Spune
nouă: cine eşti?
În
Carpaţi cum te numeşti?”
„Eu
sânt banul Mărăcină
Cărui
Oltul se închină.”
„Ţine
spada mea în dar,
Brav
Marchize de Ronsar!”
Pierre de Ronsard, urmaş al acelui marchiz, este
recunoscut azi drept cel mai important poet al Renaşterii franceze. Un biograf
al său consemnează: „El se credea de obârşie română, unul dintre strămoşii săi
străbătând Europa ca să vină să se pună în slujba regelui Franţei” (Frédéric
Boyer, Pierre de Ronsard, colecţia „Poètes dʼhier et dʼaujourdʼhui”, la
Pierre Seghers, Paris, 1958, p. 18, apud Şerban Cioculescu, prefaţă la
„Antologie lirică” de Pierre de Ronsard; traducere de Alexandru Rally,
Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 8).
După succesul de la Montpellier din 1878, cu „Cântecul
gintei latine”, Vasile Alecsandri îi închină lui Pierre de Ronsard poezia care
urmează, datată „Montpellier, 1882” şi „dedicată domnului A. Roque-Ferrier”
(felibru, cercetător al limbii occitane, susținător al panromanităţii). Nu
figurează între textele de pe internet (sau poate nu am găsit-o eu), aşa că a
meritat să o transcriu din ediţia Gheorghe Adamescu (Editura Cartea Românească,
1927, pp. 289-290):
Ronsard
la Tuluza
Ronsard,
al regilor poet
Şi
al poeţilor jun rege,
Din
al Parnasului boschet
Vroia
noi lauri a culege.
El
plecă deci la Tuluza
Şi-n
fântâna din Valcluza
Îşi
scălda în treacăt muza.
Tuluza-ntreagă
e-n serbare,
Magiştri
gravi şi dame multe
În
Capitúl cu nerăbdare
S-au
adunat ca să-l asculte.
Ronsard
mândru-naintează,
Lira
el îşi acordează
Şi-un
cânt straniu intonează.
El
spune-n limba cea divină
Cum
pe când Franţa era-n valuri,
Străbunu-i,
Banul Mărăcine,
Născut
pe-a Dunării verzi maluri,
Veni
pe-un smeu călare
S-ajute-n
lupta mare
L-a
Franţei liberare.
Cu
toţii-uimiţi, îl ascultară,
Apoi,
cu glasuri triumfale,
Învingător
îl proclamară
În
vechile Jocuri Florale.
Iar
în loc de eglantină,
Lui
magiştrii grav închină
O
Minervă argintină.
El
o priveşte-n admirare
Şoptind:
„O! Zee cuminţită,
Izbânda
mea ar fi mai mare
De-ai
fi tu dulcea Afrodită”.
Magiştrii
grav zâmbiră,
Şi
damele roşiră
Şi
lung la el priviră…
Din
Capitúl iar spre Valcluza
Plecă
Ronsard pe o zi caldă,
Însă
în loc de-a-şi scălda Muza,
El
pe Minerv-acum o scaldă.
De-atunci
zeea răsfăţată
În
Provenţa des s-arată
Cu
vii raze-ncoronată.
Societatea Cultural-Ştiinţifică „Vasile
Alecsandri” Bacău, în parteneriat cu Facultatea de Litere a Universităţii
„Vasile Alecsandri” din Bacău, va organiza în acest an o manifestare de celebrare
a semimileniului naşterii lui Pierre de Ronsard. Printre altele, coregraful
Grupului „Pasteluri băcăuane”, Robert Costrovanu, îi va învăţa pe studenţi
„Banul Mărăcine”, un dans străvechi.
Comentariu:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu