Nicolae Mareș - 160 de ani de la nașterea Elenei Văcărescu

160 de ani de la nașterea Elenei Văcărescu

Prof. dr. Nicolae Mareș, Scriitor, publicist

20 Octombrie 2024

 

„Ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc” (Elena Văcărescu)

 

Camil Petrescu a scris despre nobila urmașă a Văcăreștilor că are cel mai adevărat sânge românesc, ea onorând prin personalitatea sa două literaturi – română și franceză. Personal aș spune că și  literatura universală, în ansamblul ei.

 

Elena Văcărescu este cunoscută atât prin calitatea de scriitor dar  și de aceea de diplomat de succes. A fost membră a Academiei Române și laureată a Premiului Academiei Franceze. Dovedind un mare caracter, ea s-a autoexilat în Hexagon, în momentul în care Regele Carol I a dezavuat logodna ei cu viitorul rege Ferdinand al României, cel denumit după Primul Război Mondial „Întregitorul”.

 

Elena Văcărescu s-a născut în urmă cu exact 160 de ani, la 21 septembrie/3 octombrie 1864, la Bucureşti, fiind fiica diplomatului Ioan Văcărescu, şi a Eufrosinei Fălcoianu. Era înrudită cu neamuri nobiliare precum Cantacuzino şi Rosetti, fiind descendentă, pe linie paternă, din renumita familie a Văcăreştilor. Iancu Văcărescu a fost bunicul ei. Elocvent este fragmentul în care Elena a evocat  anii copilăriei: „În casa bunicilor, unde am locuit, se ducea o existentă patriarhală tihnită si, după obiceiul timpului, puternic disputată între datinile Orientului si acea sete de Occident, de care neamul nostru, avid de civilizatie si ascultând îndemnul originii, am fost dintotdeauna stăpânită”.

 

Cronicile vremii ne-o înfățișează pe Elena Văcărescu stând cu plăcere la umbra unor copaci bătrâni, unde se ascundea de guvernanta de origină britanică şi de membrii familiei, pentru a scrie versuri. Studiile și le va desăvârși, la Paris, unde va aprofunda filosofia, arta poetică şi istoria, urmând cursurile Universităţii de la Sorbona. Printre dascălii ei îi găsim pe Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii.

 

A debutat în anul 1886 cu „Chants d’Aurore”, volumul bucurându-se de recenzii favorabile din partea criticii de specialitate, recompensat fiind cu Premiul special al Academiei Franceze. În 1888, se întoarce la Bucureşti, devenind domnişoară de onoare la nunta reginei Elisabeta (Carmen Sylva); a fost un bun prielej pentru a se stabili relații dintre cele mai cordiale între cele două literate. A călătorit împreună cu Regina Elisabeta la curţile princiare din Germania, Austria, Anglia sau Italia. Cu ocazia respectivă îi va cunoaște pe împăraţii Franz Joseph al Austriei şi Wilhelm al II-lea al Germaniei.

 

În anul 1889 a publicat „Rapsodul Dâmboviţei”, o culegere de cântece populare, înfățisând existența țăranului român, opus tradus în limba germană, chiar de regină; apoi lucrarea va fi publicată în franceză, engleză şi italiană.

 

În anul 1890, după o lungă perioadă petrecută pe lângă familia regală, între Elena Văcărescu şi prinţul Ferdinand, s-au stabilit relații de dragoste mai mult decât romantice - sprijiniți fiind în secret de Carmen Sylva. Cei doi au hotărât să se logodească în secret, fără să fi avut pentru aceasta consimţământul rigidului Rege Carol I. Se cunoaște că, la ceremonia logodnei, Elena Văcărescu, cea care ar fi urmat să devină regină a României, prin cuvintele rostite a  provocat o mare admiraţie: „Pentru mine, jurământul meu înseamnă că niciodată niciun alt bărbat nu se va apropia de mine atât timp cât voi trăi. Şi nimeni nu mă va putea dezlega de acest jurământ”. Relaţia dintre Elena și Ferdinand s-a consumat timp de aproape un an, însă, sub presiunea bârfelor, Carol I a dezavuat logodna dintre cei doi. Aceasta în numele Casei de Hohenzollern de care Ferdinand aparţinea. Motivul era stupid - „alterarea” sângelui regal cu cel românesc. La fel de stupidă a rămas și afirmația președintelelui Consiliului de Miniștri, conservatorul Lascăr Catargiu, care la rându-i s-a împotrivit categoric relaţiei dintre cei doi, afirmând categoric „Majestate, aiasta nu se poate!”.

 

Peste ani, autoexilata va consemna scena despărțirii dintre cei doi după cum urmează: „Ferdinand îşi stăpâneşte hohotele de plâns, îşi sprijină fruntea deznădăjduit, pe umărul meu. […] În clipa aceea, am strigat: «Doar România şi viitorul ei contează. Vei fi un rege mare! Restul, fericirea ta sau a mea nu înseamnă nimic»”.

 

La scurt timp, îi va scrie lui Ferdinand și mesajul ce urmează: „Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăvălesc asupra mea. Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile și că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru, nu-i așa? Că nu a fost așa, că țin doar la inima ta, doar această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme, că eu am fost întotdeauna cea care te-am pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt cea copleșită acum. Mi-au luat totul, reputația, dragostea mea mai puternică decât viața, iar regina, regina este împietrită, anihilată. Eu sunt terminată, lichidată. Regele la fel de crud și de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tagi, Tagi, cine va avea milă de mine, de regină ? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî. Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult, Hélène”.

 

Între timp, familia Regelui Ferdinand s-a hotărât să-l însoare pe acesta cu o ființă ce se trăgea din os domnesc - conform statutului -, aleasă drept consoartă – Maria, fiica lui Alfred Ernest de Edinburgh, deci nepoată de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii, iar drept mamă având-o pe Maria Alexandrovna, fiica, țarului Rusiei, Alexandru al II-lea[1]. Căsătoria a avut loc în 10 ianuarie 1893, iar cei doi au avut șase copii, cel mai mare, botezat Carol, va deveni în anii 30 ai secolului trecut, Regele Carol al II-lea al României.

 

Elena Văcărescu și-a reluat viaţa, la început la Veneţia şi Roma, iar ulterior s-a stabilit la Paris. Aici a inițiat un salon literar la care erau prezente personalităţi literare importante, precum Marcel Proust, Miguel de Unamuno, Aristide Briand, Sarah Bernhardt sau Paul Valéry.

 

Va publica, în 1908 romanul „Amor vincit”, iar în 1911 „Vraja”, lucrări inspirate din mitologia românească. Ele au fost fost urmate de culegerile „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” ori „Le Roman de ma vie”. În 1912, a scris piesa de teatru „Cobzarul”, care a fost jucată la Opera din Paris. Tot în perioada respectivă a stabilit relații de colaborare cu publicaţiile româneşti „Adevărul” şi „Dimineaţa”.

 

În ianuarie 1919, Elena Văcărescu a devenit membră a delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, aleasă fiind și secretar general al Asociaţiei Române de pe lângă Societatea Naţiunilor, poziţie din care a susţinut cauza păcii. E perioada în care îl cunoaște pe Nicolae Titulescu, între cei doi stabilindu-se o relație strânsă, care va dăinui până la moartea marelui diplomat[2].

 

În anul 1922 este aleasă membru permanent cu drepturi depline în prezidiul Comisiei de colaborare intelectuală, patronat de Societatea Naţiunilor, iar în anul 1924 participă, alături de personalităţi de seamă ale lumii intelectuale europene, la înfiinţarea Institutului Internaţional de Colaborare Intelectuală.

 

Exegeții români n-au evidențiat faptul că Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca traducător. Ea a transpus în limba lui Hugo, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii. Creația Elenei Văcărescu a a fost la rându-i transpusă în italiană, daneză, olandeză şi chiar chineză.

 

La 11 iunie 1925 Elena Văcărescu a devenit membră de onoare a Academiei Române, fiind prima femeie care a avut acest privilegiu, venit ca o binemeritată recunoaşterea publică a meritelor sale artistice şi diplomatice. Redăm următorul fragment din discursul său de recepţie. „Născută din cel mai curat pământ românesc, crescută generaţii după generaţii în volbura veacurilor româneşti, eu am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre […] îmi iubesc ţara pentru toată originalitatea ei autentică, din care s-a plămădit propria-mi originalitate […]. Am servit ideea românească, am încercat să răspândesc peste hotare faima neamului românesc şi am servit în lume expansiunea sufletului românesc […]. Am învăţat mai întâi că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”.

 

În 1927 a primit din partea preşedintelui Republicii Franceze, ordinul „Legiunea de Onoare”; este și anul în care înfiinţează „Biblioteca Universală” pentru sprijinirea traducerilor. Devine membră în Comitetul Internaţional pentru difuzarea Artelor prin Cinematograf. În 1930, este distinsă cu Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer, iar în 1934 se află printre  fondatorii Casei Românesti de la Paris.

 

Din 1945 Elena Văcărescu a fost consilier cultural pe lângă Legaţia României din Franţa devenind în anul următor membră a delegaţiei româneşti care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris. În toată această perioadă va continua să se implice activ în susţinerea cauzei naţionale, manifestându-se ca o „româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu originea şi sufletul românesc”; acestea sunt aprecierilor scriitorului Camil Petrescu, menționate mai sus.

 

Elena Văcărescu a trecut la cele veşnice, la 17 februarie 1947, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumată la Paris, pentru ca în anul 1959, rămăşiţele ei pămînteşti să fie aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi, familia Văcăreștilor. Ea a lăsat drept moștenire Academiei Române, prin testament, majoritatea averii familiei. De cele de mai sus ocupându-se colegul meu – diplomatul universitar Ioan Stăvăruș, cel care i-a adus toate manuscrisele în țară, predându-le Academiei Române. Memoriile Elenei Văcărescu fiind publicate în 2023 de distinsa Doamnă Stăvărus, soția lui Ioan.

 

„Un Cristofor Columb al ordinii politice a «Noului Continent»”

 

 „Titulescu a murit de curând. Marele nostru Titus nu mai este! Ce fiinţă minunată am pierdut: enigmaticul maestru al verbului, cu forţa sa neobişnuită şi silueta proiectată peste toate orizonturile politice. Am petrecut alături de el luni şi ani din viaţa mea, am colaborat, am gândit şi am suferit alături timp de douăzeci de ani… Îmi amintesc Societatea Naţiunilor, Europa fericită, prea sigură de ea însăşi (şi de altele!), şedinţele în care, cu pasul sigur, cu fruntea sus, cu umerii largi, cu ţinuta impunătoare, Titulescu trecea prin mulţimea delegaţilor pentru a urca la tribună. Cât de apropiată îmi este încă această imagine şi, totodată, cât de îndepărtată! Căci, acolo, la Geneva, îl încuraja admiraţia unanimă; marele său proiect părea să se realizeze, să se clădească în ciuda atâtor sentimente contrarii şi atâtor planuri oarbe. Seara, în reuniunile noastre, ale delegaţiei române, el ţinea să-şi desfăşoare mereu proiectul, să-l expună cât mai concret: realizarea unei Mici Antante cu adevărat utile, Antanta Balcanică; amândouă antantele sprijinindu-se reciproc şi formând stâlpii Orientului Apropiat şi Mijlociu. Dar Anglia era îmbătată de ideea comerţului său viitor cu Germania, iar «neutrele» (Suedia, Norvegia) o urmau, având acelaşi gând. La sosirea lui Stresemann la Geneva, îl văd parcă pe Titulescu vorbind despre sinistra împlinire a profeţiilor sale, cu un gest al mâinii tremurânde şi cu privirea pierdută. N-avea să fie, el însuşi, printre cele dintâi victime ale acestei împliniri?

 

Alungat din ţară, izgonit de Rege şi de cei care îl înconjurau, cu privirea stinsă şi pasul şovăitor, iată ce ajunsese cutezătorul şi neobositul Titulescu, acela ale cărui idei fluturaseră ca un stindard pe cel mai înalt catarg, dominând! […]. Trăia furtunos, mâinile sale se ridicau şi se coborau într-un ritm care era un grai. Puterea sa de muncă era inepuizabilă. Mulţumirea de a-şi dobândi dreptatea şi-o sprijinea deopotrivă pe erudiția juridică şi pe sensibilitatea sa remarcabilă. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi schimbat convingerile. Totul pentru drepturile României! El a ajutat-o cu atâta voinţă laborioasă să şi le câştige. Devenise apărătorul de neclintit al acestei cauze. Cel care se indigna atât de mult în faţa lipsei de recunoştinţă pentru adevăraţii patrioţi, nu bănuia că el însuşi avea să fie alungat într-o zi din altarul familial în care trăiesc, în patria lor de totdeauna, marile umbre celebre odinioară şi care trebuie să-i rămână patriei sfinte pentru totdeauna. O, Titulescu!

 

Odată, vorbindu-mi despre poetul Mistral[3], pe care îl iubea, mi-a spus aproape strigând: «Oameni ca el nu sunt numai forţe ale naturii, ci adevărate evenimente!». Aceasta i s-ar potrivi atât de bine şi lui Titulescu. Evenimentul pe care el îl constituia consta în faptul că, stăpân pentru un timp pe o anumită situaţie, a cărei importanţă a ştiut s-o definească precis, el voia s-o conducă spre stabilitate deplină. Ca nimeni altul, el înţelesese planul de distrugere pe care-l nutrea Germania, ca şi orbirea absolută a unora dintre francezi în faţa propriului lor destin, complacerea lor abuzivă în măguliri şi ameninţări deopotrivă de periculoase.

 

Când, în 1936, Titulescu, deja bolnav de durerea ce i-o pricinuia conştiinţa că în curând opera sa va fi înlăturată, când el părăsea puterea, un strigăt de triumf a fost auzit în Italia şi Germania, strigăt căruia i se aud în fiecare zi repercusiunile în ţările ocupate şi chiar în cele din zona liberă. Unul dintre adevăraţii stâlpi ai rezistenţei europene în faţa actualului învingător (fascismul - n.a.) fusese doborât. Există, oare, oameni care să nu-şi dea seama de asta?

 

Titulescu credea, ca şi Machiaveli[4], că cel mai mare bine, care poate fi făcut şi care este şi cel mai de dorit este binele propriei patrii. Interesele propriei patrii le-a slujit Titulescu pretutindeni. El a fost alungat de la Geneva cu bâta pentru că descoperise, sub spinii şi trandafirii Genevei, Germania, Germania umflându-se în fiecare zi până dincolo de margini, în virtutea uimitoarelor privilegii ce-i fuseseră acordate pentru a se dezvolta atât de puternic. Titulescu urmărise acest proces timp de 18 ani; acestei întreprinderi el îi studiase contururile şi îi descoperise ţărmurile. Se poate spune despre el, din acest punct de vedere, că a fost un Cristofor Columb[5] al ordinei politice a „Noului Continent“.

 

Planul Germaniei, plan pe care îl ascundeau la început mişcările interne, dar care, cu toate încercările de asigurare date de Stresemann şi ai săi, desena promontoriul şi golfurile întregii sale geografii, în sfârşit, atacul şi apărarea pe care Germania nu le-a scăpat niciun moment din vedere […].

 

Titulescu vedea Germania dominată de o idee fixă: revizuirea Tratatului de la Versailles. De la Tratatul de la Versailles Germania n-a încetat să protesteze împotriva întregirii României, pe care ea o considera excesivă, şi se arăta foarte severă faţă de capacităţile politice şi administrative ale românilor, faţă de cultura şi faţă de trecutul lor. Simptomele care prevesteau revanşa, pretinsă de Germania şi de aliaţii ei, Titulescu le avea pregătită întotdeauna o ureche atentă. Titulescu a semnalat din vreme maşinaţiunea prin care Berlinul dădea de la distanţă lovituri de târnăcop Versailles-ului.

 

Titulescu apărea ca un obstacol în ceea ce priveşte politica Germaniei în Balcani […].

 

Dar tocmai la el acasă, în România, Titulescu avea să fie învins. Politica sa, al cărei rezultat era destinat să înlăture războiul, stânjenea mişcarea financiară, jocul îndrăcit al producţiei uzinelor, joc pe care îl întreţinea Germania şi de pe urma căruia beneficiau atâtea ţări şi, mai ales, atâţia oameni politici.

 

Lipsindu-se de Titulescu, de părerile şi contribuţia sa, România a comis un act grav de nerecunoştinţă şi de neprevedere, pentru că Regele era prost instruit sau, mai curând, pentru că era şi el prins în reţeaua de aur a afacerilor […].

 

Oamenii dispar, dar marile lor idei rămân”. (Elena Văcărescu)

 

--------------------------------------------------

[1] Cf. Nicolae Mareș – Regina Maria a României – Zece schițe, Editura Fundației România de Mâine.p. 9, București 2024

[2] Cf. anexa 1.- George G, Potra Pro și Contra Titulescu vezi și Elena Văcărescu, „Proiectat peste orizonturi politice“, fragmente dintr-o conferinţă ţinută la Cannes, la 18 martie 1941, respectiv Hélène Vacaresco, Nicolas Titulesco, în Hélène Vacaresco. Une grande européenne, édition soignée et avant propos par Constantin I. Turcu, Editions de la Fondation Culturelle Roumaine, Bucarest, 1996, pp. 152–154.

[3] Fréderic Mistral (1830–1914). Scriitor francez de limbă provensală. Întemeietorul mişcării literare a felibrilor. Relaţii cu Vasile Alecsandri. Premiul Nobel pentru literatură (1904).

[4] Nicollò Machiavelli (1469–1527). Om politic, scriitor şi istoric renascentist italian. Secretar de stat al celui de-al doilea consiliu al seniorilor din Republica Florenţa (1498–1512); a îndeplinit unele misiuni diplomatice (pe lângă Cesare Borgia; Ludovic al XII-lea; Maximilian I).

[5] Cristofor Columb (sp. Cristóbal Colón) (c. 1451–1506). Navigator italian. Între 1492 şi 1504 a întreprins patru călătorii, descoperind majoritatea insulelor din America Centrală insulară şi atingând coastele Americii Centrale istmice şi ale Americii de Sud. Ziua de 12 octombrie 1492, când Columb a descoperit Insula Watling (San Salvador) din Arhipelagul Bahamas este considerată data descoperirii Americii.

Apud – George G. Potra -