Versuri înțelepte - Ioan Miclău-Gepianu: CIOARA – satira dragostei -

 

Versuri înțelepte

Ioan Miclău-Gepianu: CIOARA –satira      dragostei  -

 

Motto:

”...Învățați copiii să muncească, astfel vor ști și liberi

să trăiască”.

 

 

~*~

 

CIOARA

 

Vine cioara de la gârlă

Și se-așează pe un par,

Din gâtlej lăsând arar,

Câte-un croncănit amar.

 

Și părea cam zgribulită,

Sucea gâtul să sughită,

Căci în plisc o boabă are

S-o dea puiului mâncare;

 

Zboară iar, în val-vârtej

Cârâind doar din gâtlej,

 

Căci un urâcios de pui,

Își aștepta hrana lui;

 

Crăcănat și ciufulit,

Se bălăngănea-n picioare,

Frunzeje-i țineau răcoare

Să nu-l ardă sfântul soare.

 

Cioara vine,-i pune-n cioc

Boaba cea viețuitoare,

Urâciosul, însă, sare

Ca să-i șadă în spinare!

 

”Și matur să-i dea mâncare”.

 

*

 

 

GREȘELILE NATURII

 

Din piscurile-nalte, spălate de ploi reci,

Se sfarmă și se scurge nisipul pietrei seci

Și-nspre duioase văi, sălbatic vânt îl bate,

Secând izvorul molcom cu undele curate.

 

Și apele-nspumate alungă peste maluri,

Cu vuiet și mânie prădalnicele valuri;

Ai zice că Natura-și pierdu eterna lege,

Lăsând în urmă foamea și boala-galben rege!

 

Străvechi civilizații în vremi se ruinară,

Deși credeau c-al vieții izvoare le aflară;

În Univers se sparg comete-ncandescente,

E ordine or haos de lumi interferente?

 

O fi natura asta suroră cu minciuna?

Ori adevăru-i umbra ce n-a fost de când lumea!

Ca vulpea lui Esop, și lumea se tot plânge

Că strugurii-s tot acri, de nu-i poate ajunge!

 

O fi natura asta pornită pe greșeli,

De modru nu-i ca răul din cale să ți-l speli?

Alexandrescu-și cheamă cârdul de lupi și lei,

Dulăii și cățeii, boii și vițeii, e vremea pentru ei!

 

A dramei rege nobil britonul William,

Când sparse forma veche, privind pe-a lumii geam,

El spânzură tot răul în vârful de condei,

Chemând frăția-n națtii, cu sincere idei;

 

Goethe căta-n lume perfectele simțiri

Pumând pe-al nostru creștet cununi de trandafiri;

Veni și un Luceafăr cu graiul românesc,

Numind deșertăciune tot scopul omenesc.

 

Nici Dante nu se duse în iad să se inspire,

El își văzu ”Infernul” în trista-i viețuire!

- Oh, dulce-nțelepciune, departe ești de noi;

Se-ntinse și minciuna ca râia de la oi!

 

Și astăzi înțelepții pe loc bat pașii lor,

Din vreme ce omenirea aleargă cu mult dor,

Spre veșnice prăpăstii, cu mintea cugetând,

Cu ochii larg deschiși noi mergem spre mormânt!

 

~*~

IOAN MICLAU-GEPIANU