Poezia
asumării realului
Orice poet îşi propune în discursul său liric o
meditaţie asupra funcţiilor şi limitelor limbajului ce transcende realitatea
însăși, însă poeta Lidia Lazu parcurge drumul contrar, cel al înțelegerii
realității sub forma poeziei, dincolo de natura proprie a cuvântului. Logosul
poetic produce, deci, un nou sistem de referință, cel al realului poetic. De
la Poezii de care uitasem (Editura Vinea, 1995) și până
la Zile la marginea zării (ePublishers, 2024) asistăm la o
specifică funcţionare a limbajului poetic după o altă logică decât vorbirea
prozastică, limitativă.
Cele 42 de poeme din volumul "Doi cai albi"
probează o inserţie a afectelor eului auctorial într-o expresie esenţializată a
unei viziuni specifice, translatate în imaginarii distincte: urbanul, pădurea,
câmpia, marea, animalele îmblânzite. Ne reîntâlnim astfel cu Lidia Lazu care
își continuă călătoria proiectată într-un topos de idealitate ce refuză realul
contondent, abraziv. Poezia Lidiei Lazu, pornind chiar de la titlul cu sugestii
metaforice transparente, este un șir lung de visuri și cântece de sirenă pline
de doruri, ce nu acceptă soarta morții, ci aceea a transformării într-o
pasăre-speranță: „sunt din ce în ce mai rare / am învățat ceva prețios/ de
la prietenele mele zburătoare/ și de fiecare dată când/ sunt lovită în vreun
fel/ îmi ridic ochii/ privesc cerul intens/ și/ nu se poate să nu zăresc/ ceva
anume -/ uneori doar un nor roșiatic/ spre vinețiu/ care să mă încarce/ cu
atâta iubire și dorință de a face/ un lucru oricât de stângaci/ dar îndreptat
spre bine” (Clipele de mâhnire adâncă).
Poeta vine și în acest volum cu propriul chip și se
îmbarcă pe corabia visurilor conștiente (nu e totuşi le bateau ivre a
lui Rimbaud) într-o fugă înainte ce transcende realul, ţărmul pustiu. Ea are
pentru fiecare secvenţă a realului o poveste ce se preface în poezie, încât
marea, labirintul realului cu tainicele provocări ne poartă înspre o
cosmogeneză la care participă elementele macro și microcosmosului. „Cerul se
înfurie/ și le stinge cu o ploaie/ rece repede și grea ca din vremea
lui Noe -/ noi privim îngroziți/ și așteptăm să fim/ spulberați de valul
ucigaș/ tocmai când credeam/ că am scăpat cu bine din incendiu” (Flăcările
au luat).
Esența discursului poetic al Lidiei Lazu este același
în fiecare volum, totuși diferit și complex prin manifestare, deoarece
universul liric se dilată continuu până la absolut, acolo unde pădurea, natura
mirabilă, „mirosul pământului” se ipostaziază în ceva profund salutar: „socul
înflorit/ și-a pierdut parfumul/ ne-om usca/ precum un gard/ ne vom îndrepta/
precum un brad rămas ca/ decor dintr-o pădure/ întreagă/ golul din
jur ni se va părea/ bun motiv/ pentru a începe/ să credem în minuni/
chiar fără a face mătănii” (Pe tăpșanul unde ne-am așezat).
Chiar în titlurile poemelor ce formează lianturi cu
trupul poetic se pot detecta gândul rațional cu sensibilitatea eului poetic,
într-o biografie care nu prelucrează realul, nu îl fetișizează, ci îl redă
amplu, îmbogăţindu-l, poetizându-l printr-un cod verbal deschis conotaţiei
metaforice. Poeta este o diaristă a propriilor întâlniri cu natura ambientală
și, prin extensie, umană, cea din urmă provocând „tremurul apei”.
Contemporană cu existența Lidiei Lazu, poezia se domesticeşte în Lumină, în
rugăciune de înalt fior religios, aproape mistic. Asumarea empatică a realului,
a naturii duce la crearea unei lirici ce îl face pe cititor să asimileze
mesajul poetic în mod natural, tangibil: „Doamne apără/și păzește/ căci
numai Tu/ ne poți salva/ de voia minții noastre” (Zeii de
pretutindeni).
Apariția poeziilor ce poartă amprenta anno
Domini 2024 echivalează, fără îndoială, cu un act de curaj din partea
Lidiei Lazu, pentru că reprezintă o recreare a universului contemporan pe
acorduri poetice. Efectul merită revelat: distanța dintre poetă și text, dar și
cititorii săi este proximă, familiară în ciuda sensibilității genuine aparte.
În chip conștient sau nu, relaţia poetei cu poezia este una ce impune o
onto-poetică, ce se particularizează într-un stil propriu prin care eul poetic
răspunde provocărilor multiple. Și aici, în prezentul volum, mai mult decât în
celelalte, se simte nevoia unui salt între lumi, între materialitate și deplina
armonie, pentru a privi din orizontală înspre verticală:
„și au hotărât/ să nu ne lase de izbeliște/ că
suntem prea înfumurați/ să ne trezim/ că putem să ne pierdem naibii/ fără măcar
să știm/ pentru ce/ Dumnezeu i-a ascultat/ și ne-a înmuiat inimile/ noastre
uscate aproape de tot/ și ne-a dăruit suflete/ care să ne ridice/ din pocitele
noastre alegeri” (Gerul găurește urechile).
From: Florentin Streche
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu