MISTICUL carpatin și mistificatoarea cabotină
„Pe plan moral,
plăcerea de a trăi a înlocuit
bucuria și
frumusețea de a trăi, care nu este
posibilă decât
într-o ordine a valorilor spirituale!”
( Ernest Bernea)
Misticul se definește a fi creștinul
autentic cu trăire ortodoxă, generată de o cunoaștere spirituală, deseori de o
cultură enciclopedică și o morală fără cusur, într-o perpetuă mărturisire prin
gând curat, cuvânt pilduitor, faptă ziditoare, atât pentru sine, cât și pentru ceilalți
ce se regăsesc în sinea sa.
Misticul carpatin se reflectă permanent în
armonia ortodoxă a ”Chipului întru Asemănare” primit la FACERE, ca DAR al
VIEȚII spre NEMURIRE în Viața de dincolo, de la LOGOSUL – Fiul lui Dumnezeu,
manifestându-se ca DAT, ca MENIRE, ca VOCAȚIE, ca MISIUNE!
„După
Chipul dumnezeiesc”, înseamnă RAȚIUNE și LIBERTATE în comuniune cu
Ziditorul iar după Asemănare, a fi asemenea cu Atotcreatorul, atât cât este
posibil Omului întru VIRTUTE!
Dumnezeu l-a făcut pe Om, simultan trup și
suflet în stare pură, drept, liber, bun, înțelept, iubitor, văzut, spiritual,
întru măreție și smerenie, altfel spus un microcosmos în macrocosmos!
În MICROCOSMOS se întrepătrund rațiunea,
cugetarea, judecarea fiecărui lucru, năzuința după virtute, înălțarea spre
punctul culminant al virtuțiilor, cucernicia.
SUFLETUL, care este nemuritor, are două
puteri: una rațională cuprinsă în cuvântul mintal - gândul și cuvântul rostit –
graiul, iar alta irațională, care la rândul ei are două părți: una care ascultă
și se supune rațiunii, iar alta care nu ascultă și nu se supune rațiunii. „Partea neascultătoare și nesupusă rațiunii
se împarte în facultate vitală sau puls, facultate seminală ori de naștere și
facultate vegetativă, adică de nutriție.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Dumitru Fecioru,
Ed. Scripta, București – 1993, p. 73)
Prin FIRE însă raționalul conduce
iraționalul. Facultățile sufletești se îndeplinesc în chip voluntar prin
mișcarea IMPULSIVĂ și SIMȚIREA. „Mișcarea
impulsivă este facultatea de a schimba locul, de a mișca tot corpul, de a vorbi
și de a respira. Acestea sunt în puterea noastră de a le face și de a nu le
face.” (ibid., p. 73)
Atât TRUPUL cât și SUFLETUL Omului tind
către diferite plăceri. Pentru suflet esențiale sunt plăcerile cunoașterii,
contemplației, științei, respectiv puterea de cugetare în care se atrag natural
judecăți, asentimente, impulsuri spre acțiune, aversiuni, evitări ale acțiunii,
iar în mod special sunt înțelegerea celor spirituale, virtuțiile, științele,
principiile artelor, puterea de deliberare și puterea de alegere prin care se gătește
PREZENTUL întru prevestirea VIITORULUI.
Pentru trup sunt necesare și naturale cele
referitoare la hrană, îmbrăcăminte, muncă, odihnă, sănătate, relațiile sexuale
firești și legitime. La natura cunoașterii privind lucrarea de creație a
cutezătorului se provoacă și IMAGINAȚIA ca putere irațională a sufletului.
Misticul carpatin mărturisește prin stările
lui lăuntrice trăiri excepționale, care au deschidere spre cunoașterea
teologică, filosofică, artistică, științifică chiar, înnobilându-și firea cu
puterea discernământului prin însușirile naturale cardinale, alături de
virtuțiile religioase moral-creștine.
Misticul carpatin poate trăi într-o tăcere
deplină a inimii sale pentru a-și liniști mintea ori într-un grai pilduitor în
care să se sălășluiască înțelepciunea, ca izvor de pace sufletească.
Marele scriitor, gânditor, om de știință
Johann Wolfgang Goethe (1749-1832) ne lămurea în vremea sa prin cugetul lui
adânc: „Bogăția mea cea mai de preț este
tăcerea deplină, în care adun și cresc și păstrez ceea ce nimeni nu-mi va putea
lua prin foc ori prin sabie.” (cf.Calinic Episcopul, Mersul printre stele, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului –
Curtea de Argeș, 2007)
Deseori TĂCEREA este materia primă,
spirituală a împletirii IDEII, a COMUNIUNII iar Cuvântul haric, binechibzuit e
arhitectul gândirii și deopotrivă un artist rafinat al zidirii Armoniei!
Misticul carpatin își are rădăcinile înfipte
adânc în pământul sacru străbun al tradiției, iar fruntea o are rezemată de
cerul Dumnezeirii și de aura strămoșilor săi, fiindcă din sângele sacru al pământului
străbun se ctitorește cerul strămoșilor nemuritori!
Misticul Gliei noastre
pelasgo-geto-daco-române își cuminecă pururea sufletului din Potirul dragostei
de Dumnezeu, de Fecioara Maria, al iubirii de Patrie, de Neam, de Biserică, de
Eroi, Martiri, Mucenici, Mărturisitori și Sfinți, de Familie, de Școală, de
Educație, de Cultură, de Artă, de Știință și de Universalitate.
Omul care-și alterează Chipul dăruit de Fiul
lui Dumnezeu, devine un INS, doar iubitor de sine, care își arogă mai ales plăceri
negative ce nu sunt nici naturale, nici necesare, precum: îmbuibarea, beția,
desfrânarea, mâhnirea, frica, mânia, trădarea de sine și de Neam.
Îmbuibarea fizică după rețeta culinară,
abundentă a lui Gargantua, stropită doldora cu elixirul anticului Bachus duce
la decăderea Omului din Chip, la desfrânare, iar îmbuibarea permanentă a
ego-ului duce la beția de sine, starea nenaturală care produce mâhnirea, frica,
mânia, răzbunarea fără noimă.
Natura MÂHNIRII cuprinde: întristarea care
este mâhnirea fără glas, necazul se cuprinde în mâhnirea care îngreunează
judecata, iar invidia se atinge atunci când mâhnirea este provocată de bunurile
meritorii ale altora.
La rândul ei FRICA se răsfrânge în ezitare,
încremenire, rușine, neliniște și groază. EZITAREA e frica în vederea unei
acțiuni pe cale de a se îndeplini. SFIALA e frica ce rezultă din așteptarea
criticii. ÎNCREMENIREA e frica rezultată dintr-o mare închipuire. RUȘINEA e
teama ce țâșnește dintr-o faptă dezonorantă. GROAZA e frica născută dintr-o
închipuire neobișnuită, iar NELINIȘTEA e frica de nereușită.
MÂNIA este provocată de fierberea sângelui
din jurul inimii. Înțelepții străbuni pelasgi numeau mânia – FIERE. Mânia
socotită atunci când presupunem că am fi nedreptățiți, atinge dorința de
răzbunare, alimentată deopotrivă din poftă și mânie. Mânia curge prin valuri
învolburate, amenințătoare, ucigătoare: iritarea, resentimentul și ura.
IRITAREA se urnește atunci când mânia începe
și se pornește. RESENTIMENTUL năvălește numai după ce iritarea stăruie,
numindu-se în înțelepciunea populară RANCHIUNĂ, iar URA este mânia care își
pregătește timpul necesar pentru răzbunare.
Când ego-ul insului ori al cabotinei (pseudo
actor, figurant ambulant, ce vrea să se remarce printr-o gestică exagerată și
printr-un discurs fals) se desprinde din comuniunea cu divinul, imaginația lui/
a ei se răstoarnă în stările patologice și devine mistificatoare printr-o halucinație
continuă sau o profundă înșelare.
Astfel, facultatea sufletească lipsită de
controlul critic, este lăsată la voia întâmplării, „nu ca într-o stare normală, când ea e dirijată de rațiune, de
discernământ, de logică și angajată, în felul acesta în ansamblul sintezei
psihice..., devenind un caricaturist odios, capabil să realizeze în vis și în
halucinațiune toate extravaganțele și fantasmagoriile.” (Theophile Gautier,
The Mummy-s Foot – Stări patologice; Dr. Gh. Marinescu, Pentru un acord între Religie și Știință)
Fără discernământ, fără rațiune, fără frâna
controlului critic, imaginația dictată de influența infirmităților psihice,
rămâne pradă dezlănțuirilor sistemului nervos. Trăirea ego-ului doar în
labirintul sinelui provoacă grav alterarea percepției: astfel binele devine
rău, adevărul minciună, lumina întuneric, albul negru, iubirea ură, curajul
frică, eroismul lașitate, smerenia mândrie, cumpătarea violență, libertatea
libertinaj, demnitatea mișelie, onoarea fărădelege.
Delirul imaginativ slăbește sinteza psihică,
se dezvoltă și se revarsă în ură, mânie, violență sau dezarmonie obsedat de
dorințe neîmplinite și angoase. Stările patologice provoacă tendința de
fabulație, de invenție, de minciună, caracteristică mitomanului ori mistificatoarei
cabotine. Apar situații false inventate, atribuind defectele proprii celui asupra
căruia cade invidia sa, procurând astfel autorului numai plăcerea de a le
povesti și satisfacția de a fi aparent crezute.
Mistificatoarea cabotină, ruptă de energia
Harului, sprijinită pe marele ei orgoliu atinge stări tulburătoare, himerice,
năzăriri, închipuiri, cu alte cuvinte se circumscrie marii ÎNȘELĂRI dorite. Haina
cea mai de preț a înșelării e pânza TRUFIEI, țesută pe înfierbântări trupești
și pătimașe!
„Să
fie știut , spunea marele Avva rus, Sfântul Ignatie Brianceaninov, că lucrările Harului sunt lămurite; demonul
nu le poate învăța: nu poate învăța nici blândețea, nici seninătatea, nici
smerenia; el nu îmblânzește patimile și iubirea de desfătare, așa cum o face
Harul. Lucrările acestuia sunt: îngâmfarea, cugetarea semeață, încrederea în
sine; într-un cuvânt, toate chipurile răutății.” (Sfântul Ignatie
Brianceaninov, Despre Înșelare, trad.
din limba rusă de dr. Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Schitul românesc Lacu,
Sfântul Munte Athos,1999)
Mistificatoarea cabotină e complet vândută
altor interese deoarece nu face parte
din norodul pe care îl disprețuiește cronic, e plină de prea multă suficiență
de sine, înfășurată în ifose, în sfere tenebroase de exprimare, în spiritism
mediatic, în fantome taumaturgice și OZN-uri palpabile doar în stările sale
agonice...
Marele Apostol get al Neamului nostru PAVEL,
ne avertizează, ne previne spre luare aminte:
„Nimeni,
dar să nu vă înșele printr-o prefăcută smerenie și printr-o fățarnică
închinare, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, și îngâmfându-se
zadarnic cu închipuirea lui trupească!” (Epistola către Coloseni 2, 18)
„Adevărata
revoluție începe cu ordinea spirituală, cu promovarea tuturor valorilor
creatoare, cu restabilirea demnității umane. Ori, acest lucru nu este posibil
fără dragoste, fără eroismul purității, fără luciditatea marilor cuceriri ale
spiritului. Numai prin acestea omul își găsește rezolvarea problemelor
economice și social-politice.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Ed. Predania, 2011, p. 62)
Dacă nu
am fi prea adânc zguduiți de absurditatea evenimentelor ce le trăim în aceste
zile, am putea crede că am redescoperit fabula cea care ne-a salvat în vremurile de cruntă și
dureroasă amintire !
Am trăit
un decembrie însângerat de jertfa celor total nevinovați, prinși și atunci
între interese străine și apriga noastră dorință de LIBERTATE , pentru ca după
35 de ani de zbucium să fim din nou obligați să recurgem la ”fabulă” ca singura
formă de exprimare a strigătului de neputință ?!
Profetul Neamului nostru, Mihail
Eminescu, mărturisea la 3 august 1879 , în Scrierile Politice, Volumul ”PE
MINE MIE REDĂ-MĂ ”, situația ce devine astăzi, din păcate, mai adevărată ca
oricând :
” Caracterul obștesc al luptelor din viața publică a românilor
e că în mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulți, în
deplină necunoștință de ceea ce combat,dau într-un principiu oarecare c-o
orbire și c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc,
batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea târziu c-au fost
induși în eroare de ambițiile vreunei gaște și că a lovit într-o țintă pe care
ar fi respectat-o dacă și-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.
Dacă un om e la
noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de
persoane, e în pericol de-a-și vedea ideile întoarse și răsucite de adversarii
lui, pretinși politici, după placul acestora, va vedea trăgându-se din ele
concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, și în
fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după șoapte, după calomnii
acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor ușori, nu însă în
virtutea unor enunțuri sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămân
aceleași. Căci în aceste discuții nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din
contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de
a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu.
Aparența ține locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.
Unei asemenea
maniere de-a vedea avem noi a mulțumi titlul de reacționari. În zadar am
protesta, în zadar am cere să ni se probeze o singură tendență reacționară în
înțelesul adevărat al cuvântului, adecă tendența de-a ne-ntoarce la teocrația
și feudalismul evului mediu, în zadar am dovedi că nici prin vis nu ne-a trecut
de-a fi ceea ce ni se impută că voim a fi și că faptele noastre toate sunt
contrarie acelei aserțiuni gratuite, adversarii noștri dacă n-au minte, au cel
puțin o gură, o gură ce pare a-și fi arogat pe seamă-și atribuțiunile tuturor
celorlalte calități intelectuale pe care natura obicinuiește a le dărui
oamenilor.
Dacă nu voiești
să crezi fără a cerceta, dacă nu juri că frazele apocaliptice, plivite din
discursurile revoluțiilor franceze, sânt adevăruri absolute, nu meriți a ședea
alături cu unicii naționaliști, unicii români, unicii patrioți, cari se bucură
de privilegiul de-a fi monopolizat pe seama lor toate ideile mari și frumoase.
Ei singuri au dreptul de-a face paradă cu patriotismul lor, căci dacă n-ar face
atâta măcar, ar ști sau ar putea să facă altceva mai folositor?
Dacă cineva se
uită la teapa obicinuită a roșiilor (liberalii n.a.), la Mihălești,
Pătărlăgeni, Fundești etc., se întreabă cu drept cuvânt: mai au acești oameni
și alt merit, altă rațiune de-a juca vrun rol în viața statului decât pe acela
că s-au întâmplat să fie români? Cam de contrabandă români, nu-i vorba, dar la
aceasta se reduce toată îndreptățirea lor de-a figura în viața publică a
statului.
Iată cărui soi
de oameni avem a mulțumi epitetul de reacționari, iată oamenii esperimentelor
cărora avem a mulțumi trista stare în care a ajuns astăzi.
Domnia
absurdă a frazei a mers atât de departe încât ei înșii și-au deschis ochii și
merg pe calea pe care odinioară o numeau reacționară.” (Ed. Societății
„Soroc” S.R.L., București-1991, p. 134-135)
Orice
asemănare cu situația actuală a României ... nu este deloc întâmplătoare !
Dumnezeu să ne ajute să nu facem aceleași greșeli !
GHEORGHE CONSTANTIN
NISTOROIU
21 DECEMBRIE 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu