Mircea Dorin Istrate - Nostalgii de tristă iarnă

 

Mircea Dorin Istrate

Nostalgii de tristă iarnă

 

motto

Am ascuns copilăria, într-o țandără de gând

Și de-acolo-n seri de iarnă,

mi-o visez,

tot rând la rând

 

 

~*~

 

Unde-mi ești copilărie?

 

Unde mi te-asuns-ai iară, dragă mea, Copilărie?

Să ghicesc? în barba albă a Moșneagului Crăciun?

Stai acolo-alăturată di-mpreună cu vecia

Celei vremi, ce-a fost odată mierea timpului cel bun.

 

Cuibul său îmi e acolo, unde doarme în visare

Și de unde, când dori-voi clipa vieții s-o-ndulcească,

Voi chema-o să îmi vină, și-ntr-un bob de lăcrimare

Să mă ducă-n Raul care, fosta-n lumea omenească.

 

Și acolo să mă țină, timp prelung în fericire,

Ostenind cu alți ca mine, cât e ziua mare-n joc,

Să ne sature cel suflet de plăcuta bucurie,

Că am prins pe lumea asta, scurtă vreme de noroc.

 

De-asta spun: pe Moș Crăciunul, dacă încă mi-l doriți

Ca în nopți de lungă veghe să-l visați în al vost’ gând,

Fi-veți iar ce-ați fost odată, dragi copii, frumoși, cuminți,

Ingereii din cea vreme, bucurând acest pământ.

*

Iar acum,  la ceas de taină, în cea Noapte de Ajun,

Eu te rog cobori moșnege de acolo, din poveste,

La toți ceia care încă-s, copilași cu suflet bun,

Dă-le toate cât cerut-au și adu-le marea veste

Cum că mâine se va naște, așteptatul Domn, Iisus.

 

***

 

 

 

Raiul copilăriei

 

Copilăria mea-i ascunsă-n primăveri

În Bercul de poveste, cel nins cu viorele,

Unde cu alți de-o seamă, tot adunam plăceri

Din jocuri mici, mărunte, în vremile acele.

 

Pe maluri de Târnavă, în veri, la gat, la scaldă,

A noastre zile încă ni se topeau pe rând,

Și-apoi, în dulcea vară, cu vremea ei cea caldă,

Noi prăduiam cireșii și mure rând la rând.

 

În toamne lenevoase, acol’, pe Coasta Mare,

A noastră era via cu strugurii ei dulci,

Și rugii din pădure, frăguțe din hotare,

Pomiștea popii toată cu mere, prune, nuci.

 

Când ne-ngropa zăpada în ierni ca de poveste,

Prea scurtă era ziua la săniat, pe Coastă,

Și-apoi venea Crăciunul, iar noi duceam cea veste

În spusa din colinde, mergând din poartă-n poartă.

*

Eu cred c-atunci trăit-am în Raiul cel lumesc,

Ce seamăn n-are încă în viața-mi sândăcoasă,

Nu știu cum e-n acela, de-acolo, din ceresc,

Dar ce-l de-aici îmi fost-a, trăire norocoasă.

 

Din el, ca-n vis crâmpeie le-am tăinuit în gând

Și-n umbra lăcrimată a sufletului meu,

De-acol’ le scot cu grijă, când mă întorc pe rând

În vremea cea de miere, ce-o tot cerșesc mereu.

 

***

 

 

 

Copilărie

 

Se îmbrumează timpul ce-l trăim

Și toamna vieții încă stă să vină,

Din ce în ce mai mult de-acum dorim

Să fim din nou în vremea fără vină,

O preamărită clipă de vecie,

În raiul nost’ de-atunci, copilărie.

 

Destule sunt onoruri și măriri

Și-averi și bani ce-avem de-adunătură,

La alții le-om lăsa drept pomeniri

Din timpuri ce de-acuma ne trecură,

Nevoie nu-i de ele un’ ne-om duce,

Ci doar de-un râs vioi, frumos și dulce.

 

Acol’nu-s griji, nevoi și suferință,

Acolo-i raiul cela din lumesc,

Acolo-i adevăr și pocăință

Și bucurii și plâns copilăresc

Și câte nebunii nevinovate

S-au strâns în vremi de-aunci, îndepărtate.

 

Acum că am văzut tot ce-i pe lume

Și am gustat necaz și bucurii

Cu siguranță că ce fost-au bune

Au fost mai toate când eram copii,

Ne-ndatorați la nimeni cu nimic,

Și răsplătiți adesea cu-un....pupic.

 

Acolo dar Mărite, Tu ne lasă

Răsplată să avem de fost-am buni,

De ce-o mai fi pe lume nu ne pasă,

Pe alții lasă-n ea dacă-s nebuni,

Noi vom trăi-n curat și-n bucurie

Clipite ne-ntinate de vecie.

 

***

 

 

 

Îndemn

 

Lăsați copiii meargă pe la țară,

Să-mi steie cât se pote la bunici,

Să-mi umble liberi încă pe hotară,

Prin crânguri, prin pădure și prin lunci.

 

Mănânce-o pălărie de cireșe,

Frăguțe câte fi-vor pe-a lor cale,

Un rug de zmeur, cât vor vrea agreșe,

Și mură dulce, de pe mal de vale.

 

Și-n vară-o zamă bună de șălate,

O coastă cu jumeri în miez de iarnă,

Sarmale cu păsat și-un blid cu lapte

Și-o cepă verde cu-n dărab de slană,

 

Un cozanac și-o pită la cuptor

S-o mânce bine-ntinsă cu unsoare,

Lichiu cu prune și-apoi: Somn ușor!

Să doarmă noaptea-ntreagă-n legănare.

 

Îmi meargă la Crăciun cu colindatul,

La neamuri câte sunt și la vecini,

La Paști să-mi umble satul cu udatul

La preasmerite fete de creștini.

 

La slujbă fie-n zi de sărbătoare

Închinători icoanelor preasfinte,

La joc, dacă mai e, la-nsurătoare,

La mort, botezuri, zile însfințite.

 

Că ei sunt cei ce-or duce mai departe

A neamului avere ce-am avut,

Tradiții, datini, obiceiuri, toate

Care ne țin legați, de moșii din trecut.

**

Lăsați copiii dară să cunoască,

Ce ne lăsară bunii noștri buni,

Să simtă, și cât fi-vor să cinstească,

Averea moștenită din străbuni.

 

***

 

 

 

Raiul care l-am avut

 

Am fost și eu, pruncuț ca alții, băiet smerit și-ascultător,

Tot legănat în poala vremii, iară la muncă lenevior,

Îndulcitu-m-am cu clipe pe cărarea ăstei lumi

Cu copii la fel ca mine, toți zburdalnici și nebuni.

 

Eu mai cred c-atunci primit-am lumea fie toată-a nostră,

Cu pădurea foșnitoare și cu via de pe Coastă,

Și cu Bercul plin de floare și cu stâna cea bătrână,

Și cu vorba legănată ce-a vorbit-o Mama Tână,

 

Și cu Valea pentru scaldă și cu mura neagră, coaptă,

Cu frăguța îndulcită, cu pomiștea popii toată,

Cu tot crângul plin de păsări și-un izvor stâmpărător

Și cu dragostea măicuții, pentru dulcele-i odor.

*

Raiul l-am avut pe mână, neștiind că mult nu ține

Și că noi, cei nebunatici, moștenim lumea ce vine,

Cu mai toate-a ei păcatele adunate la un loc,

Cu atâtea deziluzii, cu nevolnic nenoroc.

 

Doamne! De ce-am vrut atuncea și puteri și bogăție

Și mărire și palate, nesfârșită avuție?

Nu era mai bine încă să rămân c-o prună coaptă?

Cu o cană ochi de lapte, muls-atuncea, la poiată?

 

Cu o vie prăduită de-a ei struguri pe ales?

Și de nuci, bine-ncuiate, mai în toamnă, de cules?

Cu o scaldă-n miez de vară, când ți-i voia-n Valea Mare?

Cu frăguțe-n pălărie adunate pe cărare?

 

**

 

 

 

Azi, ce inima-mi dorește, am și aur și palate,

Dar tânjesc ca nimeni altul dup-o cană ochi cu lapte,

Dup-o scaldă când mi-i voia, dup-o prună îmbrumată,

După raiul ce-l avut-am, neștiind că el se gată.

 

Cum aș face schimb cu tine, puștiul lumii cel smerit,

Cu ți-aș da, cât tot ce strâns-am pentr-o zi-n copilărit,

Raiul vieții-a fost atuncea, fără griji, fără nevoi,

Azi avem cât n-are lumea, dar în suflet suntem goi.

 

***

 

 

 

Uitatele povești

 

E miez de seară întristată,

Un foc zglobiu îmi arde-n vatră,

Pe gene somnul se prelinge

Și visul pleoapa ne-o învinge.

 

Noi, pruncușorii ingerești

În gând cu vraja din povești,

Pe-un pat cu paie moi ca pana,

Și legănați de Sfănta Ana,

 

Ne facem somn netulburat

În baldachin de împărat,

Înconjurați de îngerei

Crezându-ne iar pui de lei.

*

Mai vino Buno, de-unde ești

Și spune vechile povești,

Să fim cum fost-a, Feți-Frumoși,

Vânând Balauri furioși,

 

Salvând la fete de-mpărat

Ce-un zmeu bățoș mi le-a furat,

Să căutăm Mere de Aur

Păzite strașnic de-un balaur.

 

Că eu, uitatu-am de-acum

Poveștile cu omul bun,

Cu Chipăruș, cu Barbă Cot,

Cu Cotoroanțele ce pot

 

Să facă apă vie, moartă

Și vrăji să schimbe a ta soartă,

Cu cai frumoși, înaripați,

Cu cerbi bătrâni, încoronați.

*

Bunicii nu mai spun povești,

Cu fapte mari și voinicești,

Nu li-i mai visu-naripat,

Li-i gândul trist și-mpovărat

 

Amară-i vremea pe aici,

Sunt supărați ai mei bunici

Și nu mai are cin’ să spună,

Așa măcar, odată-n lună,

 

Ca un sfârșit la o poveste,

Cum mai de mult ne da de veste:

,,Urcatu-m-am apoi în șea

Și spusu-v-am povestea mea”

 

***

 

 

 

Cel loc de-ntors acasă

 

Mă-ntorc de unde n-am plecat nicicând,

În Raiul cel rămas în al meu gând,

Acolo unde-un suflet de copil

Se strecura ușor prin vremi, tiptil,

Și unde-o șoaptă mută mă tot cheamă

Să vin smerit, cuminte, fără teamă,

Pe-o uliță adesea întinată,

Ce-n veri îmi e de-apururi înflorată,

Și unde case înșirate-n rând

În faptul zilei parcă toate râd,

Cu-alor mușcate roșii în ferești,

Cu nuci la porți sub ei să te umbrești,

Cu poame-n grădini toate-mbietoare

Ce-n ram în veri se rumenesc la soare.

 

Acolo-i casa mea, din veșnicie,

Acolo talpa ei parcă e vie,

C-o țin în spate moșii mei strămoși,

Adamii cei viteji și norocoși

Ce mi-au trăit în vremi îngloriate

Când îmi erau netemători de moarte,

Când dragostea de neam și de țărână,

De satul lor, de veșnicita stănă,

De-ogorul ce le-a dat de-mbucătură

De limba lor, de datina străbună,

Făcea din ei viteji neînfricați,

Uniți în gând și-n simțuri, toți ca frați,

Ce dat-au țării viața lor ca vamă,

Ca ea nicicând de nimeni, n-aivă teamă.

*

Acum pe-aici e-o ulița-nierbată,

Cu case-ngârbovite, țigla spartă,

Cu babe surde, moși tăcuți, bătrâni,

Nici urmă de vre-un hoț,  dar nici de câini,

Nici  de copii să-mi deie iama-n mere,

Să facă larmă-n sat, precum se cere,

Iar cel hotar de-acuma-i înierbat,

Că-ncet de coada sapei, a uitat.

* *

Eu tot mă-ntorc aici, că nu-s plecat

Decât clipite mici de preumblat

Prin astă lume rea și mincinoasă,

Cu viață păcătoasă și întoarsă.

Mă doare doar, că mult prea mulți de-acum

N-au unde mi se-ntoarce de pe drum,

Că-n gândul lor n-au sat, străbuna stână,

Hotarul de robit, o mamă tână,

O uliță sub pomi făloși umbrită,

Fereastra cu mușcata înflorită,

Cărarea cu frăguțe roșii, coapte

Pe care cad din ceruri stele-n noapte

Și-o prună îmbrumată-mbietoare,

Colinda-n ierni de vis și-nfiorare.

 

Eu loc îmi am mereu de-ntors,

ACASĂ,

Pe undea-ș fi nicicând ea nu mă lasă

Să fiu străin în marea, larga lume,

Să n-am la cine dorul a mi-l spune.

Și-așa cum e acuma al meu sat,

Aicea am un loc de adăstat,

Cu cei rămași din neam să povestesc

Ca cel trecut al meu, să-l întăresc.

 

Și-apoi la urmă-n vechiul țintirim

Cu cei ce mi-s sub cruci, să ne-amintim

C-am fost și noi pe-aici, în vremuri bune

Când locul ăsta fost-a o minune,

Copiii din lumescul ăstui Rai,

Mici  îngerei pe-acest picior de plai,

Ce  tot furam clipite în neștire

Din timpul nesfârșit în veșnicire,

Ne fie când vom vrea, de-o amintire.

***

Bătrâne sat, tu-mi ești mereu cea casă

Când noi venim pe calea cea întoarsă,

Din azi spre ieri să mă-ndulcesc cu tine,

Și chiar de-mi ești acuma o pustie,

Tu-n veci rămâi în boaba-mi lăcrimată

Un dulce Rai, ce-aici a fost, odată

 

***

 

 

 

Urmele copilăriei mele

 

Se cern din ceruri fulgi de neauă albă,

Pe casele din sat, lungită slabă

Ce șerpuie pe-o vale mai cotită,

Din poala unui deal, demult pornită.

 

Îmi ninge liniștit, ca-ntr-o poveste,

Prin văgăuni, vântuțul troienește

Zăpada ce-o să cadă până-n seară

S-o țină-așa, mai până-n primăvară.

 

De mâine, sus pe hulă s-or porni

Copiii  năbădăioși, frumoși, zglobii,

Și-acolo-mi fi-va iară lumea lor,

Gălăgioasă ceată în ciopor.

 

Toți cu obrajii roșii-mbujorați,

Un stol în neastâmpăr, minunați,

În râsete, în glume-n voioșie,

Superbă clipă prinsă-n bucurie.

*

Așa am fost și noi, cândva, odată,

Nestăvilită ceată, zvăpăiată,

Copii îmbucurați de o trăire

Ce-acu-i în minte, dulce amintire.

 

Iar când îi văd în râset cum îmi zboară,

O lacrimă pe geană îmi coboară,

Aminte să-mi aducă, cum cândva

Am fost și eu ca ei, pe undeva.

**

De ce nu ține clipa asta în neștire,

Acol’ să fim copii în fericire?

Iar când de ea cândva ne-om sătura,

Încet, pe nesimțite, vom pleca,

Și urma sa cu drag, i-om lăcrima .

 

***

 

 

 

Amintiri care ne dor

 

De-o vreme gândul mă îndeamnă,să mă duc în satul meu,

Că s-apropie cea vreme când mă cheamă Dumnezeu,

Eu m-am dus să-mi căt pruncia, colo unde am lăsat-o,

Tinerețea cea de miere, ce nicicând nu am uitat-o.

*

De la drumul țării încă am luat-o prin pomiște

Și de-acolo peste câmpuri pline toate de miriște,

De -am ajuns în Dealul Crucii, la cea margine de sat,

Iar de-aici înc-o postate, până-n locu-n care-am stat.

 

Amărât îmi e cel suflet și cel gând îmi e-ntristat

De ce ochii îmi văzură și de câte am aflat

Despre neamul ce pe-aicea e ca pleava risipit,

Prin ținuturi depărtate, sărăcit și înrobit.

 

Casa noastră-i într-o rână, nimănui de trebuință

Și pe ea de-acu-i stăpână două fire lungi de viță,

Cumpăna de la fântână s-andoit de lunga vreme

Coperișu-i spart prin locuri și prin el ploaia se cerne.

 

Grinda casei, gârbovită, nu mai are-n ea putere,

Spartă e fereastra joasă, oarbă-i fără de vedere,

Doar icoana pe perete în ștergare priveghează

Locul cela fără viață, ce mi-l ține încă-n pază.

 

Coasta a spălat-o ploaia, Continiutul s-a micit,

Valea e secată toată, iar izvoru-i nămolit,

Crângul e de-acum pădure tânără și viguroasă,

Moara e hâită toată, lunca nu mai e de coasă.

 

S-a umplut și țintirimul cu acei ce rând la rând

Se tot duc din vale-n dealul ce-i primește lăcrimând,

Să mi-i țină la păstrare timpuri lungi cât o vecie,

Când pe-aici în alte vremuri nici nu știm ce o să fie.

 

Numai Târnava bătrână curge-ncet și lenevoasă,

De pe mal o priveghează tot o salcie pletoasă,

Oglindindu-se în valul, ce se saltă-n clipocit

Și-apoi trece lin la vale adormit și liniștit.

 

Stâna-i tot lângă pădure, unde-o apără vecia,

Turma-i veșnic înnoită, ca cel lan cu ciocârlia,

Iar frăguțele-n cărare tot mă-mbie ca odată

Aducându-mi iar aminte de cea vreme neuitată.

 

Zmeurișul mi se-ntinde în poiana din pădure,

Lângă el se coc în soare rugii negri dulci de mure,

Și-n amiaza de văpaie, în umbrare răcoroase

Stau jivine ațipite, mari dihănii, fioroase.

 

Crâșma-i tot în locul care de un veac satul o știe,

Iar biserica bătână, cu credința-n ia-i tot vie,

Semețește încă-n dealul ce cu ea s-a însfințit,

Adunând în an creștinii, câți mai cred în nemurit.

*

Prea puțini mai știu de mine și de neamul meu rărit,

Mulți din ce-i de-un leat cu mine, mi-s în deal, la învechit,

Pentru ceilalți, sunt străinul rătăcit prin satul lor,

Ce chematu-la pământul, să se stâmpere de dor.

**

Satul meu, bătrân cât lumea, te deplâng de ce-ai ajuns,

Slab și fără de putere, cerșetor umil, de plâns,

Nu mai ești de mult vecie, cum crezut-am altădată,

Viața ta, ce-a fost frumoasă, de acuma ți se gată.

*

Eu, crescut pe a ta humă, într-o rugă de iertare

Milă cer la ’nalte ceruri, cât îmi arde-o lumânare,

Că ne-ai fost, lungimi de veacuri, cuibul ’nost de viețuit,

Unde-n umbră de cerescuri, viețile ni le-am trăit.

 

***

 

 

Mircea Dorin Istrate,

poet înevoit în toate,

Ce-ar vrea ca sfântul, drag Crăciun,

Fie frumos, curat și bun,

Să-l treceți toți în sănătate,

Iară la anul, de se poate

Să fiți mai iertători, mai buni,

În lumea asta, de nebuni.

 

&