Mircea
Dorin Istrate
Nostalgii
de tristă iarnă
motto
Am ascuns
copilăria, într-o țandără de gând
Și
de-acolo-n seri de iarnă,
mi-o
visez,
tot
rând la rând
~*~
Unde-mi
ești copilărie?
Unde mi
te-asuns-ai iară, dragă mea, Copilărie?
Să
ghicesc? în barba albă a Moșneagului Crăciun?
Stai
acolo-alăturată di-mpreună cu vecia
Celei
vremi, ce-a fost odată mierea timpului cel bun.
Cuibul
său îmi e acolo, unde doarme în visare
Și de
unde, când dori-voi clipa vieții s-o-ndulcească,
Voi
chema-o să îmi vină, și-ntr-un bob de lăcrimare
Să mă
ducă-n Raul care, fosta-n lumea omenească.
Și
acolo să mă țină, timp prelung în fericire,
Ostenind
cu alți ca mine, cât e ziua mare-n joc,
Să ne
sature cel suflet de plăcuta bucurie,
Că am
prins pe lumea asta, scurtă vreme de noroc.
De-asta
spun: pe Moș Crăciunul, dacă încă mi-l doriți
Ca în
nopți de lungă veghe să-l visați în al vost’ gând,
Fi-veți
iar ce-ați fost odată, dragi copii, frumoși, cuminți,
Ingereii
din cea vreme, bucurând acest pământ.
*
Iar
acum, la ceas de taină, în cea Noapte de
Ajun,
Eu te
rog cobori moșnege de acolo, din poveste,
La toți
ceia care încă-s, copilași cu suflet bun,
Dă-le
toate cât cerut-au și adu-le marea veste
Cum că
mâine se va naște, așteptatul Domn, Iisus.
***
Raiul
copilăriei
Copilăria
mea-i ascunsă-n primăveri
În
Bercul de poveste, cel nins cu viorele,
Unde cu
alți de-o seamă, tot adunam plăceri
Din
jocuri mici, mărunte, în vremile acele.
Pe
maluri de Târnavă, în veri, la gat, la scaldă,
A
noastre zile încă ni se topeau pe rând,
Și-apoi,
în dulcea vară, cu vremea ei cea caldă,
Noi
prăduiam cireșii și mure rând la rând.
În
toamne lenevoase, acol’, pe Coasta Mare,
A
noastră era via cu strugurii ei dulci,
Și
rugii din pădure, frăguțe din hotare,
Pomiștea
popii toată cu mere, prune, nuci.
Când
ne-ngropa zăpada în ierni ca de poveste,
Prea
scurtă era ziua la săniat, pe Coastă,
Și-apoi
venea Crăciunul, iar noi duceam cea veste
În
spusa din colinde, mergând din poartă-n poartă.
*
Eu cred
c-atunci trăit-am în Raiul cel lumesc,
Ce
seamăn n-are încă în viața-mi sândăcoasă,
Nu știu
cum e-n acela, de-acolo, din ceresc,
Dar
ce-l de-aici îmi fost-a, trăire norocoasă.
Din el,
ca-n vis crâmpeie le-am tăinuit în gând
Și-n
umbra lăcrimată a sufletului meu,
De-acol’
le scot cu grijă, când mă întorc pe rând
În
vremea cea de miere, ce-o tot cerșesc mereu.
***
Copilărie
Se
îmbrumează timpul ce-l trăim
Și
toamna vieții încă stă să vină,
Din
ce în ce mai mult de-acum dorim
Să
fim din nou în vremea fără vină,
O preamărită
clipă de vecie,
În
raiul nost’ de-atunci, copilărie.
Destule
sunt onoruri și măriri
Și-averi
și bani ce-avem de-adunătură,
La
alții le-om lăsa drept pomeniri
Din
timpuri ce de-acuma ne trecură,
Nevoie
nu-i de ele un’ ne-om duce,
Ci
doar de-un râs vioi, frumos și dulce.
Acol’nu-s
griji, nevoi și suferință,
Acolo-i
raiul cela din lumesc,
Acolo-i
adevăr și pocăință
Și
bucurii și plâns copilăresc
Și
câte nebunii nevinovate
S-au
strâns în vremi de-aunci, îndepărtate.
Acum
că am văzut tot ce-i pe lume
Și
am gustat necaz și bucurii
Cu
siguranță că ce fost-au bune
Au
fost mai toate când eram copii,
Ne-ndatorați
la nimeni cu nimic,
Și
răsplătiți adesea cu-un....pupic.
Acolo
dar Mărite, Tu ne lasă
Răsplată
să avem de fost-am buni,
De
ce-o mai fi pe lume nu ne pasă,
Pe
alții lasă-n ea dacă-s nebuni,
Noi
vom trăi-n curat și-n bucurie
Clipite
ne-ntinate de vecie.
***
Îndemn
Lăsați
copiii meargă pe la țară,
Să-mi
steie cât se pote la bunici,
Să-mi
umble liberi încă pe hotară,
Prin crânguri,
prin pădure și prin lunci.
Mănânce-o
pălărie de cireșe,
Frăguțe
câte fi-vor pe-a lor cale,
Un rug
de zmeur, cât vor vrea agreșe,
Și mură
dulce, de pe mal de vale.
Și-n
vară-o zamă bună de șălate,
O
coastă cu jumeri în miez de iarnă,
Sarmale
cu păsat și-un blid cu lapte
Și-o
cepă verde cu-n dărab de slană,
Un
cozanac și-o pită la cuptor
S-o
mânce bine-ntinsă cu unsoare,
Lichiu
cu prune și-apoi: Somn ușor!
Să
doarmă noaptea-ntreagă-n legănare.
Îmi
meargă la Crăciun cu colindatul,
La
neamuri câte sunt și la vecini,
La
Paști să-mi umble satul cu udatul
La
preasmerite fete de creștini.
La
slujbă fie-n zi de sărbătoare
Închinători
icoanelor preasfinte,
La joc,
dacă mai e, la-nsurătoare,
La
mort, botezuri, zile însfințite.
Că ei
sunt cei ce-or duce mai departe
A
neamului avere ce-am avut,
Tradiții,
datini, obiceiuri, toate
Care ne
țin legați, de moșii din trecut.
**
Lăsați
copiii dară să cunoască,
Ce ne
lăsară bunii noștri buni,
Să
simtă, și cât fi-vor să cinstească,
Averea
moștenită din străbuni.
***
Raiul
care l-am avut
Am fost
și eu, pruncuț ca alții, băiet smerit și-ascultător,
Tot
legănat în poala vremii, iară la muncă lenevior,
Îndulcitu-m-am
cu clipe pe cărarea ăstei lumi
Cu
copii la fel ca mine, toți zburdalnici și nebuni.
Eu mai
cred c-atunci primit-am lumea fie toată-a nostră,
Cu
pădurea foșnitoare și cu via de pe Coastă,
Și cu
Bercul plin de floare și cu stâna cea bătrână,
Și cu
vorba legănată ce-a vorbit-o Mama Tână,
Și cu
Valea pentru scaldă și cu mura neagră, coaptă,
Cu
frăguța îndulcită, cu pomiștea popii toată,
Cu tot
crângul plin de păsări și-un izvor stâmpărător
Și cu
dragostea măicuții, pentru dulcele-i odor.
*
Raiul
l-am avut pe mână, neștiind că mult nu ține
Și că
noi, cei nebunatici, moștenim lumea ce vine,
Cu mai
toate-a ei păcatele adunate la un loc,
Cu
atâtea deziluzii, cu nevolnic nenoroc.
Doamne!
De ce-am vrut atuncea și puteri și bogăție
Și
mărire și palate, nesfârșită avuție?
Nu era
mai bine încă să rămân c-o prună coaptă?
Cu o
cană ochi de lapte, muls-atuncea, la poiată?
Cu o
vie prăduită de-a ei struguri pe ales?
Și de
nuci, bine-ncuiate, mai în toamnă, de cules?
Cu o
scaldă-n miez de vară, când ți-i voia-n Valea Mare?
Cu
frăguțe-n pălărie adunate pe cărare?
**
Azi, ce
inima-mi dorește, am și aur și palate,
Dar
tânjesc ca nimeni altul dup-o cană ochi cu lapte,
Dup-o
scaldă când mi-i voia, dup-o prună îmbrumată,
După
raiul ce-l avut-am, neștiind că el se gată.
Cum aș
face schimb cu tine, puștiul lumii cel smerit,
Cu
ți-aș da, cât tot ce strâns-am pentr-o zi-n copilărit,
Raiul
vieții-a fost atuncea, fără griji, fără nevoi,
Azi
avem cât n-are lumea, dar în suflet suntem goi.
***
Uitatele
povești
E miez
de seară întristată,
Un foc
zglobiu îmi arde-n vatră,
Pe gene
somnul se prelinge
Și
visul pleoapa ne-o învinge.
Noi,
pruncușorii ingerești
În gând
cu vraja din povești,
Pe-un
pat cu paie moi ca pana,
Și
legănați de Sfănta Ana,
Ne
facem somn netulburat
În
baldachin de împărat,
Înconjurați
de îngerei
Crezându-ne
iar pui de lei.
*
Mai
vino Buno, de-unde ești
Și
spune vechile povești,
Să fim
cum fost-a, Feți-Frumoși,
Vânând
Balauri furioși,
Salvând
la fete de-mpărat
Ce-un
zmeu bățoș mi le-a furat,
Să căutăm
Mere de Aur
Păzite
strașnic de-un balaur.
Că eu,
uitatu-am de-acum
Poveștile
cu omul bun,
Cu
Chipăruș, cu Barbă Cot,
Cu
Cotoroanțele ce pot
Să facă
apă vie, moartă
Și
vrăji să schimbe a ta soartă,
Cu cai
frumoși, înaripați,
Cu
cerbi bătrâni, încoronați.
*
Bunicii
nu mai spun povești,
Cu
fapte mari și voinicești,
Nu li-i
mai visu-naripat,
Li-i
gândul trist și-mpovărat
Amară-i
vremea pe aici,
Sunt
supărați ai mei bunici
Și nu
mai are cin’ să spună,
Așa
măcar, odată-n lună,
Ca un
sfârșit la o poveste,
Cum mai
de mult ne da de veste:
,,Urcatu-m-am
apoi în șea
Și
spusu-v-am povestea mea”
***
Cel loc
de-ntors acasă
Mă-ntorc de
unde n-am plecat nicicând,
În Raiul cel
rămas în al meu gând,
Acolo
unde-un suflet de copil
Se strecura
ușor prin vremi, tiptil,
Și unde-o
șoaptă mută mă tot cheamă
Să vin
smerit, cuminte, fără teamă,
Pe-o uliță
adesea întinată,
Ce-n veri
îmi e de-apururi înflorată,
Și unde case
înșirate-n rând
În faptul
zilei parcă toate râd,
Cu-alor
mușcate roșii în ferești,
Cu nuci la
porți sub ei să te umbrești,
Cu poame-n
grădini toate-mbietoare
Ce-n ram în
veri se rumenesc la soare.
Acolo-i casa
mea, din veșnicie,
Acolo talpa
ei parcă e vie,
C-o țin în
spate moșii mei strămoși,
Adamii cei
viteji și norocoși
Ce mi-au
trăit în vremi îngloriate
Când îmi
erau netemători de moarte,
Când
dragostea de neam și de țărână,
De satul
lor, de veșnicita stănă,
De-ogorul ce
le-a dat de-mbucătură
De limba
lor, de datina străbună,
Făcea din ei
viteji neînfricați,
Uniți în
gând și-n simțuri, toți ca frați,
Ce dat-au
țării viața lor ca vamă,
Ca ea
nicicând de nimeni, n-aivă teamă.
*
Acum pe-aici
e-o ulița-nierbată,
Cu
case-ngârbovite, țigla spartă,
Cu babe
surde, moși tăcuți, bătrâni,
Nici urmă de
vre-un hoț, dar nici de câini,
Nici de copii să-mi deie iama-n mere,
Să facă
larmă-n sat, precum se cere,
Iar cel
hotar de-acuma-i înierbat,
Că-ncet de
coada sapei, a uitat.
* *
Eu tot
mă-ntorc aici, că nu-s plecat
Decât
clipite mici de preumblat
Prin astă
lume rea și mincinoasă,
Cu viață păcătoasă
și întoarsă.
Mă doare
doar, că mult prea mulți de-acum
N-au unde mi
se-ntoarce de pe drum,
Că-n gândul
lor n-au sat, străbuna stână,
Hotarul de
robit, o mamă tână,
O uliță sub
pomi făloși umbrită,
Fereastra cu
mușcata înflorită,
Cărarea cu
frăguțe roșii, coapte
Pe care cad
din ceruri stele-n noapte
Și-o prună
îmbrumată-mbietoare,
Colinda-n
ierni de vis și-nfiorare.
Eu loc îmi
am mereu de-ntors,
ACASĂ,
Pe undea-ș
fi nicicând ea nu mă lasă
Să fiu
străin în marea, larga lume,
Să n-am la
cine dorul a mi-l spune.
Și-așa cum e
acuma al meu sat,
Aicea am un
loc de adăstat,
Cu cei
rămași din neam să povestesc
Ca cel
trecut al meu, să-l întăresc.
Și-apoi la
urmă-n vechiul țintirim
Cu cei ce
mi-s sub cruci, să ne-amintim
C-am fost și
noi pe-aici, în vremuri bune
Când locul
ăsta fost-a o minune,
Copiii din
lumescul ăstui Rai,
Mici îngerei pe-acest picior de plai,
Ce tot furam clipite în neștire
Din timpul
nesfârșit în veșnicire,
Ne fie când
vom vrea, de-o amintire.
***
Bătrâne sat,
tu-mi ești mereu cea casă
Când noi
venim pe calea cea întoarsă,
Din azi spre
ieri să mă-ndulcesc cu tine,
Și chiar
de-mi ești acuma o pustie,
Tu-n veci
rămâi în boaba-mi lăcrimată
Un dulce Rai,
ce-aici a fost, odată
***
Urmele
copilăriei mele
Se cern
din ceruri fulgi de neauă albă,
Pe
casele din sat, lungită slabă
Ce
șerpuie pe-o vale mai cotită,
Din
poala unui deal, demult pornită.
Îmi
ninge liniștit, ca-ntr-o poveste,
Prin
văgăuni, vântuțul troienește
Zăpada
ce-o să cadă până-n seară
S-o țină-așa,
mai până-n primăvară.
De
mâine, sus pe hulă s-or porni
Copiii năbădăioși, frumoși, zglobii,
Și-acolo-mi
fi-va iară lumea lor,
Gălăgioasă
ceată în ciopor.
Toți cu
obrajii roșii-mbujorați,
Un stol
în neastâmpăr, minunați,
În
râsete, în glume-n voioșie,
Superbă
clipă prinsă-n bucurie.
*
Așa am
fost și noi, cândva, odată,
Nestăvilită
ceată, zvăpăiată,
Copii
îmbucurați de o trăire
Ce-acu-i
în minte, dulce amintire.
Iar
când îi văd în râset cum îmi zboară,
O
lacrimă pe geană îmi coboară,
Aminte
să-mi aducă, cum cândva
Am fost
și eu ca ei, pe undeva.
**
De ce
nu ține clipa asta în neștire,
Acol’
să fim copii în fericire?
Iar
când de ea cândva ne-om sătura,
Încet,
pe nesimțite, vom pleca,
Și urma
sa cu drag, i-om lăcrima .
Amintiri
care ne dor
De-o
vreme gândul mă îndeamnă,să mă duc în satul meu,
Că
s-apropie cea vreme când mă cheamă Dumnezeu,
Eu m-am
dus să-mi căt pruncia, colo unde am lăsat-o,
Tinerețea
cea de miere, ce nicicând nu am uitat-o.
*
De la
drumul țării încă am luat-o prin pomiște
Și
de-acolo peste câmpuri pline toate de miriște,
De -am
ajuns în Dealul Crucii, la cea margine de sat,
Iar
de-aici înc-o postate, până-n locu-n care-am stat.
Amărât
îmi e cel suflet și cel gând îmi e-ntristat
De ce
ochii îmi văzură și de câte am aflat
Despre
neamul ce pe-aicea e ca pleava risipit,
Prin
ținuturi depărtate, sărăcit și înrobit.
Casa
noastră-i într-o rână, nimănui de trebuință
Și pe
ea de-acu-i stăpână două fire lungi de viță,
Cumpăna
de la fântână s-andoit de lunga vreme
Coperișu-i
spart prin locuri și prin el ploaia se cerne.
Grinda
casei, gârbovită, nu mai are-n ea putere,
Spartă
e fereastra joasă, oarbă-i fără de vedere,
Doar
icoana pe perete în ștergare priveghează
Locul
cela fără viață, ce mi-l ține încă-n pază.
Coasta
a spălat-o ploaia, Continiutul s-a micit,
Valea e
secată toată, iar izvoru-i nămolit,
Crângul
e de-acum pădure tânără și viguroasă,
Moara e
hâită toată, lunca nu mai e de coasă.
S-a
umplut și țintirimul cu acei ce rând la rând
Se tot
duc din vale-n dealul ce-i primește lăcrimând,
Să mi-i
țină la păstrare timpuri lungi cât o vecie,
Când
pe-aici în alte vremuri nici nu știm ce o să fie.
Numai
Târnava bătrână curge-ncet și lenevoasă,
De pe
mal o priveghează tot o salcie pletoasă,
Oglindindu-se
în valul, ce se saltă-n clipocit
Și-apoi
trece lin la vale adormit și liniștit.
Stâna-i
tot lângă pădure, unde-o apără vecia,
Turma-i
veșnic înnoită, ca cel lan cu ciocârlia,
Iar
frăguțele-n cărare tot mă-mbie ca odată
Aducându-mi
iar aminte de cea vreme neuitată.
Zmeurișul
mi se-ntinde în poiana din pădure,
Lângă
el se coc în soare rugii negri dulci de mure,
Și-n
amiaza de văpaie, în umbrare răcoroase
Stau
jivine ațipite, mari dihănii, fioroase.
Crâșma-i
tot în locul care de un veac satul o știe,
Iar
biserica bătână, cu credința-n ia-i tot vie,
Semețește
încă-n dealul ce cu ea s-a însfințit,
Adunând
în an creștinii, câți mai cred în nemurit.
*
Prea
puțini mai știu de mine și de neamul meu rărit,
Mulți
din ce-i de-un leat cu mine, mi-s în deal, la învechit,
Pentru
ceilalți, sunt străinul rătăcit prin satul lor,
Ce
chematu-la pământul, să se stâmpere de dor.
**
Satul
meu, bătrân cât lumea, te deplâng de ce-ai ajuns,
Slab și
fără de putere, cerșetor umil, de plâns,
Nu mai
ești de mult vecie, cum crezut-am altădată,
Viața
ta, ce-a fost frumoasă, de acuma ți se gată.
*
Eu,
crescut pe a ta humă, într-o rugă de iertare
Milă
cer la ’nalte ceruri, cât îmi arde-o lumânare,
Că
ne-ai fost, lungimi de veacuri, cuibul ’nost de viețuit,
Unde-n
umbră de cerescuri, viețile ni le-am trăit.
***
Mircea
Dorin Istrate,
poet
înevoit în toate,
Ce-ar
vrea ca sfântul, drag Crăciun,
Fie
frumos, curat și bun,
Să-l
treceți toți în sănătate,
Iară la
anul, de se poate
Să fiți
mai iertători, mai buni,
În
lumea asta, de nebuni.
&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu