Ioan-Aurel Pop - „Încrederea” românilor în Rusia

 

„Încrederea” românilor în Rusia

 de Ioan-Aurel Pop

 

 Circula pe vremuri un banc tipic pentru psihologia românilor privind relațiile dintre URSS (Rusia) și România (Țările Române). Ideea era că doi români discută și nu știu dacă rușii sunt pentru noi prieteni sau frați. Răspunsul era că nu pot fi decât frați, după un principiu simplu: prietenii ți-i alegi singur, frații ți-i dă Dumnezeu. Astfel, cu acești „frați” pe capul nostru, cel puțin de la 1700 încoace, nu prea am avut multe momente de odihnă și nici multe alternative de ales. Am aflat recent că propaganda rusă (mai exact, serviciile secrete rusești) a creat un fel de asociație a „prietenilor” Rusiei din România și că s-au găsit unii români care au negat „frăția” și au adoptat „prietenia” cu marele vecin de la Răsărit. Văd că se poate și asta, adică o amăgire sau o ademenire cu „mijloace specifice”.   

Românii, deși popor latin, nu sunt cu totul străini de slavi, de slavii cei vechi, care au început „să curgă” prin spațiul vechii Dacii Traiane mai ales după anii 500 în era creștină, venind dinspre est și fiind atestați în număr mai mare în timpul împăratului Iustinian (527-565). Nu au rămas aici foarte mulți dintre ei, fiindcă visul migratorilor era să ajungă la Roma sau la Noua Romă și să jefuiască. La 602, frontiera dunăreană a Imperiului Roman s-a frânt, a izbucnit răscoala centurionului Phocas, iar slavii de la nord s-au revărsat la sud de Dunăre și au slavizat tot nordul și centrul Peninsulei Balcanice. Așa s-au risipit românii balcanici și s-au împărțit în trei grupuri etnice (aromâni/macedoromâni, meglenoromâni și istroromâni), cu cele trei dialecte ale limbii române. Chiar și așa, rămași mai puțini, slavii dacici au devenit al treilea element etnic al etnogenezei românești, după elementul roman (hotărâtor) și după cel preroman, autohton (traco-daco-geții). Românii sunt singurul popor romanic care au în ființa lor constitutivă un element slav, în timp ce toate celelalte popoare romanice au ca elemente migratoare (adăugate la final) triburi și populații germanice. Când au venit slavii, vechii locuitori ai Daciei, Moesiei și Pannoniei erau în mare măsură daco-romani (traco-romani) pe cale de a deveni români (îi putem numi străromâni, protoromâni, sau români timpurii). Se poate presupune – deși eu nu dau credit total psihologiei popoarelor – că românii au moștenit ceva în felul lor de a fi și de la acei slavi veniți demult la Dunăre și la Carpați. Am rămas, totuși, într-o mare slavă, înconjurați de slavi (kieveni, bulgari, sârbi). De la bulgari, am luat liturghia slavonă, organizarea Bisericii, literele chirilice (buchile). Rușii de la 1700 erau, însă, alt fel de slavi, care, treptat, din secolul al XVI-lea încoace, au construit un imperiu, pornind de la Kiev, „mama orașelor rusești”. Extinderea s-a făcut spre est, spre vest, spre sud și spre nord. După căderea Constantinopolului (Noua Romă), la 1453, o extensiune a Rusiei Kievene, Rusia Moscovită sau Moscovia, a început să se creadă, după 1500, „a treia Romă” și și-a pus în frunte un „țar”. Termenul (provenit de la Caesar) înseamnă, tradus literal, „împărat”, dar Occidentul nu a recunoscut titlul de împărat al suveranilor ruși decât la 1721, odată cu Petru cel Mare. Relații directe între Țările Române (mai ales Moldova) și Rusia sunt din secolul al XV-lea, când Ștefan cel Mare (1457-1504) și-a luat o soție rusoaică și apoi s-a încuscrit cu cneazul Rusiei. Nepotul lui Ștefan al Moldovei a fost pe punctul să moștenească tronul Rusiei. Aceste relații au fost sporadice și nu au rodit în inițiative diplomatice sau politice-militare comune, până la Dimitrie Cantemir (1710-1711). Câte-o delegație, formată mai mult din călugări decât din diplomați români, mergea spre ruși, de unde se întorcea mai mult cu zbornice și icoane decât cu bani, pentru apărarea „pravoslavnicei credințe” și rezistența contra „păgânilor”. Sub principele Cantemir și sub țarul Petru, s-au schimbat lucrurile, fiindcă cei doi au făcut planuri „din cuțite și pahară” la Iași, unde țarul s-a minunat când a văzut „Trei Ierarhii” și a prins gust de Valahia moldovenească. Eminescu îl chiar acuză pe Dimitrie Cantemir pentru că, invitându-l la Iași, după perfectarea tratatului de la Luck, i-a stârnit țarului interesul pentru Țările Române. Adevărul este altul: interesul țarului și al rușilor pentru ținuturile românești era gata stârnit înainte de 1711, pe de o parte, iar, pe de alta, principele Moldovei credea sincer că înfrângerea „omului bolnav al Europei” (Imperiul Otoman de mai târziu) și alungarea turcilor din sud-estul continentului se putea face doar prin cointeresarea rușilor. Nu avea de unde să știe Cantemir nici că aveau să fie învinși la Stănilești și nici că experimentul de occidentalizare a Rusiei de către țar avea să eșueze. Cantemir a visat sincer să vadă o Rusie modernă, în care Petru, cel care fusese incognito prin Occident și care le tunsese bărbile boierilor, urma să răsădească o Europă performantă și prosperă.

Rusia a devenit, însă, repede o putere euro-asiatică, o putere în care componenta asiatică și neeuropeană avea să predomine cu timpul, să ducă la autocrație și la înghițirea atâtor țări și popoare. În urma Marelui Război Nordic (1700-1721), teritoriile baltice numite Livonia, Estonia și Ingria sunt recunoscute Rusiei. După Războiul Polonez de Succesiune (1733-1735), Rusia și-a însușit portul Azov. În 1774, Rusia dobândea ieșire la Marea Neagră, în 1783, Rusia a anexat din mâinile tătarilor Crimeea, iar în 1792, Rusia ajungea cu dominația ei la Nistru, la hotarul Moldovei. Tot în acea perioadă, imperiul răsăritean al țarilor a participat la împărțirile Poloniei și a pus mâna pe vaste regiuni dominate anterior de regii Uniunii Polono-Lituaniene. De-atunci, țarii au fost de neoprit. Toate marile războaie ale Rusiei cu Austria (Imperiul Romano-German) și Turcia pentru dominarea sud-estului european s-au desfășurat în mare parte pe teritoriul Țărilor Române, supuse celor mai mari pierderi de vieți omenești și de bunuri materiale din toată istoria lor de până atunci. Jafurile directe sau camuflate ale rușilor pe seama populației românești au rămas antologice. Secolul al XIX-lea a venit cu marile răpiri de pământuri românești. În 1812, Rusia, după ce a voit să ocupe ambele „Principate Dunărene” – formula din limba rusă –, s-a mulțumit cu jumătate din Moldova, cu Moldova dintre Prut și Nistru, numită (cu un nume extins asupra întregului spațiu din respectivul interfluviu) Basarabia. Ocuparea Basarabiei (adică a moștenirii lăsate nouă de Basarabi) a însemnat jefuirea pe față a Țării Românești răsăritene. La protestele românilor și ale României, motivațiile au fost dintre cele mai absurde: că moldovenii nu sunt români; că la 1812 nu exista încă România, deoarece nu fuseseră unite Principatele; că rușii veneau cu o „mare civilizație” peste „înapoiații moldoveni” etc. Între anii 1828 și 1834, ambele Principate au fost cotropite, puse sub comanda unui guvernator rus, încât se credea că rușii nu vor mai pleca de la București și de la Iași. Dar au plecat după șase ani, nu fără să lase anumite realizări. Pavel Kiseleff, un rus modern, a permis să se aplice în Principate un experiment (Regulamentele organice) imposibil de aplicat în țara sa. În urma Războiului Crimeii (1853-1856), marile puteri, spre nemulțumirea Rusiei, au redat României sudul Basarabiei, județele Cahul, Ismail și Bolgrad. La 1877, armatele ruse s-au împotmolit în Balcani, încât autoritățile de la Sankt Petersburg au fost obligate să ceară ajutorul prințului Carol și al armatei române, care a trecut Dunărea și a câștigat victoria contra trupelor otomane. Atunci, comandantul armatei otomane de la Plevna s-a predat conducerii armatei române și nu conducerii armatei ruse. Drept mulțumire, la 1878, Rusia a răpit iarăși din trupul Moldovei menționata regiune din sudul Basarabiei, motivând că România primise atunci, la 1878, drept compensație, Dobrogea (nordul și centrul). Pe bună dreptate, un om politic român a precizat, cu ironie, că la Pacea de la Berlin rușii ne-au luat ceea ce era al nostru și ne-au dat ceea ce nu era al lor (fiindcă Dobrogea nu ne venea de la ruși, ci de la otomani). La finele Primului Război Mondial, când Basarabia s-a desprins de Imperiul Țarist și s-a unit cu România, autoritățile bolșevice (comuniste) – ajunse la putere în Rusia în 1917 – au depus toate eforturile pentru împiedicarea unirii. În împrejurări istorice speciale, în anii 1916 și 1917, guvernul României – după obținerea tuturor garanțiilor guvernului imperial rus și ale unui terț (Franța) – a decis să trimită la Moscova o parte din averea materială și spirituală a românilor, în frunte cu tezaurul Băncii Naționale, format din circa 94 de tone de aur, lingouri și monede de colecție. Aproape nimic din acest tezaur nu s-a mai întors acasă. Faptul s-a petrecut și pentru că atunci eram aliații Rusiei, în cadrul Triplei Înțelegeri (Antantei). Tot în cadrul acestei alianțe, Rusia ar fi trebuit să ne ajute masiv, ceea ce nu s-a întâmplat. După încheierea Păcii de la Paris (1919-1920), Rusia și apoi URSS nu au recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România și nici frontiera de pe Nistru dintre cele două țări. Ba, în toată perioada dintre războaie, sovieticii au creat diversiuni ca să spargă liniile de apărare românești și să reverse spre Europa comunismul. În 1940, prin ultimatum, Rusia a răpit României Basarabia și nordul Bucovinei. România și-a reluat apoi pentru scurt timp ceea ce era al său. Este drept că în timpul războiului, între anii 1941 și 1944, armata română a luptat contra URSS, ca o ripostă la toate acțiunile agresive ale acesteia și din nevoia de a opri comunismul la granițele Europei Occidentale. În 1944, URSS a luat cu forța Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Timp de două decenii lungi, între 1944 și 1964, România ciuntită a fost condamnată să plătească Uniunii Sovietice „despăgubiri de război” disproporționate, care au secătuit țara și au întărit sentimentele antirusești și anticomuniste ale românilor. Între august 1944 și mai 1945, armata română a luptat împreună cu armata statului de la răsărit contra trupelor hitleriste și ale aliaților lor. La retragerea dinspre vest, dincolo de jafuri, trupele sovietice „au uitat” să mai plece din România, unde au rămas cu tancurile lor pe străzi și în cazărmi (până în 1958), impunând comunismul. Procesul de secătuire a României a ajuns să fie acum unul organizat de autoritățile comuniste. Militarii sovietici au avut un comportament barbar și au lăsat o impresie execrabilă. Instituțiile de stat, cele private, casele românilor au fost golite de bunuri, femeile urmărite și violate, oamenii terorizați. Din colaborarea autorităților staliniste cu cele ale instrumentelor lor din România, închisorile au fost umplute cu „burghezia” și cu „dușmanii de clasă” (e vorba de patrioții români, făuritorii unității politice statale de la 1918) și s-au creat lagăre de muncă și de exterminare, cum a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră. Guvernele ruse de după căderea URSS, dar mai ales anumiți lideri ai regimului nu și-au ascuns niciodată intențiile agresive față de România.

Ce să fi înțeles românii din toate aceste mărturii de „dragoste”? „Afecțiunea” care a venit de la Răsărit ne-a dat, aproape tuturor românilor, fiori reci. Firește, niciun om normal nu urăște cultura rusă, literatura lui Tolstoi și Dostoievski, piesele lui Cehov, pictura lui Andrei Rubliov, muzica lui Ceaikovski, filmele lui Tarkovski și toate celelalte mărturii ale creației spirituale ale marelui popor de la Răsărit. Nimeni nu urăște poporul rus, doar că mulți lideri și multe regimuri ale acestui popor ne-au fost ostile nouă, românilor. Aceste regimuri – inclusiv cel actual – și-au creat și printre români cozi de topor, menite să ne amăgească, să profite de ignoranța unora dintre noi, să ne amăgească. Toate perioadele de prosperitate ale Rusiei moderne – indiferent cum s-a chemat ea – au adus Țărilor Române și României necurmate suferințe. Propaganda rusească a influențat mult sentimentele reciproce de repulsie ale celor două popoare, în ciuda intenției declarate de „frăție universală” sub semnul „poporului muncitor unic” și al „limbii superioare ruse”. Numai când Rusia a fost îngenunchiată sau învinsă de marile puteri a avut și România perioade de bine. Cu alte cuvinte, când Rusiei i-a mers bine, nouă ne-a mers rău și invers. Amestecul rusesc în afacerile României au adus acestei țări a noastre grele pierderi. Niciun român cu dragoste de țara lui nu are cum să iubească Rusia, regimurile ei politice, de la cele ale țarilor albi și roșii până la cele ale țarilor contemporani. Rusia ne-a fost mereu ostilă pe față sau pe ascuns, direct și indirect, prin intervenții brutale sau prin insinuări. A mai avut în ultimii ani un ambasador la București fără vocație diplomatică, disprețuitor la adresa țării în care trebuia să-și servească propria țară, arogant și sfidător. Numai ideea de a cultiva bunele relații ruso-române nu reieșea deloc din „misiunea” lui. Păcat!

Ideea unora care ne dau lecții este că se cuvine să avem relații bune cu marele vecin de la răsărit, tocmai fiindcă Rusia este în imediata noastră vecinătate și că, dacă noi nu o vrem, ne vrea ea pe noi. Este adevărat, dar, în toată istoria noastră, Rusia ne-a luat ceea ce era al nostru (drepturi, bunuri, pământuri, oameni) și ne-a dat doar nenorociri (soldați de întreținut, tancuri, nomenclaturiști, lagăre, deportări, ordine de executat, regimuri totalitare, minciuni). Pământurile românești au stăpânit mai multe puteri vecine de-a lungul timpului, dar, cu foarte rare excepții, toate aceste teritorii s-au întors la matcă. Singurele teritorii românești care au rămas risipite, desprinse de România până astăzi sunt cele pe care le-a cotropit Rusia (Uniunea Sovietică), chiar dacă ele nu mai sunt chivernisite acum direct de ea. Pe toate celelalte le-am recuperat, din Dobrogea până în Transilvania, și ele – cu anumite excepții – fac parte azi din statul român. Nu spun asta ca să se creadă că România are pretenții teritoriale. În unele dintre aceste teritorii, populația românească reprezintă sub 20% din total, cu alte cuvinte nu mai este vorba nici măcar de o majoritate relativă. De aceea, orice pretenție a României ar fi fără sens. În aceste teritorii, Rusia a început o politică de deznaționalizare cruntă, cu deportări în masă și colonizări de populație străină, deznaționalizare continuată și desăvârșită de și în țările succesoare ale URSS.

Cum să trecem noi peste toate acestea? Cum să le iertăm și să le uităm? Uitarea și iertarea devin, în acest caz, imposibile, pentru că vinovățiile Rusiei față noi sunt imprescriptibile. Hai să zicem că românii sunt nerecunoscători și nu văd „marele bine” pe care ni le-a făcut Rusia (Uniunea Sovietică) vreodată. Atunci de ce toate, fără excepție, republicile botezate „sovietice” – de la Țările Baltice și Moldova până în Kazahstan și Uzbekistan – s-au rupt cât au putut de repede, în 1991, din rapacele imperiu? De ce Belarus (Bielorusia sau Rusia Albă de odinioară) și Ucraina, considerate pe bună dreptate „țări vechi rusești” – cum zicea Alexandru Soljenițîn (1918-2008) s-au proclamat drept popoare și țări separate și nu au rămas alături de „binefăcătoarea” lor, „Mama Rusia”? Cum se poate ca ucrainenii, care vorbesc aproape rusește (o limbă rusă așa cum a evoluat ea pe vatra Rusiei Kievene), să fie dușmanii de moarte ai Rusiei, să nu dorească să mai vadă în ochi ruși, să-și plângă de milă pentru nenorocirile cauzate lor de „operațiunea specială” a lui Putin? Unde este binele și unde sunt serviciile făcute de ruși și de sovietici popoarelor? După cum se vede, românii nu sunt singuri în neîncrederea lor față de Rusia.            

Rusia se întinde pe continente întregi și are de unde și din ce să trăiască. Natural, Rusia este o mare putere și se poartă ca atare, dar oare cei mai mici să nu aibă niciun loc pe acest pământ? Mi s-a spus odată de către o doctă profesoară de drept internațional de la Moscova că Rusia are nevoie de un imens „cordon sanitar” de jur-împrejurul granițelor sale, acolo unde s-ar afla „vecinătatea ei apropiată”. Acolo, peste tot, țările și popoarele ar trebui să stea „drepți” și „să execute” politica Rusiei sau măcar să fie neutre. Dar politica lor și viața lor, a acestor țări și popoare, unde să fie? Cu ele cum rămâne? Veți spune că toate marile puteri fac așa. Este adevărat, dar marea putere care ne-a canonit pe noi este Rusia și nu Franța sau Statele Unite. Sigur, în aceste timpuri tulburi nu este greu să pescuiești în ape tulburi. Vin unii și ne spun că nici Occidentul nu mai este ce a fost, că America a devenit și ea rapace în Europa și nerecunoscătoare Europei, că războiul din Ucraina ne mănâncă banii și bunurile. Se poate, dar Rusia ne-a stat și ne stă și acum în coastă. Ea are servicii secrete foarte bine puse la punct, are forțe de amăgire profesioniste și ne poate prosti pe mulți dintre noi. Dacă Rusia se apropie de noi prin Ucraina – care nu este nici ea un model de democrație – vom fi pierduți. Vă rog să vă imaginați Rusia stăpână la Odessa, la Reni, la Ismail, la Slatina, la Cernăuți, la Apșa și la Biserica Albă și să vă imaginați cum ar putea fi soarta României izolate de Occident. Cum ar fi să învățăm la școală doar „istoria poporului rus biruitor”? Cum ar fi să ne ducă Rusia spre fundul Orientului, în care era să ne adâncim de câteva ori și din care am scăpat cu greu? Ar fi catastrofal pentru ființa noastră. De aceea, este nevoie de cunoașterea istoriei, de cultură generală și de spirit de discernământ. Dar mai ales este nevoie de starea noastră de veghe. În Rusia nu ne-am putut încrede niciodată și nu ne putem încrede nici acum. Este foarte puțin probabil că ne vom putea încrede vreodată.