Mircea
Flonta - Filosofia într-o lume pragmatică (1)
Lector
univ. dr. Alexandru Mărchidan
27
August 2025
Rațiuni dincolo de rațiune (1)
Una dintre cele mai ofertante cărți pentru reflecție,
apărută în anul 2024, generoasă prin temele cuprinse și prin ideile
provocatoare, este „Filosofia într-o lume pragmatică. Impresii, experiențe,
reflecții”. Șase convorbiri cu Leonid Dragomir (Ed. Cartex, București). Cel
care răspunde, de data aceasta, la întrebările scriitorului Leonid Dragomir
(doctor în filosofie, redactor-șef al revistei Argeș), este reputatul profesor
Mircea Flonta, ale cărui cărți, articole și traduceri din domeniul filosofiei cunoașterii
au format multe generații de studenți, masteranzi și doctoranzi. La vârsta de
93 de ani, dintre care „60 de ani în universitate”, după cum aflăm din titlul
unei cărți, profesorul Mircea Flonta dovedește aceeași preocupare pentru
filosofie și cultură, vitalitate intelectuală și dorință de claritate.
Sunt de mare interes opiniile domnului Flonta despre
„formele de viață filosofică”, despre raportul dintre cultura umanistă și
cultura științifică, dintre știință și filosofie, rolul tehnologiei în ecuația
complexă ce cuprinde cunoașterea științifică, puterea, nivelul de trai,
amenințarea alienării, pericolul creat de cultul eficienței și al specializării
în educație (atingând aspecte dureroase ale noului mod de a înțelege formarea
tinerilor), democrație, corectitudine politică, moștenirea lui Kant și a lui
Wittgenstein, pe care îi consideră cei mai mari filosofi moderni. Ultimele două
convorbiri includ adevărate lecții de filosofie, precum și despre rolul
educației umaniste în dezvoltarea unei gândiri independente.
Din capul locului menționez că textul de față nu
reprezintă nici pe departe o imagine a întregii cărți, pe care o recomand celor
interesați de temele enumerate. Este doar prezentarea unei alte perspective cu
privire la câteva subiecte ce mi-au atras atenția în mod special.
Discuțiile cele mai provocatoare se desfășoară în
jurul relațiilor dintre rațiune și credință, știință și religie, moralitate și
filosofie, moralitate și credința religioasă, teme ce revin de mai multe ori în
aceste convorbiri. Spun că sunt cele mai provocatoare (și doar asupra unora
dintre ele va fi îndreptată atenția în prezentul articol), atât pentru
implicațiile lor referitoare la înțelegerea vieții autentice, dar și pentru că,
prin atitudinea adoptată vizavi de aceste subiecte, aflăm resorturile spirituale
ale interlocutorului, îl cunoaștem mai bine. De pildă, am fost oarecum surprins
să aflu de la un adept al „Luminării” (denumirea preferată pentru atitudinea
iluministă), așa cum se declară dl. M. Flonta, că „în general, nu putem să avem
așteptări prea mari în privința a ceea ce dă filosofia pentru viața morală.
(...) Gândirea morală a marii majorități a oamenilor este bazată pe educația în
familie și în mediul în care trăiesc, adică pe tradiții morale, îndeosebi de
natură religioasă” (p. 30). Deși vorbește în repetate rânduri despre importanța
deosebită a rațiunii și a instrucției, totuși domnia sa afirmă că este sceptic
privind rolul educației superioare pentru discernământul moral și pentru
acțiunea morală, parafrazând o idee a lui Nicolae Steinhardt, din Jurnalul
fericirii: „Intelectualii subțiri, sub presiunea aceea din închisori, erau
slabi și cedau, iar alții, mai ales cei care aveau o credință, nu cedau. De ce?
Pentru că ei credeau în transcendență, erau puternic integrați într-o tradiție
moral-religioasă. Eu sunt relativ sceptic în ceea ce privește rolul dezvoltării
intelectuale în promovarea moralității. Accentul meu este pe respectul pentru
tine însuți” (p. 31).
Iar întrebarea care se naște automat este ce anume
întreține focul puternic – necesar în situații-limită precum cele descrise de
Steinhardt – al acestui respect de sine, dacă nu tocmai „credința în
transcendență”? Pentru că altfel, volens nolens, ajungem la relativism: nici
gena altruistă sau egoistă (cum o numește etologul Richard Dawkins), nici
persoana, nici chiar comunitatea nu poate fi temelia solidă a moralității, din
moment ea poate deveni una de pirați sau de tip nazist; coeziunea (p. 41) nu
reprezintă un criteriu al comunității bune, așa cum a trăi mai bine (ibidem) nu
crește probabilitatea de a dovedi noblețe când apare momentul testului – o
situație de genul celei prezentate în „Jurnalul fericirii”. Desigur, depinde și
ce fel de transcendență este avută în vedere, pentru că una este credința în
Hristos care participă la suferința lumii, deci a fiecăruia, alta este
transcendența ideilor platoniciene sau a valorilor, așa cum le înțeleg
axiologii. Nu aș fi insistat asupra acestui aspect dacă în alte părți prof.
Flonta nu ar fi revenit, afirmând că „unii [filosofi precum Pascal, n.n.] aderă
pe deplin la o credință sau alta, mai puțini au acea luciditate rațională
care-i face să nu resimtă nevoia de a adera necondiționat la o anumită
reprezentare asupra absolutului” (p. 54).
Așadar, în pofida modestiei despre care spune că ar
defini Luminismul (prin rațiunea conștientă de failibilitatea sa), dl Flonta a
stabilit care sunt cei superiori și cei inferiori. Din prima categorie fac
parte raționalii, în sensul dat de Iluminism, adică cei care nu au nevoie de
credință. Cu câteva rânduri mai înainte, afirmă: „Unii au nevoie de această
certitudine totală, fiindcă altfel nu au un echilibru interior, pe când sunt
alții care pot să trăiască în orizontul failibilității. O șansă mai bună de a
trăi bine în acest orizont o au cei mai bine instruiți” (p. 53). Ierarhizarea
aceasta - cei lipsiți de „luciditate rațională”, simțind nevoia de a crede în
Dumnezeu, și ceilalți, plini de luciditate - amintește de ideea lui Marx despre
persoanele care tânjesc după „opiumul religiei”, pe când elita este liberă de
acest „drog”. Totuși, luând în calcul numeroase date pe care le vom prezenta
mai jos, este vorba mai degrabă de cu totul altceva: la unii, receptorii pentru
transcendent sunt „funcționali”, în timp ce la alții, din diverse motive,
acești receptori sunt amorțiți. Dar acest lucru nu conferă vreo superioritate
celor din urmă, tot astfel cum nu poți spune că cel fără vedere este „eliberat”
de simțul văzului. Pascal, Newton și mulți alții nu doar că nu s-au rușinat să
afirme credința în Dumnezeu, însă chiar au insistat asupra rolului revelației
în cunoașterea universului. Conform unui studiu realizat de R.P. Eymien, care
analizează biografia a 432 de savanți ai secolului al XIX-lea (numit „al
pozitivismului”), 85% dintre aceștia s-au declarat credincioși. O concluzie
indirectă este că a fi ateu nu te face valoros în sfera științei.
Prof. M. Flonta crede că nu există temeiuri pentru a
vorbi de sprijin reciproc sau de contradicție între știință și credința
religioasă, ci doar despre „coexistență pașnică”, văzându-le ca pe două linii
paralele care nu se întâlnesc vreodată; prima se ocupă de cunoaștere, iar
cealaltă de valori. „Pentru a susține contrariul, ar trebui să se argumenteze,
în mod convingător sau chiar în mod constrângător, că progresele cunoașterii
pot întemeia, sprijini sau contrazice și submina anumite reprezentări despre valori”
(p. 78). Contrazicere apare doar când de cealaltă parte se află anumite opinii
sau viziuni ce sunt luate drept știință. De asemenea, nu poate să apară
contrazicere în privința acelor teme care nu pot fi subiecte de cercetare
științifică. Cât despre sprijinul pe care cunoașterea științifică îl aduce
anumitor reprezentări despre valori, aș aminti cartea lui Adrian Sorin
Mihalache, „Ești ceea ce trăiești” (Ed. Trinitas, 2019), unde tocmai de aceste
teme se ocupă în cele aproape 450 de pagini. Zeci de studii dovedesc rolul
vindecător al compasiunii, al altruismului pentru persoanele care participă la
acțiuni de voluntariat; moralitatea la bebeluși (experimentele sunt redate
amănunțit); rolul rugăciunii pentru sănătatea mentală și fizică; importanța
virtuților pentru o viață împlinită etc. În anul 2024, acest autor a publicat
cartea Miracolul cunoașterii. Științele, Filosofia și Teologia în dialog despre
tainele Universului și ale vieții (Ed. Trinitas, 539 pag.), cu un cuprins și
mai bogat. O altă carte ce arată punctele de contact dintre știință și
credință, este Dumnezeu și știința (Ed. Symbol, 1992), sub forma unui dialog
incitant, purtat de filosoful Jean Guitton, membru al Academiei Franceze, și
doi savanți ruși, frații Igor și Grichka Bogdanov. Citez din sumar: Big
bang-ul, taina viului, întâmplare sau necesitate, în căutarea materiei,
câmpurile realului, spiritul în materie, universurile divergente, către
metarealism.
Pentru că multe dintre subiectele „picante” se
regăsesc în dezbaterile și conferințele lui John Lennox, matematician de la
Oxford (n. 1943), voi face referire la poziționarea sa în raport cu ele, pentru
a vedea și altă perspectivă, o altă interpretare a datelor atât de generoase la
care avem astăzi acces. Afirmația sa este emblematică: "It is the very
nature of science that leads me to belief in God". Mulți alți cercetători
exprimă idei similare, astfel încât putem spune că în ultimele decenii a luat
amploare o mișcare apologetică întemeiată pe descoperire (revelație)
științifică. Prin asta nu trebuie înțeles că rațiunea a luat locul credinței,
însă o sprijinire, o pregătire a credinței prin rațiune - susținută de
capacitatea actuală a științei în dezvăluirea unora dintre tainele vieții - are
sens. Am putea exprima și astfel problema: copleșită de ceea ce i se arată în
procesul de căutare, rațiunea își vede totodată limitele și lasă loc unei
înțelegeri superioare, unei explicații supraraționale. De aici, răsare sămânța
credinței ori, în alte cazuri, se consolidează, dând la rândul ei un impuls mai
puternic rațiunii; în acest mod, cele două căi de cunoaștere se susțin
reciproc.
Într-una dintre conferințele sale („John Lennox: Do
Science and Christianity mix?", Birmingham, Town Hall, 2018), J. Lennox
afirmă că presupusul conflict dintre știință și teism este superficial; în
acest sens, nu e de neglijat informația (conform wikipedia) că în ultima sută
de ani, peste 65% dintre oamenii de știință cred în Dumnezeu. El vorbește
despre două perspective complementare când încercăm să răspundem la întrebări
despre realitate. De exemplu, dacă întrebăm care este explicația pentru existența
unui Ferrari, putem răspunde – la fel de valabil - că mașina se datorează
descoperirilor din domeniul termodinamicii, al aplicațiilor automaticii etc.,
sau putem spune că se datorează proiectantului ei. Dacă întrebăm de ce
clocotește apa din ceainic, putem răspunde la fel de bine că apa a ajuns la
temperatura de fierbere, sau că Mary a vrut să facă un ceai. Așadar, explicația
poate fi dată atât în termeni referitori la modul de funcționare, cât și în
termeni care implică agentul, însă cele două perspective nu sunt
contradictorii, ci complementare. Iar dacă este rațional să avem așteptarea ca
cineva să fi proiectat o mașină, cu atât mai rațional este să ne întrebăm cui
se datorează ceva infinit mai complex, cine a creat materia și cine a
impregnat-o cu logos, cu informație, cu legitate?
Deseori, spune Lennox, oamenii de știință afirmă
lucruri nu doar neștiințifice, însă chiar iraționale. De pildă, în cartea sa,
„The Grand Design” (unde scrie că nu găsește necesară raportarea la Dumnezeu
pentru a explica apariția universului), celebrul matematician Stephen Hawking
susține că, din moment ce există în univers o lege precum cea a gravității,
universul s-a putut crea din nimic. Însă, continuă Lennox, aceasta este o
contradicție grosolană, pentru că nici gravitația ca atare, nici legea gravitației
(ca descriere a gravitației) nu echivalează cu „nimic”. Apoi, o altă mare
problemă este să susții că legile fizicii sau ale matematicii sunt creatoare,
deci că ele pot să aducă ceva la ființă. În cel mai bun caz, un astfel de enunț
poate fi inclus într-o carte SF. Referitor la acest subiect, C.S. Lewis spunea
că poți aduna o eternitate 1 + 1, fără să dobândești două lire; doar dacă aduni
o liră cu o altă liră vei reuși să obții două lire. Legile naturii doar descriu
fenomene, nu le creează; iar ceva nu se poate crea (singur) din nimic. Prin
urmare, non-sensul rămâne non-sens, chiar dacă este afirmat de un om de știință
genial precum St. Hawking. Desigur, fiecare crede în ce dorește, însă nu
trebuie confundate enunțurile susținute pe temeiuri științifice, raționale, cu
enunțurile ce reprezintă perspective generale (credințe) îmbrățișate de ei.
Riscul transferului ilicit de autoritate epistemică a crescut enorm în lumea
(hiper-)specializării, unde multe persoane cedează altora dreptul de a gândi
pentru ei acolo unde nu este cazul, adică unde este vizat chiar sensul vieții
lor. Oricât de interesante ar fi opiniile unui specialist asupra unor teme din
afara domeniului de pregătire, ele nu pot fi incluse în categoria afirmațiilor
girate de studiile sale de expert (evident, nici acelea nu sunt scutite de
analiză critică). A se vedea și în cartea de convorbiri subiectul privitor la
„reprezentarea prin imagini” a lui Dumnezeu (p. 76). Prof. Flonta vorbește
despre imaginea antropomorfică a lui Dumnezeu din Capela Sixtină, pentru a
considera întemeiată mișcarea iconoclastă, ca și când iconodulii ar fi susținut
o „iconografie” de tip renascentist. Ideea respectivă este exprimată foarte
lejer, fără vreo trimitere la fundamentul iconografiei (întruparea lui Hristos)
și la argumentarea elaborată a Sf. Ioan Damaschin pentru această problematică,
dezbătură ulterior, în secolele al VIII-lea și al XIX-lea.
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu