Între
globalism și patriotism: portretul unui președinte autentic
Col. (r)
Alexandru Bochiş-Borşanu
15
Octombrie 2025
În epoca modernă, marcată de interdependențe globale,
polarizare ideologică și transformări tehnologice rapide, figura președintelui
– ca lider suprem al unei națiuni - devine tot mai complexă. Un președinte
autentic nu este doar un administrator al treburilor statului, ci un simbol viu
al unității naționale, un arhitect al viitorului colectiv și un mediator între
trecut și aspirațiile contemporane ale poporului său.
Dimensiunea morală, sănătatea, familia,
originea etnică și religia - temelii ale integrității
Orice conducător veritabil își construiește
autoritatea nu pe putere, ci pe exemplul personal. Din punct de vedere moral,
un președinte trebuie să fie o sinteză între verticalitate și discernământ.
Moralitatea nu presupune perfecțiune, ci consecvență în valori: onestitate,
simț al datoriei, modestie și respect pentru lege. Președintele devine astfel
garantul moral al statului – un reper într-o lume care adesea relativizează
adevărul.
Starea de sănătate, atât fizică, cât și psihologică,
reprezintă o condiție indispensabilă. Istoria oferă numeroase exemple:
Alexandru Macedon, deși tânăr și genial, a fost înfrânt nu de o armată, ci de
propriul corp epuizat; în opoziție, Franklin D. Roosevelt - deși imobilizat
într-un scaun cu rotile - a demonstrat că voința poate transcende limitele
fizice. Sănătatea mentală, echilibrul emoțional și rezistența la presiune sunt
totodată fundamentale într-o lume a crizelor continue.
Familia, ca microcosmos moral, este oglinda
caracterului. Un președinte care își respectă familia, care vede în aceasta o
sursă de echilibru și nu o anexă politică, transmite poporului imaginea
stabilității și a autenticității. Originea etnică, deși deseori invocată
politic, nu trebuie să devină un criteriu de selecție, ci un element identitar
integrator. Un președinte modern se definește nu prin puritatea unei origini,
ci prin capacitatea de a reprezenta diversitatea și de a uni sub același ideal
comunități diferite.
În privința religiei, echilibrul este virtutea
supremă. Un lider autentic respectă tradiția spirituală a poporului său, fără a
impune dogme. Religia devine, astfel, nu o armă de divizare, ci un liant al
conștiinței morale colective, o sursă de compasiune și de înțelepciune.
Rolul națiunii în societate și poziția
președintelui
În orice societate modernă, națiunea rămâne nucleul
viu al identității colective. Ea nu este o relicvă a trecutului, ci o realitate
organică, profund umană, care dă sens solidarității, culturii și istoriei
comune. Națiunea nu se definește doar prin teritoriu sau limbă, ci mai ales
prin conștiința apartenenței la un destin comun. Într-o lume a
interdependențelor, unde globalizarea promite o uniformitate seducătoare,
națiunea continuă să fie garanția libertății spirituale și a demnității
fiecărui popor.
Rolul președintelui, în acest context, nu este acela
de a dizolva specificul național în masa anonimă a globalului, ci de a armoniza
deschiderea către lume cu fidelitatea față de valorile proprii. Președintele
trebuie să fie vocea identității, nu gardianul izolării; apărătorul
suveranității, nu al orgoliului naționalist.
Această idee a fost exprimată, în termeni clari și
memorabili, de Donald Trump, într-un discurs care a devenit emblematic pentru
gândirea suveranistă contemporană:
„Dacă vrei libertate, fii mândru de țara ta! Dacă vrei democrație,
păstrează-ți suveranitatea! Dacă vrei pace, iubește-ți națiunea! Viitorul nu
aparține globaliștilor! Viitorul le aparține patrioților. Viitorul le aparține
națiunilor suverane și independente, care își protejează cetățenii, își
respectă vecinii și onorează diferențele care fac fiecare țară specială și
unică”.
Aceste cuvinte, deși rostite într-un context american,
depășesc granițele oricărei ideologii. Ele afirmă un principiu universal: pacea
și democrația nu pot exista fără respectul pentru identitatea națională. O lume
fără națiuni ar fi o lume fără rădăcini, iar un stat fără conștiința propriei
suveranități ar deveni un actor mut pe scena globală.
Pentru un președinte, apărarea națiunii nu înseamnă
închidere în sine, ci protejarea unei diversități vii, a unui mozaic de
tradiții, limbi și credințe care dau sens umanității. Un lider adevărat nu
confundă patriotismul cu excluziunea, ci înțelege că iubirea de țară poate
coexista cu respectul față de alte popoare.
Națiunea este, așadar, forma vie prin care o
comunitate se recunoaște în propriile valori, iar președintele este păstrătorul
acestei identități morale. El trebuie să fie un constructor de punți - între
trecut și viitor, între particular și universal, între ideal și realitate.
Într-o lume tot mai tehnocrată și impersonală, misiunea sa rămâne profund
umană: să reamintească oamenilor că apartenența nu este o slăbiciune, ci o
forță; că iubirea de țară nu este o ideologie, ci o dimensiune a demnității
umane.
Cunoștințe juridice și diplomatice - arta
echilibrului și a cooperării
Un președinte modern trebuie să fie, în același timp,
jurist și diplomat. Dreptul internațional nu este un cod abstract, ci o rețea
vie de reguli menite să asigure pacea și cooperarea. Într-o lume multipolară,
abilitatea de a interpreta și aplica tratate, convenții și principii devine o
armă pașnică a statului.
Diplomația, ca artă a compromisului nobil, cere
inteligență emoțională, cunoașterea limbajului simbolic și respect pentru
interlocutor. Relațiile de bună vecinătate, mai ales în zone tensionate
geopolitic, sunt cheia stabilității. Un președinte cu vocație diplomatică știe
că o frontieră sigură nu se apără doar cu arme, ci și cu încredere reciprocă.
Cunoștințele de drept internațional, de relații
internaționale și de politică externă permit liderului să se miște cu finețe
între sferele de influență globală. Într-un moment în care alianțele se
redefinesc, iar amenințările devin hibride, un președinte trebuie să fie
capabil să prevadă consecințele fiecărei declarații, fiecărui vot în
organismele mondiale.
Alegerea unui model de societate - între
liberalism și solidarism
Orice conducător politic trebuie să propună o viziune
de societate. Dintre modelele posibile – liberal, socialist, conservator,
solidarist - cel mai adecvat epocii noastre este cel al umanismului
pragmatic: o sinteză între libertate individuală și responsabilitate
colectivă. Liberalismul clasic, bazat pe libertatea economică și inițiativa
personală, a adus progres, dar și inegalități. Socialismul, născut din idealul
egalității, a eșuat adesea în birocrație și constrângere. Conservatorismul, cu
accentul său pe tradiție, oferă rădăcini morale, dar riscă stagnarea. În
schimb, umanismul pragmatic presupune o societate deschisă,
meritocratică, în care statul sprijină inițiativa, dar nu uită solidaritatea
socială; în care educația și cultura devin priorități strategice, iar
demnitatea umană - valoarea centrală. Această viziune trebuie promovată pentru
că răspunde nevoilor unei lumi fragmentate: ea nu divizează, ci armonizează, nu
impune, ci inspiră.
Rolul președintelui în organizațiile
internaționale
Președintele este, înainte de toate, vocea națiunii
sale pe scena globală. El trebuie să cunoască limbile străine de circulație
internațională, care să-i faciliteze contactul direct, nemijlocit cu
interlocutorii. În cadrul ONU, el reprezintă națiunea și mandatul pentru
angajamentul față de pace, drepturile omului și cooperarea internațională. În
Uniunea Europeană, el devine reprezentatul statului și totodată garantul
echilibrului între suveranitatea națională și integrarea comunitară.
În NATO, președintele asigură coerența între
securitatea națională și solidaritatea aliată, fiind conștient că apărarea
comună nu înseamnă subordonare, ci parteneriat. În OSCE, el susține dialogul și
transparența, prevenind conflictele prin diplomație preventivă. Astfel, rolul
său depășește granițele statului: devine mediator între popoare, între trecut
și viitor, între idealuri și realități.
Un model de președinte - exemplul lui
Václav Havel
Dintre liderii contemporani, Václav Havel rămâne
un exemplu luminos de președinte care a unit moralitatea cu politica.
Dramaturg, disident, umanist, el a condus Cehoslovacia postcomunistă cu
modestie și noblețe. Nu a fost un om al puterii, ci al conștiinței. A
demonstrat că politica poate fi o formă de artă morală și că președinția nu
înseamnă dominație, ci slujire. Havel a înțeles că președintele trebuie să fie
„gardianul sensului”, nu doar al legii. Într-o lume dominată de interese, el a
readus în prim-plan demnitatea, sinceritatea și cultura dialogului.
Concluzie
Un președinte ideal nu se naște din conjuncturi, ci
din vocație. El este rezultatul unei sinteze între moralitate, educație,
empatie și curaj. În el trebuie să coexiste gândirea lui Aristotel, diplomația
lui De Gaulle, luciditatea lui Roosevelt și umanismul lui Havel.
Într-o lume obosită de lideri spectacol, adevăratul
președinte va fi acela care reușește să fie om înainte de a fi politician – cel
care înțelege că puterea nu se măsoară în autoritate, ci în capacitatea de a
inspira.
Bibliografie orientativă:
- Aristotel, Politica
- Niccolò Machiavelli, Principele
- Jean-Jacques Rousseau, Contractul social
- Charles de Gaulle, Memorii de război
- Václav Havel, Puterea celor fără de
putere
- Henry Kissinger, Diplomația
- Francis Fukuyama, Identitatea
- Donald J. Trump, discurs la ONU, 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu