Nicolae Dima - Amintiri Academice din America de acum 50 de ani

 

Studii de doctorat:

Amintiri Academice din America de acum 50 de ani

 

Pentru copii, o amintire de acum 50 de ani este un basm fascinant. Pentru adulti, este o poveste de viata. Pentru batrani, sau seniori ca sa fiu in ton cu vremea, este o simpla amintire...

 Aveam 32 de ani cand am sosit in America in 1969. Neavand o meserie sau o pregatire concreta, m-am lovit de toate greutatile. Mi-au trebuit 2-3 ani de zbucium si de frustrari pana cand m-am echilibrat, am invatat suficient limba engleza si mi-am reluat studiile. Am fost admis sa-mi fac doctoratul la Universitatea Columbia din New York. In tara absolvisem Facultatea de Geografie si Geologie a Universitatii din Bucuresti. In prealabil, facusem doi ani de Politehnica si trecusem doi ani prin inchisori si alti doi ani prin fostele unitati de munca DGSM (Directia Generala a Serviciilor Muncii); in realitate formatiuni pseudo-militare de munca fortata. Sapasem la canale si facusem toate muncile grele pe care chiar si cei necalificati le ocoleau. Saracia prin care am trecut in timpul copilariei si viata dura de mai tarziu m-au pregatit insa foarte bine pentru viata si m-au ajutat in primii ani in America pana cand s-a ivit o noua sansa; studii de doctorat. Sper ca citind acest eseu tinerii de azi isi vor face o ideie despre inceputul unei vieti intr-o lume noua; o lume deschisa, dar foarte dura. Ce inseamna deci un doctorat la o mare universitate americana si cum se desfasurau studiile acum 50 de ani?

Marturisesc ca nu cunosc criteriile de admitere la doctorat in alte tari si nici in Romania. In tara nu mi-am permis sa sper la o asemenea perspectiva. Ce imi amintesc eu este ca in 1968 trebuia sa ai sustinerea partidului pentru a fi admis la doctorat, calitatea aspirantului fiind cumva secundara. Desigur, lucrurile s-au schimbat, dar s-au schimbat pana la punctul la care dupa zisa revolutie din 89 unele universitati particulare au inceput sa ofere doctorate la pachet si la pret redus. Si calitatea e pe masura pretului.

In Statele Unite admiterea la studii post-universitare se face, sau se facea acum 50 de ani, conform unor criterii riguroase. Se lua in consideratie intre altele universitatea pe care ai absolvit-o si notele pe care le-ai obtinut. Unele universitati mici sunt mai putin pretentioase, dar marile universitati nu fac compromisuri. Columbia, de exemplu, este una din cele mai prestigioase universitati din lume si nu face rabat la calitate. In functie de studiile anterioare, universitatile iti cer sa iei un anumit numar de cursuri si sa acumulezi punctajul necesar pentru a te califica la doctorat. Dupa acumularea punctelor esti supus unui examen oral riguros si doar dupa acel examen poti propune un subiect de dizertatie, subiect care trebue aprobat de profesorul indrumator. Urmeaza cercetarea si redactarea lucrarii care in functie de subiect necesita cel putin vreo doi ani...

Personal, cele mai frumoase amintiri din acei ani le am din perioada de aproape un de zile in care m-am pregatit pentru examenul oral si pentru care am citit sau consultat sute de articole si zeci de carti. Citeam opt ore pe zi, sase zile pe sapamana si faceam rezumate si conspecte. Ma consultam permanent cu profesorii care imi recomandau lucrari de specialitate si care imi verificau stagiul pregatirii. Principalul meu indrumator, profesorul Robert Lewis, stia ca imi alesesem specialitatea „Studii Euro-Sovietice” si imi recomanda carti si lucrari de domeniu. Majoritatea acestora erau in limba engleza, dar unele erau in limba rusa. Decanul facultatii, profesorul William Hance, era specializat in studii africane, vorbea limba franceza si mi-a sugerat mai multe carti in franceza, limba pe care o stapaneam destul de bine. Cu rusa nu statean insa deloc bine si profesorul Lewis m-a sfatuit sa iau un curs de perfectionarea limbii. Admiterea la doctorat cerea, pe langa referinte din partea a trei profesori, cunoasterea la nivel mediu a doua limbi straine. Examenul de franceza il trecusem cu succes, dar cel de limba rusa imi crea probleme.

M-am inscris deci la un curs de rusa, dar din prima zi m-a cuprins aceiasi repulsie pe care o aveam in tara la orele obligatorii de limba rusa. Generatia mea fusese fortata timp de sase ani sa invete limba rusa, dar nu se prinsese aproape nimic de noi. Am convenit totusi cu profesoara care preda cursul ca pe durata semestrului sa traduc sub indrumarea ei titlurile coloanelor din recensamintele Sovietice. In acele recensaminte am gasit informatii demografice, sociale, si economice foarte utile; cifrele fiind usor de inteles si de interpretat. Ceva mai tarziu am sustinut examenul de limba rusa pe care l-am trecut la limita reusind sa traduc din rusa in engleza doua pagini de text, dar le-am tradus cu ajutorul dictionarului.

 Revin totusi la pregatirea examenului oral. La vremea respectiva locuiam intr-un mic apartament de pe pe Riverside Drive, intr-un bloc situat pe malul fluviului Hudson, nu departe de universitate. Cand oboseam de prea multa lectura, coboram si ma plimbam prin parcul de pe malul marelui fluviu. In acea perioada de lecturi am dobandit un volum apreciabil de cunostinte pe care le port cu mine pana in ziua de azi. Pe langa Uniunea Sovietica si Europa de Est imi alesesem ca domenii scundare de specialitate Populatia Lumii, pentru care profesorii indumatori mi-au sugerez sa explorez si Geografia Resurselor de Hrana. In plus, pentru ca incepuse sa fie la moda, am adaugat si Studii de Ecologice si de Mediu. Din acea perioada de pregatire am ramas cu un obicei foarte util: nu mai citesc nimic important fara sa am un creion si o coala de hartie pentru adnotari.

Tot din anii de studii am amintiri deosebite de la cursurile avansate pe care le-am luat si de la seminariile la care am participat. William Hance, decanul facultatii, era un profesor de vita veche; era imbracat mereu impecabil, purta papion si fuma tot timpul din pipa. Era o placere sa stai aproape de el si sa savurezi aroma fina a fumului dispersat discret in jurul lui. Hance nu oferea un curs specific, dar ne impartasea din cunostinte si experienta lui si invita vorbitori distinsi din diverse domenii. Grupul lui de cursanti era mic, dar uneori veneau si alti doctoranti sa asiste la intruniri. Odata am tinut sedinta de curs la el acasa unde ne-a servit un asortiment de alune si coniac frantuzesc. Eram adulti si ne trata cu respectul cuvenit unor viitori doctori in stiinte, PhD, cum se spune in America.

La una din sesiunile sale Hance a invitat un oficial al Orgaizatiei Natiunilor Unite care a abordat problema inmultirii necontrolate a populatiei si resursele mondiale de hrana. Nu ne-a spuns clar, dar era evident ca se pronunta pentru controlul inmultirii demografice. Adevarul e ca de atunci si pana azi populatia lumii s-a dublat, ajungand de la circa patru miliarde la peste opt miliarde de locuitori. Vorbitorul s-a referit totodata si la problema capacitatii demografice, optime si maxime, a planetei noastre. Expertii se intrebau: cati locuitori pot trai pe pamant fara sa-i pericliteze echilibrul ecologic? Un alt invitat din aceiasi perioada, un prelat atasat social pe langa Episcopia Anglicana din New York, a sustinut ca numai divinitatea are drepul sa decida cati oameni sa se nasca si cata populatie sa traiasca pe pamant. Am inteles mai tarziu ca decanul alegea invitatii pentru a ne prezenta noua, doctorantilor, diferite puncte de vedere, iar noi sa ne formulam singuri concluziile. Profesorul Hance era un fel de intermediar al diplomatiei publice si ne cultiva si pe noi in acest sens.

La un alt seminar, deschis tuturor celor interesati de subiect, s-a abordat problema longevitatii atat din punct de vedere istoric, din antichitate pana azi, cat si geografic, in diferite regiuni ale lumii. Seminarul era organizat de specialisti, si desi eu eram cumva inca student, am luat cuvantul si mi-am exprimat opinia. Am sustinut ca asa cum se stie longevitatea difera de la o tara la alta in functie de nivelul socio-economic la care s-a ajuns si nu se pot face comparatii decat intre tari cu nivele similare. In plus, chiar si in interiorul fiecarei tari exista decalaje majore intre diferite grupuri etnice si rasiale sau intre diverse straturi sociale. Interventia mea a fost bine venita, dar am simtit din comentarii ca intrasem intr-un subiect delicat care ulterior se va numi... incorectitudine politica. Ma referisem prin implicatie la diferenta dintre rase.

Un alt seminar era dedicat evolutiei nationalitatilor din Uniunea Sovietica si era organizat de profesorul Edward Woolworth, specializat in Asia Centrala. Profesorul administra un fond important primit de la o organizatie particulara si din suma primita oferise burse unora din participanti intre care ma aflam si eu. Daca de la Hance am invatat sa-mi sistematizez cunostintele, de la Woolworth am invatat sa ma exprim simplu si concis. Din prima sesiune profosorul ne-a cerut sa alegem un subiect pertinent, sa formulam o ipoteza de lucru, si sa cercetam subiectul. Si ne-a anuntat tot de la inceput ca lucrarile noastre vor fi publicate intr-un volum contractat deja cu editura Praeger din New York. Personal, am ales un subiect despre evolutia etno-lingvistica a romanilor basarabeni din Republica Moldova. A fost prima mea lucrare academica publicata in limba engleza.

La acel seminar, in timpul saptamanii cursantii isi cercetau subiectul ales si la intrunire prezentau rezultatele. Fiecare prezentare era limitata la zece minute. Woolworth sublinia ca orice subiect ales trebuie studiat pana la epuizare, dar in cazul nostru, versiunea care urma sa fie tiparita era limitat la un numar fix de cuvinte. In acest scop, a subliniat el, era obligatia noastra ca cercetatori si viitori profesori sa selectionam si sa rezumam judicios esenta lucrarilor. Seminarul urma sa se incheie cu o conferinta publica si o receptie. Prezentarile orale ale fiecarui doctorant erau limitate la opt pagini si trebuiau deasemenea rezumate intr-un singur paragraf. Paragraful respectiv, repezentand esenta lucrarii, urma sa fie tiparit pe invitatiile publice de la incheierea seminarului. Pentru mine, acel curs a fost esential. Cand am ajuns la Vocea Americii si mi se aloca, de pilda, trei sau patru minute de microfon, stiam de acuma cu exactitate cum sa-mi dramuesc timpul si ritmul in care sa citesc. Apoi, ani de zile mai tarziu, cand scriam pentru o revista Americana, mi se spunea clar la cate cuvinte trebuia sa-mi limitez articolele. Eu il tachinam pe redactor, care de altfel imi era prieten, si ii spuneam ca e zgarcit deoarece fiind platit la numarul de cuvinte imi limita lungimea articolelor. Nu Nick, imi raspundea Ralph. In America si timpul si spatiul se masoara in bani. In calitate de redactor si eu sunt obligat sa respect aceleasi limite!

Seminarul condus de profesorul Woolworth s-a incheiat cu o receptie la care fiecare dintre noi si-a invitat familia sau prietenii. Din partea mea au venit cativa membri proeminenti ai vechiului exil din New York intre care profesorul universitar Brutus Coste, Ion Vardala din Comitetul National Roman, Justin Liuba de la Europa Libera, comandorul Mircea Patru, Miron Butariu si alte cateva persoane. Dupa prezentarea lucrarii, am fost felicitat, dar mi s-a spus amical ca trebuie sa mai lucrez la interactiunea mea cu publicul.

Apropo de public! In anii 70 erau in viata multi refugiati din primii ani de dupa razboi. Unii erau din fosta Uniune Sovietica si din tarile Est Europene si participau la diverse intruniri. O parte din ei veneau chiar si la seminariile publice ale Universitatii Columbia. Imi amintesc de un colonel rus crescut de mic in Romania, dar din parinti cazaci refugiati la noi in tara dupa instalarea comunismului in URSS. In tara facuse scoala de ofiteri de cavalerie si luptase in armata romana impotriva armatei rosii. Dupa razboi se refugiase in occident si a ajuns in America. Era un barbat de statura impozanta si venea la intruniri imbracat in uniforma militara de cazac si cu sabia la brau. In aceasta uniforma a fost descoperit de o firma americana de vodka si aparea pe reclamele firmei. Cand l-am intalnit prima oara am avut impresia ca il cunosteam de undeva. Il vazusem pe postere afisate prin New York.

La intrunirile publice din anii 70’ puteai intalni oameni si caractere diferite din toate tarile lumii. Multi dintre participanti erau refugiati de dupa ultimul razboi mondial, dar unii erau dinaintea razboiului. Am cunoscut, de pilda, un general batran din fost armata Austriaca. Era croat si fusese atasat militar al Austro-Ungariei la Bucuresti inaintea primului razboi mondial. Ii placea sa stea de vorba cu romanii si isi amintea cu mare placere de Calea Victoriei de alta data. Cei mai multi imigranti sosisera insa dupa cel de al doilea razboi mondial. Refugiatii din tarile baltice aveau intodeauna o tinuta demna si sobra; nu acceptasera nici odata anexarea sovietica. Belorusii pe care i-am intalnit se suparau daca ii confundam cu rusii, iar cei din Azerbaigean isi afisau repulsia fata de Rusia si simpatia pentru Turcia. Am intalnit deasmenea un turc originar din Romania care sustinea ca turcii si romanii sunt singurii oameni buni din lume. Si o tinara de pe coasta dalmatatiei afirma raspicat ca ne este iugoslava; e dalmata. Si spunea ca pana la bunicii ei in familie se vorbea limba dalmata. Lumea colorata care exista la New York in anii 70’a disparut; de fapt, ca sa fiu incorect politic, nu a disparut; a fost inlocuita cu alte... culori!

O mare problema cu care m-am confruntat tot timpul in America a fost limba engleza. Nu e de mirarare; engleza e prima limba din lume cu un dictionar care a depasit un milion de cuvinte. Si potrivit studiilor, americanii continua sa inventeze noi cuvinte. Problema mea era insa accentul. La Universitatea Columbia am luat toate cursurile care se ofereau pentru perfectionarea limbii, ultimul fiind un curs de retorica. Proficienta in limba engleza pentru a fi admis la cursuri de specialitate era considerata pe zece nivele. Pentru a fi admis la specialitati tehnice, se cerea sa ajungi la nivelul sapte; pentru studii lingvistice trebuia sa ajungi la nivelul zece; pentru geografie aveam nevoie de nivelul opt, nivel la care ajunsesem. La unul din cursurile de engleza l-am avut pe profesorul Alterman, care ne cerea pentru fiecare sesiune sa scriem o mica compozitie. Eu scriam din amintirile mele din tara si din pribegie si el le citea, le corecta si ma indemna sa continui sa scriu si sa incerc sa le public, ceace am si facut mai tarziu.

Ultimul curs de engleza pe care l-am luat la universitate a fost deci cel de retorica, curs la care ne inscrisesem vreo 10-12 persoane. Cativa dintre noi eram straini, dar majoritatea erau tineri americani care aveau accente locale sau fiind timizi se temeau sa vorbesca in public. Cursul a fost foarte util deoarece prin natura mea si eu sunt timid, ceace fusese agravat de accentul pe care il aveam si de care nu am reusit sa scap. Pentru a ne controla timiditatea si a ne afirma public, la fiecare sesiune fiecare participant se prezenta in fata clasei si tinea un mic discurs. Prelegerea trebuia sa aiba titlu, introducere, subiect, concluzii si doua minute rezervate pentru intrebari. Totul se rezuma la circa zece minute de persoana. Profesorul ne incuraja si sublinia ca nu este important daca te adresezi unei clase de elevi de scoala sau unui stadion cu mii de spectatori. Totul incepe cu tine, cu tinuta ta, si cu pregatirea pe care o faci in prealabil. Acel curs a fost esential pentru prelegerile mele de mai tarziu, tinute la inceput in fata unor tineri studenti si ulterior in fata unor ofiteri maturi si bine pregatiti.

Intr-una din zile, profesorul care preda cursul, un anglo-saxon distins si in varsta, m-a luat deoparte si mi-a spus pe un ton confidential. Mr. Dima, d-ta ai o buna pregatire si multa experienta de viata si esti diferit de ceilalti participanti. Iti sugerez sa lucrezi asupra accentului si sa cultivi cunostintele si trasaturile pe care le ai. Lumea actuala se prabuseste, calitatea se pierde, dar oameni ca d-ta nu trebuie sa se piarda... Mi-a vorbit in soapta de parca se temea de ceva. Se temea de fapt de viitor. Nu mi-am dat seama atunci de cata dreptate a avut. Intre timp, lumea si-a pierdut calitatea si a facut loc cantitatii; cantitate submediocra care azi inabuse si societatea si cultura.

In octombrie 1972 decanul facultatii de Geografie mi-a trimis o scrisoare in care certifica calificarea mea pentru sustinerea examenului oral. Imi amintea totodata sa le inaintez membrilor comisiei de examinare bibliografia adusa la zi a cartilor si documentelor cercetate. Universitatea Columbia era foarte pedanta. La  trecerea fiecarei trepte a studiilor te felicita si te anunta in scris asupra evolutiei programului de doctorat. (Exemple: doua scrisori atasate pentru ilustrare).

Am sustinut marele examen oral in decembrie 1972 in fata unei comisii de cinci profesori si, fara modestie, l-am trecut cu brio. Imi amintesc ca la un moment dat toti profesorii au inceput sa se amuze amical cand explicand ceva m-am referit la...marginea centrala a unei tari!? Mi-am dat seama insa imediat de greseala si am ras si eu. Altfel, cred ca din cauza limitarii lingvistice, nu obtinusem cele mai bune note la cursurile luate; de fapt la un singur curs luasem nota amaxima. Totusi, la examenul oral final am excelat. Seful comisiei, decanul William Hance, m-a felicitat in numele celorlalti profesori si mi-a oferit o medalie comemorativa a universitatii; medalie pe care inca o pastrez. Am incheiat astfel o etapa importanta a studiilor si a urmat alegerea dizertatiei.

Indrumatorul meu era profesorul Robert Lewis, specializat in studii Sovietice. Facuse armata la contra-informatii militare (military intelligence) si invatase limba rusa. Acum dispunea de o alocatie de studii si cercetari acordata de fundatia Ford, calatorea des in URSS, si isi sustinea doctorantii prin mici stipendii. Eu benficiam de vreo 15 ore de cercetare pe saptamana, ore platite din fondul mentionat si care imi prindeau foarte bine. Departamentul lucra la un studiu despre populatia sovietica si eu personal studiam migrarea interna a populatiei. Studiul a aparut in trei volume pe cand eu terminam doctoratul si intre cercetatori mentioneaza si numele meu.

Altfel, profesorul Lewis m-a sustinut tot timpul desi uneori aveam opinii diferite. El credea, ca multi americani naivi, ca Uniunea Sovietica se va democratiza si ca nationalitatile componente vor accepta treptat sistemul sovietic asa cum europenii s-au adaptat la noile conditii din lumea noua si s-au contopit in masa anglo-americana. Eu sustineam contrariul: nationalitatile vor macina Uniunea Sovietica. Si ma miram vazand ca amandoi citeam aceleasi surse, dar fiecare intelegea cu totul altceva din cele citite. Si am mai avut un mic diferendum cu el, dar care pana la urma mi-a fost de folos. Nu a acceptat sa studiez evolutia post-belica a Basarabiei ca subiect de teza, asa cum cerusem. A insistat sa studiez transformarea rural-urbana post-belica a intregii populatii Sovietice. Subiectul era vast, dar se incadra in planul de cercetare finantat de fundatia Ford. Am acceptat, dar cu conditia sa ma concentrez pe consecintele etnice ale migrarii de la tara la oras. Cercetarile au fost dificile si au necesitat doi ani, dar m-au ajutat foarte mult sa inteleg evolutia si transformarile prin care trecea fosta uniune.

Profesorul Lewis,  ca de altfel toti profesorii americani, inclusiv eu cand am inceput sa predau, invita la prelegerile sale si alti lectori cu competenta de specialitate. La un moment dat Lewis a adus in vizita un profesor de la Moscova care se afla temporar la New York si care calatorise prin toata Uniunea Sovietica. Afland ca fusese si la Chisinau l-am intrebat daca intalnise romani sau moldoveni. Mi-a raspuns aparent sincer ca nu intalnise nici un „moldovean” si ca peste tot se vorbea numai ruseste. Era clar ca oficialitatile sovietice si beneficiarii sistemului traiau pe planuri diferite fata de populatia locala de parca erau pe alte planete. Din ceace citeam eu in acele zile in asa numita limba moldoveneasca, adica limba romana scrisa cu litere cirilice, se simtea clar pulsul romanesc al populatiei si nationalismul care clocotea in sufletele oamenilor. Si spiritul national a rabufnit peste tot in fosta uniune, inclusiv in Basarabia.

Ani de zile mai tarziu, dupa ce am publicat cartea Bessarabia and Bukovina si dupa marile rasturnari din anii 1990, Lewis m-a invitat la unul din cursurile sale. M-a primit calduros si m-a dat drept exemplu noilor sai doctoranti ca unul din fostii lui studenti devenit intre timp autorul unei carti apreciate despre o republica sovietica. Dupa curs, am participat la o mica receptie in apartamentul sau de langa universitate unde am intalnit si alti profesori. Cu acel prilej Lewis mi-a spus plin de satisfactie: „Ai vazut Nick, am avut dreptate cand am studiat nationalitatile sovietice. Evolutia lor a dus la destramarea URSS-ului...”

Am zambit, dar fara sa comentez. Uitase probabil ca avusese alte convingeri. Timpul schimba oamenii, societatea, si intreaga lume. La randul ei, societatea ne schimba pe fiecare dintre noi, si de multe ori nici nu ne dam seama ca ne-am schimbat. Ne trezim deodata in alta lume si cu alte conceptii si ne intrebam ce s-a intamplat? A trecut timpul. Asta s-a intamplat! Au trecut generatile si s-au schimbat mentalitatile. Azi studiile Sovietice nu mai sunt la moda in Statele Unite. De fapt, ele practic au disparut. Azi se cauta specialisti in ‚terorism international.’ Si, adaug eu in mod incorect politic: daca nu gasim teroristi, trebue sa-i inventam. Se pare ca omenirea are permanent nevoie de noi obiective si de noi inamici. Ori poate anumite cercuri ne dirijeaza si ne imping sa gasim inamici reali sau imaginari pentru a ne controla mai usor...

Dr. Nicolae Dima, 

USA, Revista Convorbiri Literare, Septembie 2025, pp.34-38

 

 

Trimis de: MI

....................................................