Alexandru Stanciulescu - GÂND DE SEARĂ cu MINILECTURĂ, ..DOAR O VORBĂ.....!

 

ATEMPORALUL DIN NAȘTEREA DOMNULUI

 - MICHEL QUENOT -

 

Nașterea în solstițiul de iarnă

„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de sus, Doamne, slavă Ţie!”(Troparul Naşterii Domnului)

Sărbătoarea Naşterii Domnului în momentul cel mai sumbru al anului, răspunde cuvântului Ioan Botezătorul: „Acela trebuie să crească şi eu să mă micşorez”(In. 3:30). Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie – corespunde solstiţiului de vară, când soarele este la zenit. Dar el îşi începe coborârea până la solstiţiul de iarnă şi aceasta până în inima întunericului din care izvorăşte, încă voalată lumina lumii, care va creşte în întreaga ei strălucire până în adâncul iadului atât cât durează noaptea Paştelui. „Cum voi mărturisi această taină mare? Cel fără de trup Se întrupează; Cuvântul plin de formă văzută şi grea; Cel nevăzut Se face văzut; Cel nepipăit Se pipăie; Cel fără de început Se începe şi Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, Iisus Hristos, Acelaşi ieri şi astăzi şi în veci”[1].

Da, această taină depăşeşte înţelegerea noastră. Dumnezeu reîmbracă trupul de carne al fiinţei căzute. Atemporalul intră în timp şi Necuprinsul în spaţiu, Imaterialul devine materie. Dumnezeu devine om pentru ca omul să poată deveni dumnezeu. Atotputernicul se îmbracă în slăbiciune, Regele se face slujitor, Creatorul fiinţă, Cel Care sprijină universul este alăptat de o femeie, Stăpânul vieţii se supune morţii, Lumina coboară în întunericul condiţiei omeneşti.

 

Simbolistica peșterii Nașterii

În centrul icoanei, în această peşteră întunecoasă, simbolizând captivitatea sumbră a lumii, „Cel Care este, Care era şi Care vine” (Ap. 1:4) se odihneşte înfăşat în legături pe un fel de altar – mormânt. El este prin urmare „Mielul lui Dumnezeu Ce Se oferă în mod liber jertfă pentru viaţa lumii căci vine să arate chipul său căzut”[2]. Model spaţial şi temporal, temelie eternă a fiinţei noastre, El este întărirea noastră. Spre ce altceva ne îndreptăm? Cale, El are cuvintele vieţii veşnice; mai mult, El este Cuvântul. „În această zi s-a rupt lanţul păcatului, Edenul s-a deschis pentru noi şi şarpele a fost omorât pentru că pe Eva pe care a înşelat-o o vede acum devenind Maică Ziditorului ...”[3]

Noua Evă, „O Fecioară aduce lumii fecioria; Cuvântul se întrupează şi şade pururea împreună cu Tatăl”, Maica lui Iisus devine Maica lui Dumnezeu (Theotokos) „Maica Celui în Care Tatăl S-a sălăşluit”. Ea face să se arate „Adevărul curat. Umbra legii se risipeşte: născându-se dintr-o Fecioară, Dumnezeu Se arată lumii luând trup şi îndumnezeind fiinţa...”.

Aşezată pe o pernă de culoare roşie, simbol regal, pentru că rodul pe care îl poartă a făcut-o „mai înaltă decât cerurile”, Ea gândeşte cu inima la întâmplările ce vor veni: crucea, mormântul, Învierea.

„Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat că S-a preaslăvit!”[4].

„Cel neîncăput nicăieri cum a încăput în pântece? Cel ce este în sânurile Tatălui cum stă acum în braţe de Maică? Cu adevărat precum a ştiut, precum a voit şi precum bine a socotit. Că fără trup fiind, S-a întrupat de bunăvoie şi Cel ce este S-a făcut pentru noi ce nu era şi, neschimbându-şi firea, S-a făcut părtaş frământăturii noastre. În două firi S-a născut Hristos, vrând să plinească lumea cea de sus”[5].

 

Cer și pământ

De la jumătatea sferei, simbolizând cerul, coboară o rază de lumină cu un cerc în care se înscrie porumbelul, simbol al Duhului Sfânt. Trei raze pleacă din acest cerc, chemare la participarea trinitară, la eveniment, căci este Unul Dumnezeu în Treime Care Se lasă văzut în trup. Dumnezeirea Noului Născut este subliniată de prezenţa, de o parte şi cealaltă, a îngerilor care-L slăvesc. Mai sus, în dreapta, îngerii anunţă primii Vestea cea bună păstorilor, oameni simpli şi fără pretenţie, mereu pe cale, căci situaţia lor sărăcăcioasă nu le permite să se aşeze ca cei bogaţi.

Sus, în stânga, magii – înţelepţii epocii îndrăgostiţi de adevăr – se grăbesc la întâlnirea cu noua stea al cărei curs neobişnuit şi fără asemănare îi atrage prin strălucire. Recunoscând prin acest semn pe Stăpânul lumii „ei aduc daruri foarte preţioase: precum Regelui aur; tămâia, Dumnezeului lumii şi smirna Celui Veşnic Care a rămas trei zile în moarte...”.

Prezenţa măgarului şi a boului nu sugerează neapărat o frumoasă legendă care spune că cele două animale l-ar încălzi pe Copil cu răsuflarea lor. În această prezenţă inspirată de la profetul Isaia (Is. 1:3), Grigorie de Nyssa (+ 395) asociază în mod simbolic boul evreilor, supuşi Legii şi măgarul, păgânilor, victimele idolatriei din care Hristos vine să-i elibereze.

Dumnezeu întrupat nu înseamnă înlănţuire în condiţia omenească. Drept dovadă, Se supune obiceiurilor şi îmbăierii făcute de înţeleptele femei. Tuşele de lumină puse pe stânci exprimă bucuria acestui eveniment cosmic pentru că se împlineşte ceea ce proorocii anunţaseră cândva:

„Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează. Heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai de la care m-am îndepărtat, prin neascultare. Că Chipul cel neschimbat al Tatălui, Pecetea veşniciei Lui, înfăţişare de rob primeşte, ieşind din Maica ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare. Că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat, şi a luat ce nu era, om făcându-Se, din iubire de oameni”[6].

 

Întuneric și lumină

Epicentru al conflictului între întuneric şi lumină, fiecare om îl găseşte ca pe un ecou în Iosif, aşezat jos în stânga. Întrebat de către un bătrân ciudat despre această naştere care răstoarnă legile firii, el este torturat de îndoială: cum ar putea o fecioară să aducă pe lume un copil? Aşezarea lui într-o parte arată şi faptul că el nu e tatăl acestui copil, ci pur şi simplu cel care îl va îngriji.

„Acestea zice Iosif către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine? Nu mă pricep şi mă minunez. Şi cu mintea mă spăimântez. Ascunde-te, deci, de la mine degrab. Marie! Ce lucru este acesta pe care îl văd întru tine? În loc de cinste, ruşine; în loc de veselie, întristare; în loc de laudă, ocară mi-ai adus mie. Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor, pentru că de la preoţi, din Biserica Domnului, ca pe o nevinovată te-am luat, şi ce este aceasta ce se vede”[7].

Evanghelistul Matei relatează cum un înger îi apare lui Iosif în vis şi îi spune că acest Copil zămislit din Duhul Sfânt este Mântuitorul (Mt. 1: 18-25). Atunci intră la rândul său în această taină şi devine un credincios slujitor. Aşa cum Fecioara Maria Îl va hrăni pe Cel Care hrăneşte universul.

 

Lumea văzută se reconectează la cea nevăzută

Cerul şi pământul astăzi „s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup pentru om Cel din fire nevăzut”.[8] Lumea văzută este din nou legată de fiinţele nevăzute şi creaţia regăseşte bunăvoinţa Tatălui.

Ultimul gând revine primei dintre fiinţe, Prea Curata devenită Maica lui Dumnezeu şi apărătoarea lumii: „Cum te vom numi pe tine Ceea ce eşti plină de har? Cer, că ai răsărit Soarele dreptăţii? Rai, că ai odrăslit Floarea nestricăciunii? Fecioară, că ai rămas nestricată? Maică Preacurată, că ai avut în sfintele tale braţe Fiu, pe Dumnezeul tuturor? Pe Acela  roagă-L să mântuiască sufletele noastre”[9].

Această sărbătoare semnifică în mod limpede unirea divinului cu umanul, prezenţa discretă şi tainică a lui Emanuel (etimologic – Dumnezeu este cu noi) încât noi trebuie să-L primim în fiecare clipă despovărându-ne mintea şi inimile de tot ceea ce împiedică zadarnic, pentru ca El să crească în noi.

 

[1] Minei, 26 decembrie, Vecernia, p. 450-451.

[2] Minei, 24 decembrie.

[3] Minei, 24 decembrie, Vecernia.

[4] Minei pe decembrie, 25 dec. pag. 437.

[5] Ibidem, p. 436.

[6] Minei, 26 decembrie, Vecernie, pag. 449.

[7] Minei, 24 decembrie, Stihira de la Ceasul I, pag. 408.

[8] Minei, 24 decembrie, Vecernia, pag. 434.

[9] Minei, 24 dec, Ceasul I, pag. 407.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 14)

 

 

RĂZBOIUL CHIOR E CEL DINTRE NOI

- P. PROCLU -

 

Războiul chior

Părinte, oamenii sunt înspăimântaţi de urgia unui război ce e gata să izbucnească. Cum trebuie să întâmpinăm acest pericol?

 

Eu n-am visat nimica. Eu n-am vedenii. Că unii vin la mine şi-mi spun, mă îndeamnă să spun vedenii. Eu sunt păcătos. Eu trebuie să mă rog: „Doamne, ajută-mă să-mi vină minţile acasă că trebuie să pun în minte că toţi sunt mai buni ca mine”.

Dar ce să zic? Sunt şi mulţi amatori de vedenii. Eu mă păzesc de vedenii. Dar atâta vă zic: Cu cât ducem viaţă de pocăinţă, cu atât scăpăm de război. Dar cât timp mă preocupă ce a zis vecinul – mi-o zis şi am să-i zic – văleu, mă doare capul! Atunci îi de plâns, pentru că în toată clipa e  război. Noi dacă ne sfădim între noi, e tot război. Un război chior.

 

Vedeţi, în războiul acesta, aparent între  Rusia şi Ucraina, se omoară ortodocşii între ei…

 

Nu-i bun. Dacă ei s-ar duce la mărturisit, să se ierte unul cu altul, nu ar mai fi război. Dar aşa e de plâns. Îi de plâns Biserica. Eu atât vă spun: toţi care spun de război, mai bine să nu mai zică nimic. Războiul… când ne sfădim e război. Vai de capul nostru! Doamne fereşte! Sunt nişte diavoli care ne îndeamnă să ne tulburăm.

 

Sunt din ce în ce mai mulţi oameni cu probleme psihice astăzi. De la depresie până la schizofrenie, de parcă trăim într-o societate bolnavă. Ce e de făcut?

 

E nevoie să adormim din rugăciune. Dacă mă pocăiesc, scap de duhuri. Care stă de vorbă cu gândurile, stă de vorbă cu diavolul. De la gânduri ne îmbolnăvim. Dar pocăinţa ne scapă de duhuri.

 

Din cauza asta se îmbolnăvesc psihic?

 

Da, intră diavolul în oameni. Şi eu sunt de plâns. În loc să stau la rugăciune, să plâng, stau de vorbă cu lumea. Nici mie nu-mi place. Unde mă duc, tot de mine dau. Vai de capul meu. Om stricat de cap! Eu atât vă spun: Eu fericesc pe toţi care se mărturisesc, care au smerenie.

 

Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi?

 

„Să vă rugaţi şi pentru noi, Părinte!”

A mă ruga sunt dator. Dar vin unii şi mă întreabă când începe războiul. Eu le-am spus aşa: „Când ne sfădim e război cu diavolii şi cu oamenii”. Odată am primit o poacă după cap. Când am primit poaca aceea în cap, o sunat a gol şi dacă o sunat a gol, ce să mai fie în el ceva bun?

Căutaţi pe Dumnezeu că să ştiţi că e un dar mare cine a ajuns să poată răbda năpastele. Toţi care rabdă năpastele, ajung oameni sfinţi. Şi îi fericesc pe acei care rabdă năpastele, tac şi se roagă. Şi atunci Duhul Sfânt o să le ajute să le dea darul nepătimirii. Darul nepătimirii îl câştigă fie fraţi, fie preoţi care rabdă şi se roagă şi sunt aprinşi de dorul de Dumnezeu. Şi toţi acei care rabdă năpastele stau ascunşi, nu se arată.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 36)

 

 

 

OCHII SENINI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

       Când Domnul priveste cu milostivire la fiii pamântului cu ochii naturii, cu „ochii” unui timp senin, limpede, deschis, ne simtim cu totii în largul nostru, usori si veseli. Când atmosfera este curata, aerul ne patrunde binefacator în suflete si în trupuri; când atmosfera devine rece, umeda, apasatoare, simtim ceva ca o povara, pe suflet si pe trup, multi ne îmbolnavim, pe multi ne rapune aleanul si urâtul. Este modul prin care natura influenteaza puternic si irezistibil starea oamenilor. Si este interesant de observat ca cine este legat mai putin de poftele si desfatarile vietii, cine nu s-a facut rob pântecelui, cine este mai cumpatat la mâncare si la bautura, fata de acela natura pare sa se arate mai binevoitoare, nu-l apasa sau o face într-o mai mica masura decât în cazul celor deveniti sclavii firii si trupului. O , cât de limpede ni se arata ca adevarata noastra viata este în Domnul, nu în cele materiale; cât de clar vedem ca Domnul „lucreaza toate în toti” (1 Corinteni 12, 6). În atmosfera El este respiratia noastra; în mâncare, ne satura, în bautura, ne ogoieste setea; El ne îmbraca, ne adaposteste, ne încalzeste si ne linisteste; ne aduce liniste si în somn; Îl regasim în cuvântul curat, învatatoresc, întelept si ziditor, în dragostea unora fata de altii. Doamne, Stapâne, Facatorul si Binefacatorul nostru! Da-ne ca în fiecare clipa a vietii noastre sa ne amintim de Tine, ca prin Tine „traim si ne miscam si suntem” (Faptele Apostolilor 17, 28), ca viata ne-a fost data de Tine, respiratia, totul! Dar sa tinem minte, daca în toate cele de care am vorbit pâna acum nu vom tine seama de poruncile si rânduielile lasate de la Dumnezeu, El ne va fi si pedeapsa noastra. Pedepsi-ne-va cu atmosfera, cu mâncarea, cu bautura, nu ne vom mai satura, nu ne vom mai astâmpara setea, ne va face sa ne scârbim de mâncare si de bautura sau sa ne îmbolnavim de ele. Asa cum se întâmpla când cuiva nu-i mai prieste mâncarea, când i se uraste de îmbracaminte si de casa, când nu-si mai gaseste linistea nici în somn, când vorbele lui nu mai au nici o legatura între ele, când are parte de dragoste nestatornica, chinuitoare si pârjolitoare. Se vadeste ca pedepsele ne vin chiar din pornirile noastre pacatoase. „Prin ceea ce pacatuieste cineva, prin aceea se pedepseste” (Întelepciunea lui Solomon 11, 16).

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 117-118

 

 

 

MARFURI BUNE

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

           Asa precum negutatorul din diferite tari aduna marfuri felurite si, aducându-le în casa sa, le tainuieste pe acelea, asemenea îi este cu putinta si crestinului a aduna din toata lumea gânduri folositoare pentru suflet si a le aseza în camara inimii sale, zidindu-si sufletul cu ele.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 30

 

VESELIA PRIMAVERII

- Sfantul Inochentie al Odessei

 

          Vremea primaverii înveselindu-ne ochii si inima prin asemanarea sa cu starea cea dintâi a lumii si a noastra, în acelasi timp si prin multe lucruri ce se petrec în curgerea rastimpului sau, ne da a întelege ca fericirea si frumusetea aceasta sunt pierdute de noi; ca noi, dimpreuna cu toata natura ce ne înconjoara, ne aflam într-o stare nefireasca si ca, prin urmare, trebuie sa ne gândim necontenit cum sa iesim din aceasta stare nefericita si sa dobândim din nou pentru noi si pentru natura acea primavara din paradis, care odata începuta sa nu se mai sfârseasca.

 

Sfantul Inochentie al Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 35-36.

 

 

 

BĂRBATULUI CU DOUĂ FEMEI

- SFATUL SF. EVMENIE -

 

Odată, s-a dus cineva să se spovedească la părintele Evmenie și i-a spus:

Părinte, sunt căsătorit dar m-am încurcat cu altă femeie și acum nu știu ce să fac.

De unde ești?

Din Mitilini.

Să te duci la compatriotul tău, Arhanghelul Mihail, ca să te descurce și să te scoată din această încurcătură.

Omul acela i-a spus soției sale că vrea să meargă în Mitilini la icoana Sfântului Arhanghel. A aflat însă și cealaltă femeie și i-a zis:

Vreau să merg și eu cu tine.

Dar eu vreau să merg să mă rog pentru problema mea, i-a spus fără să menționeze care problemă anume.

Femeia insista să o ia cu el. Neștiind ce să facă, bărbatul s-a dus din nou la părintele Evmenie:

 

Cearta binecuvântată

Ce să fac, părinte? Femeia aceasta vrea să vină cu mine.

Să o iei cu tine, ca să o ajute și pe ea Arhanghelul.

În drum spre Mitilini, femeia îi spunea încontinuu:

De ce vrei să mergi la Arhanghel?

Păi, am o problemă și vreau să merg.

Au ajuns să se certe foarte rău pe corabie. Bărbatul s-a dus în cabina lui să se culce, iar femeia a rămas în salon. Acela s-a dus la Arhanghel iar ea cu aceeași corabie a făcut cale întoarsă. De atunci, nu l-a mai deranjat niciodată. În acest chip, prin mijlocirea părintelui Evmenie, bărbatul a fost slobozit de încurcătură și a reușit să-și salveze căsnicia.

 

(Extras din cartea „Sfântul Evmenie – bunul păstor și de minuni făcător”, Monahul Simon)

 

 

 

RUGACIUNILE DE IMPARTASIRE

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Unii considera ca daca vor zice toate rugaciunile rânduite înainte de împartasire vor capata de la Dumnezeu buna sporire si iertare de pacate, socotind ca nu mai este nevoie sa se pregateasca într-alt chip, îndreptându-si inima spre Dumnezeu, pentru îmbunatatirea celor dinlauntrul lor; asa interpreteaza ei rânduiala de dinainte de împartasire. Cine vine la Sfânta Cuminecatura trebuie sa aiba în vedere înainte de toate îndreptarea inimii, pregatirea ei pentru primirea sfintelor Taine. Cauta sa vezi, îti este oare inima statornicita în adevar, din mila lui Dumnezeu; este ea gata sa primeasca Mirele? Atunci da slava Domnului, chiar daca n-ai dus pâna la capat rugaciunile de dinainte de împartasire. „Caci Împaratia lui Dumnezeu nu sta în cuvânt, ci în putere” (1 Corinteni 4, 20). Bine este sa dai ascultare în toate Maicii Biserici, dar cu întelepciune, si, de este cu putinta, nu cu multe rugaciuni, ci punând mult în ele. „Nu toti pricep cuvântul acesta, ci aceia carora le este dat” (Matei 19, 11). Daca îti dai seama ca, zicând o rugaciune lunga, nu esti în stare sa o sustii cu duh fierbinte, mai bine fa una scurta, dar cu ardoare. Adu-ti aminte ca un singur cuvânt al vamesului, pornit dintr-o inima fierbinte, l-a facut sa fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cauta la multimea cuvintelor, ci la starea inimii. Principalul este sa ai credinta vie în inima si sa te caiesti de pacate cu ardoare.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 492

 

DESPRE DUMNEZEU

 

         Fericitul Augustin se hotărâse să scrie o carte despre Dumnezeu. Se plimba pe plaja mării și se gândea cum să înceapă cartea, cum –o împartă în capitole. La un moment dat a văzut un copilaș, care săpa cu mânuțele o gropiță în nisip și l-a întrebat: ,,- Ce faci tu aici?” ,,- Sap o groapă, în care să torn toată apa mării!”  A zâmbit îngăduitor  Fericitul Augustin și a zis în sine: ,,Ce naivitate! Cum să torni toată apa mării într-o asemenea gropiță?” După câțiva pași, reflectând, a constatat că, de fapt, și el seamănă cu copilul: ,,Nu cumva și eu vreau să cuprind imensitatea tainei lui Dumnezeu în biata mea minte?”

 

 

 

ZDRENTAROSUL

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

                Vezi un om îmbracat în zdrente, pe jumatate gol si murdar cu tina din cap pâna-n picioare. De la acesta întoarce mintea ta spre sufletul cel pacatos, care s-a dezbracat de harul lui Dumnezeu ca de o haina preafrumoasa si în locul ei a pus pe sine, ca niste zdrente, toata întinaciunea patimilor pacatoase. Un om pe de-a-ntregul murdarit de tina e dezgustator în ochii oamenilor, însa în ochii Domnului este mai scârbavnic un suflet întinat de spurcaciunile pacatoseniei. Aceasta întâmplare te îndeamna sa te departezi de tot pacatul prin care sufletul se prihaneste si se face nevrednic de a fi privit de Dumnezeu.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 77

 

 

 

G H I M P I I

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

          Tuturor oamenilor le doresc ghimpii greu de stapânit ai nemultumirii de sine, ca pe cel mai pretios si luminos dar. E în firea oamenilor zbuciumul, nemultumirea de sine, setea dupa noi orizonturi, dorul dupa desavârsire.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 32

SFASIEREA HAINEI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

        Trupul, vremelnica haina a sufletului, este stricacios si nu da masura adevaratei vieti a omului. Adevarata viata este viata spirituala. Daca îi sfâsii omului haina, el nu moare, ramâne în viata. Tot asa se întâmpla când moartea secera trupul, dându-l putreziciunii: sufletul ramâne viu. Îngrijiti-va mai mult de suflet, de mântuirea lui.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 263

 

 

TOT SAU NIMIC

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

         Spune-ti în inima, din toata… inima: „Domnul înseamna pentru mine totul; eu singur sunt un nimeni, neputincios, nimic nu pot face”. „Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5) – spune Însusi Domnul – „Eu fiind Acela ce poate face totul si cu prisosinta pentru voi”. Convinge-te ca este asa în fiecare minut al vietii în inima ta si nu pregeta sa alergi pentru orice lucru la Domnul, sperând sa obtii de la El toate cele bune si de folos, pentru mântuire si chiar pentru viata vremelnica de-acum.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 175

NU VĂ ÎNGRIJORAȚI PESTE MĂSURĂ!

- PR. MARKELLOS -

 

Gândurile se alungă prin Rugăciune

Ce sfaturi vă dădea Părintele Efrem, de pildă, în lupta duhovnicească cu gândurile?

Zicea să avem mare grijă la gânduri în general, dar mai ales la cele care persistă în mintea noastră. Cele care insistă, zicea să le spovedim, iar celorlalte să nu le dăm atenție pentru că nu sunt ale noastre și, de obicei, sunt mișcătoare spre păcat. Dacă avem în minte un gând care nu pleacă și e păcătos, neapărat trebuie să-l spovedim, ca să slăbească și să plece. Principala armă împotriva gândurilor este Rugăciunea minții. De aceea, Gheronda insista mult să ne fie mintea mereu ocupată cu Rugăciunea.

 

Învăța ca Rugăciunea să se zică într-un fel anume?

Ne spunea să o zicem cu voce tare, la început. Aveam priveghere în fiecare seară. Ne trezeam la ora 10 seara și privegheam la chilie până la 1 și jumătate, când mergeam la biserică. În perioadele când era extrem de cald, ieșeam afară cu toții, în pustie și ziceam cu voce tare Rugăciunea. Prin urmare, ne învăța să zicem Rugăciunea cu glas, la început. Apoi ne îndemna să folosim respirația ca un mod ajutător pentru a implica mintea și inima. Precum nu poate trăi omul fără să respire, așa trebuia să simțim și rugăciunea, ca o respirație duhovnicească.

 

Anxietatea și grijile

Cum ar putea lupta creștinii de azi cu anxietatea?

Da, este grija lumii cea care ne sufocă. Oamenii au nevoi, vor să aibă o căsuță, să aibă ce să pună pe masă, să-și poată crește copiii, să plătească facturi, etc. Aceste griji îi strivesc în cele din urmă, pentru că s-au îndepărtat de Dumnezeu și a slăbit mult credința și nădejdea. Noi, ca și monahi începători, nu aveam grijile aceste, mintea noastră era golită de astfel de gânduri. Singura noastră preocupare era rugăciunea. De aceea, viața de mănăstire este mult mai favorabilă în acest sens.

 

Pentru cei din lume, care au căutări duhovnicești, ce sfat le puteți da?

Să nu se îngrijoreze peste măsură. Peste puțin timp vom muri și toate vor rămâne aici, împreună cu stresul nostru. Viața de dincolo este o realitate, de aceea să ne îngrijim. Pe toate să le avem ca și cum nu le-am avea, așa ne învață Scriptura. Mai importantă decât toate este pacea noastră lăuntrică, pacea conștiinței.

 

Cum să luptăm cu frica de cel viclean, în timpul rugăciunii?

De ce să ne temem de el? Este adevărat că el ispitește pe cei ce se luptă cu patimile, dar chiar această luptă ne face mai puternici. Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, de ce să ne temem?

 

Hristos e bucurie!

Mântuitorul ne spune să nu ne temem de cei ce ne pot ucide trupul, ci de cei ce ne pot atinge sufletul...

Da, dar cu cât Îl avem mai mult pe Hristos în inimă cu atât este mai neputincios diavolul. Trebuie, într-adevăr, să fim cu trezvie. Dar, întâi de toate, trebuie să căutăm să fim mulțumitori, să slăvim pe Domnul, mulțumind pentru toate și bucurându-ne pentru bune și pentru rele. Atunci când Îl simțim pe Hristos în inimă, ce poate să ne lipsească?

 

Ați avut perioade când ați pierdut harul?

Toți avem. Cu cât ai simțit harul mai intens, cu atât mai grea va fi părăsirea. Totuși, ceea ce putem face este să insistăm în rugăciune și să continuăm lupta. Pentru că harul are obiceiul să se întoarcă atunci când are loc.

 

Și dacă vine deznădejdea...?

Nu se poate! Nu trebuie să îngăduim aceasta! Ci numai să ne smerim, ca unii care suntem nevrednici de har. Deznădejdea este incompatibilă cu Hristos, care este bucurie.

 

(Interviul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 91)

 

 

 

TRISTETEA

- Sfantul Ioan Casian -

 

          Deci vom putea goni din noi aceasta patima ucigatoare numai daca, sustinuti de speranta celor viitoare si de contemplarea fericirii fagaduite, vom pastra mintea noastra stapânita de o necontenita meditatie spirituala. Într-adevar, toate felurile de tristeti, fie cea izvorâta dintr-o mânie ante­rioara, sau din pierderea unui câstig, ori din vreo paguba suferita sau prici­nuita de vreo jignire, de vreo tulburare fara noima a mintii, sau cele care ne împing la o disperare de moarte, vor putea fi biruite, când având privirea îndreptata spre lucrurile vesnice, care vor veni, vom ramâne mereu voiosi si neclintiti. Atunci nici nu vom fi doborâti de nenorocirile prezente, si nici înflacarati de izbânzile avute, privindu-le pe toate ca pe niste lucruri pieritoare si nefolositoare.

 

Sfantul Ioan Casian, Scrieri alese, traducere de prof. Vasile Cojocaru si prof. Nicolae Chitescu, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1990, cap. Despre tristete, p. 225

 

 

 

Cu prilejul sărbătorii Sf. Nicolae,  rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră  celor ce-i purtați numele și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, sănătate, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească!

La mulți și fericiți ani!

                Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

NEA PETRACHE EXCELA

- PR. CONSTANTIN VOICESCU -

 

Ca un Don Quijote împotriva lui Dej

Petre Pandrea, avocat al apărării al celui ce devenise deţinut politic odată cu instaurarea comunismului în România, conturează sintetic portretul lui Țuțea, într-una din pledoariile sale: „Ce este dr. Petre Ţuţea? Un filosof aproape genial care se ocupă după pilda lui Socrate (cunoaşte perfect filosofia Eladei) şi de treburile cetăţii, în mod dezinteresat şi fără a râvni sau vâna demnităţi sau onoruri ca politicienii sordizi. Ţuţea are perspectivă europeană şi istorică. Până azi, viaţa lui este curată ca cristalul”.

Cu toate acestea, în 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl condamnă pe Țuțea Petre la „18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică pentru infracțiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P”, sentință care va rămâne definitivă prin respingerea recursului și pe care o va executa în penitenciarul Aiud până la aministia din 1964.

Anii de detenție vor lăsa urme dureroase în amintirile lui Țuțea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream”.

 

Decanul „Universității Aiud”

Toamna anului 1959 îl găsește pe Țuțea în carcera umedă a Jilavei care era închisoare de trecere, depozit al Securității de sortare a condamnaților pentru celelalte închisori, înainte de proces. Părintele Constantin Voicescu, care i-a fost și duhovnic își amintește: „Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer, căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele. Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta, perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați. Ventilația făcută de ingineri mineri. Pedepsele: „neagra”.

Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale: conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie. Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care puneau întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută.

Universitatea din închisoare!”[1].

Însă nu de puține ori, Țuțea ajunge la izolare, așa cum singur mărturisește: „M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor... Sunt stări umane când dorința de moarte e o necesitate. E un mare paradox: Cum să scapi în și prin moarte? Nu pot să povestesc tot ce am suferit, pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități”[2].

În februarie 1960 este transferat la Aiud într-un lot mai mare. „Când ne-au mutat la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30 de grade afară, noi în cămaşă şi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea...”[3]. Aflat „cot la cot cu Dumnezeu” Țuțea reușește să se detașeze de regimul dur al detenției și să ia parte la toate aspectele vieții de celulă.

 

De meserie român

„Dimineața, după deschidere și raport, după curățenie, dușul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște - rugăciune, meditații, repetarea celor învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz - un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul.

O întrebare - şi Nea Petrache se pornea... Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-religioase.

…Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest „fiu de popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea despre detenția noastră: «Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru poporul român». Nu putea să nu spună așa, unul care socotea că este „de meserie român”[4].

 

[1] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pag. 96.

[2] Radu Preda, op. cit., pag. 28.

[3] Marcel Petrișor în Adevărul preluat de pe http://www.infoziare.ro/stire.read.php?newz_id=727065.

[4] Pr. Contantin Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pag. 94.

 (Extras din Revista Atitudini Nr. 37

 

 

 

MURDARIA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

          Mâncarurile alese, banii sunt mai prejos decât pulberea si decât murdaria, pentru ca îngaleaza sufletul, în timp ce murdaria obisnuita pateaza doar trupul, hainele, încaperile. Cât de mult trebuie sa dispretuim mâncarurile alese, banii, hainele faloase!

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 202

 

 

 

VINOVATIA IN PROCENTE

- Sfantul Sofronie Saharov -

 

              Când ne rugam mult, atunci întelegem diferenta dintre dobândirea cunostintelor din carti si dobândirea cunostintelor din experienta personala. Daca într-o anume fapta noi suntem vinovati 5%, iar altii sunt vinovati 95%, daca noi ne îndreptam vina noastra de 5%, atunci nu mai simtim vinovatia celorlalti.

 

Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 262-263.