cătălin afrăsinei - vin sărbătorile

 

vin sărbătorile

elisabetei

 

 

~*~

 

mă pregăteam de singurătatea sărbătorilor

și să rescriu oda în metru antic

totul era pustiit în lume

într-o scrisoare din decembrie 1883

veronica îl întreba pe eminescu

de ce nu se însoară

și el i-a răspuns

n-are timp nu e pregătit

eu am timp și sunt pregătit

în camera mea roasă de șoareci

moartea înaintează târâș

cu dinții cărui animal fără de trup

mă gândeam la afirmația

bbc

,,dacă ar fi fost nebun caligula

nu ar mai fi fost ales împărat”

să cer demiterea pri-mu-lui-mi-nis-tru

în țara mea nu mai există cai

care să devină consuli

în vis

am văzut și ultima herghelie

o pășteai tu

dinspre nord înspre sud

crezând că-ți va fi mai bine

învelindu-te cu mine

pretutindeni

repetându-se în cor

nu exiști

nu poți exista

cea care poartă numele tău

nu ești tu

ai murit la yale

în același an cu jerome

cel mai mare profesor de poetică al lumii

după ce a demonstrat poezia

este mai presus de politică

decât orice sistem anapoda

în acel an fusese la auschwitz

și el a încheiat pacea ierusalimului

am vrut să-i scriu lui trump

și să aflu

cine este nebunul lumii

dacă sunt mai mulți

vin sărbătorile

numai noi

am rămas pe pământ

 

~*~

cătălin afrăsinei

 

 

 

 

Poemul „vin sărbătorile”, dedicat Elisabetei, este o meditație gravă asupra singurătății, degradării istorice și falimentului sensului într-o lume post-umană, în care iubirea, politica și poezia par să supraviețuiască doar ca relicve culturale.

1. Vocea lirică și singurătatea ca ax central
Textul se deschide confesiv, într-un registru al retragerii: „mă pregăteam de singurătatea sărbătorilor”. Sărbătoarea – prin tradiție un timp al comuniunii – este golită de sens și devine un spațiu al izolării. Camera „roasă de șoareci” este o metaforă puternică a precarității existențiale și a degradării intime, în care moartea „înaintează târâș”, dezindividualizată, animalică, fără chip.

2. Intertextualitatea ca mecanism critic
Referințele culturale nu sunt ornamentale, ci funcționează ca instrumente de judecată istorică:

Eminescu și Veronica Micle introduc tema timpului ratat: poetul nepregătit pentru viață, în contrast cu eul liric care afirmă amar „eu am timp și sunt pregătit” – o ironie tragică, pentru că acest timp nu mai are ce să împlinească. 

Caligula, citat prin filtrul BBC, deschide reflecția asupra nebuniei puterii: nu nebunia e problema, ci sistemul care o legitimează. 

Auschwitz și „pacea Ierusalimului” marchează extrema contradicției morale a secolului: barbaria absolută coexistând cu aspirația spre reconciliere. 

Astfel, poezia devine un spațiu de confruntare între memorie și prezent, între cultură și eșecul ei.

1. Politicul ca farsă și absurd

Imaginile politice sunt grotesc-ironice: „în țara mea nu mai există cai / care să devină consuli” sugerează dispariția completă a oricărei măreții, chiar și a celei caricaturale. Dorința de a-i scrie lui Trump nu este un gest civic real, ci expresia nevoii disperate de a identifica „nebunul lumii” – sau poate de a-l recunoaște în plural.

4. Elisabeta – prezență și absență
Figura Elisabetei este spectrală, existentă doar prin negare: „nu exiști / nu poți exista”. Ea devine simbolul iubirii imposibile, al identității pierdute, al celui drag anulat de istorie și de discursurile colective. „Învelindu-te cu mine / pretutindeni” sugerează o ultimă formă de intimitate: protecția prin poezie.

5. Finalul apocaliptic
Versul final – „vin sărbătorile / numai noi / am rămas pe pământ” – concentrează sensul întregului poem. „Noi” nu este o comunitate reală, ci o rămășiță, o minoritate existențială: cei care încă mai simt, mai iubesc, scriu, într-o lume golită de repere.

Poemul este o elegie lucidă și neliniștitoare despre epuizarea sensului istoric și despre supraviețuirea poeziei ca ultim refugiu. Dedicarea Elisabetei nu este un gest intim simplu, ci o formă de rezistență: atâta timp cât există un „tu” invocat, lumea nu este complet pierdută.