Nicolae
Onu - Ucenic al lui Zamolxe și al lui Hristos
Prof. dr.
Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
14
Decembrie 2025
„Soarele Daciei m-a născut și am fost
trimis în Egipt cu o mână de Pământ în Sân ca dacic, la Piramida Egipteană”
După ce Bunul Dumnezeu l-a creat pe primul Om perfect,
născând astfel seminția pelasgă, i-a dăruit o consoartă pe măsură în care s-au
sălășluit ca într-o Corolă înmiresmată totul în toate: frumosul, adevărul,
binele, ruga, cântarea, armonia, și i-a înmulțit familia pentru a-i înlesni
creația întru diversitatea ei serafico-umană în care să premărească pururea
familia cerească!
A așezat Familia umană într-un cadru paradisiac pentru
a sluji deplin logosului, Sfintei Treimi, prin gând, cuvânt, faptă bună în
primul Templu – Natura cu toată frumusețea ei serafică prin har, sinceritate,
puritate, inteligență, înțelepciune să rămână continuu întru comuniune cu El,
ca sacerdot și terapeut deopotrivă atât pentru trupul cât și pentru sufletul
său.
În pământul ales, binecuvântat care va arde permanent
dogoarea divină, în Vatra sacră - Dacia Mare a răspândit Dumnezeu toată Sămânța
virtuțiilor în care să-și desăvârșească Omul diversitatea vocațiilor înscrise
sinelui său: învățător, preot, filosof, poet, artist, medic, scriitor,
terapeut, profet, ca o compensare suavă și divină fiindcă, ne mărturisește
marele isihast carpatin Avva Ghelasie Gheorghe-Mănăstirea
Frăsinei-Vâlcea: „Poporul meu, Neamul nostru a „dus” din Moși-strămoși
Pământ la Cer, din care Dumnezeu „trup” și-a făcut!” (Ierom. Ghelasie
Gheorghe, Moșul din Carpați – Căutarea Originilor, Colecția Isihasm
– 2000)
Pe acest pământ străbun binecuvântat totul era sacru:
omul – familia, ogorul, plantele, apele, munții, codrul, „râul, ramul”,
vorba geniului național-universal Mihail Eminescu,care a gratulat pădurea, în
maniera lui caracteristică, numind-o „Codrul Măriei sala”, florile,
peștera, bogățiile subsolului, câmpiile, păsările, dealurile, aerul, soarele,
clima, toate îi slujeau terapeutic Omului și toate erau într-o deplină armonie
și comuniune cu Atotființitorul Dumnezeu. „Ceea ce trebuie să
știm este că România, mărturisește terapeutul Nicolae Onu, are o
tradiție foarte bogată de utilizare a plantelor medicinale, atât de bogată,
încât nu există nicio boală pentru care să nu poată fi găsită o plantă de leac
la noi în țară. Asta se întâmplă pentru că aici găsim toate formele de relief,
o mulțime de condiții ale solului și de climă... Dacii au ținut plantele la
îndemână atât în medicină, cât și în ritualuri și în hrana de toate zilele,
fiindcă mâncarea era și ea considerată un mijloc de a vindeca boli.” (Nicolae
Onu/ Mihaela Onu, Plante Tămăduitoare - Remedii naturale pentru cele
mai întâlnite boli, Ed. Bookzone, București, 2025).
Natura în întreaga ei ființialitate a fost creată
pentru a fi și ar mai putea fi încă templu natural în sânul căruia omul
religios pelasgo-traco-geto-daco-român și-a ridicat Templul sacru spre a aduce
cinstire și mulțumire pentru tot și pentru toate cele spre ființă, Bunului
Dumnezeu! Natura în deplina ei sacralitatea-Dar divin era în același timp
Templu sacru și Templu natural. Aerul e în pădure, apa e în pădure, lumina e în
pădure, hrana e în pădure, casa e în pădure, biserica e în pădure.Totul era acolo
înmiresmat de Aurora cerească a fascinației hristic-divine: poezie, folclor,
rugă, basm, doină, artă, balsam, tămăduire, știință, profeție, Om și
Dumnezeu! „În natură ești aproape de Dumnezeu. E Dumnezeu și în
biserică. Numai că biserica noastră se închide seara, pe când cea din natură nu
se închide niciodată, nici ziua, nici noaptea” (ibid.) astronomul
francez Camille Flammarion, în lumina soarelui, pe marginea mărilor
înfuriate sau a fântânilor limpezi, printre peisajele de toamnă, sau florile de
Aprilie și în tăcerea nopților înstelate, am căutat pe Dumnezeu. Natura
explicată de știință mi l-a arătat într-un chip deosebit. În ea el e vizibil ca
forță intimă a tuturor lucrurilor.
Am privit în natură raporturile armonice,
care constituie frumusețea reală a lumii și în estetica lucrurilor am găsit
manifestarea glorioasă a cugetării supreme.Nici o poezie omenească nu mi-a
părut că s-ar putea compara cu adevărul naturii și Cuvântul veșnic mi-a vorbit
cu mai multă elocvență în cele mai modeste opere ale naturii decât omul în cele
mai pompoase poeme ale sale” (Camille
Flammarion, Dumnezeu în Natură, trad. Arhiereul Irineu
Mihălcescu-Târgovișteanu, Ed. Aurom, București-1997, p. 7)
Dacă, conaționalul său ateu August Comte, ponegrit
„părintele filosofiei pozitive”, a susținut în micimea sa rațională că: „știința
a exclus pe Dumnezeu din natură și l-a condus până la marginea ei, mulțumindu-i
de serviciile sale provizorii,” savantul Camille Flammarion i-a
înmânat Atotcreatorului sceptrul imperial asupra naturii, prin colosala
lucrare, Dumnezeu în Natură, demonstrând științific că „Dumnezeu
este în natură „forță vie și personală, cauza mișcărilor atomice, legea
fenomenelor, rânduitorul armoniei, tăria și susținătorul lumii”. „Pădurea
în veșmântul sacerdotal-verde e o înaltă Școală. O adevărată Academie a
spiritului!
Creștinul ortodox valah trebuie să fie într-o
desăvârșită simbioză cu Natura așa cum tot el trebuie să fie într-o deplină
comuniune cu Dumnezeu și cu Maica Cerului – Fecioara Maria. „Pădurea te
învață multe, te învață inteligența naturii și uneori chiar glumele ei
tainice... Trebuie să fii în rezonanță cu pădurea și cu ce e în ea. Eu am în
mine apă cu memoria mea” (Nicolae Onu, op. cit.).
Marele istoric-geograf get originar din Pont, Strabon
(63 î.Hr.-17 d.Hr.), în capodopera sa, Geografia, alcătuită din 17 cărți
ilustre, mărturisea despre Zamolxe – profetul, legiuitorul și tămăduitorul
dacilor, care locuia în peștera Muntelui Kogainon, la poalele căruia susura
unda cristalină a râului Kogaionon, că templul lui era doar peștera, precum mai
târziu cea a Sfântului Apostol Andrei-Ocrotitorul Daciei, iar străbunii
săi, „Dacii nu se rugau înaintea altarelor. Cultul lor era celebrat în
păduri, pe înălțimile munților, fără temple.” (Strabon, Geografia,
cartea a VII-a,c.f.Constantin Virgil Gheorghiu, Poporul
nemuritorilor, Ed. Sophia, București - 2014).
Sacerdoții Profetului Zamolxe purtau veșminte albe din
in, cu o croială impecabilă asemeni Esenienilor-traci, asemeni Mântuitorului
Hristos și celebrau cu admirație cultul trupului și al sufletului întru
apoteoza luminii.„Sănătatea și prospețimea trupului, grăia nemuritorul
Zamolxe, se menține prin exerciții și hrană curată, iar cea a
sufletului se îngrijește prin incantații care sunt rugăciuni și frumoase
discursuri!” (Hegel, Leqons sur la philosophie de
l-Histoire, Paris, 1946). Aceste incantații sacre caracterizează în
sacerdot și credincioșii săi frumosul și divinul: „aducând înțelepciunea
în suflete și, continuă Zamolxe, odată ce ea s-a format și
este acolo, este ușor de dat sănătate capului și restului trupului.” (Platon,
Charmide, I, V.)
Așadar, Omul pelasgo-traco-geto-dac trebuia să se
conformeze împărăției luminii. „Prescripția generală este, așadar,
puritatea spiritului și a trupului...” (Herodot, I,CXXXVI - CXXXVIII).
Din înțelepciunea Profetului Zamolxe picurau peste traco-dacii săi elixirile
vieții trupești și sufletești întru admirația Cerului și recunoștiința
pământului: „apărarea Cetății, Adevărului, ascultarea de preot, de
părinți, săparea unei fântâni, sădirea de pomi, ocrotirea naturii, a
vârstnicilor, cultul strămoșilor, curajul, libertatea, răbdarea,dreptatea,
jertfa” (Herodot,IV,XCV).
Înțeleptul sfânt Nicolae Velimirovici care, asemeni
tuturor sfinților a fost un iubitor de Natură, grăia plin de admirație: „Natura
întreagă se aseamănă unu pian mare, în care făpturile sânt, de fapt, clape.
Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.” (Sfântul
Nicolae Velimirovici, Gânduri despre Bine și Rău, trad. Ionuț/ Sladjana Gurgu,
Predania).
Traco-geto-dacii spuneau întotdeauna că oamenii la
care mintea stăpânește în chip desăvârșit peste gândire sunt inteligenți, poate
chiar înțelepți. Dar Dumnezeu a înzestrat toată Creația Sa cu inteligență.
Chiar și materia. Să nu uităm că la noi și numai la noi: „Pietrele
dacilor vorbesc!”
„Când ne uităm la inteligența
plantelor, reia Ucenicul lui Zamolxe..., Nicolae
Onu, ne dăm seama cel mai bine de ce nu ne ajută doar planta în sine,
ci și credința, rugăciunea, încrederea că puterea naturii ne vindecă...
Dumnezeu le-a pus acolo și le-a învățat să tămăduiască. Fiecare plantă știe
unde să se ducă... (are radarul ei de tămăduire n.a.) Sau cum
să nu aibă inteligență copacul? Vezi când se îngălbenesc și cad frunzele,
pentru că el a simțit că vine iarna, știe că dacă îngheață apa, el crapă și
moare, și atunci își lasă seva în jos, își oprește vegetația și îi dă drumul
din nou la primăvară. Cel mai inteligent copac de pe pământ din punctul acesta
de vedere este fagul, care așteaptă 18 zile de căldură consecutiv ca să
pornească în vegetație. ” (Nicolae Onu, op. cit.).
În pământul Gliei nostre - Dacia Mare, binecuvântat de
Zamolxe, de Dumnezeu, de Maica Domnului, de Mântuitorul Hristos, de Patriarhii,
Profeții și Sfinții noștri, în care au odrăslit lacrimile Mamelor, Fecioarelor,
Monahiilor, sfințit cu sângele cald al martirilor și pustnicilor, „Soarele
răsare în ochii de Țărână ai Vetrei străbune”. (Ierom. Ghelasie
Gheorghe, Moșul din Carpați - Căutarea Originilor, Colecția
Isihasm, 2000).
Tot ce a creat Bunul Dumnezeu - logosul în Creația
divină: om, munte, plantă, pom, floare, apă, iarbă, pasăre, animal, pământ,
cer, zi, noapte, stea, soare, lună, aur, argint, perlă, diamant, furnică,
albină, păianjen și toate celelalte aduc mulțumire,slujire, slăvire
Atotcreatorului prin: grai, semeție, aromă, fruct, mireasmă, undă, legănare,
viers, muget, odrăslire, lumina angelică, sărbătoare, inspirație, călăuzire,
surâs de luceafăr, plutire în ambrozia inimii, strălucire princiară și
clericală, prinos al frumuseții femeii, hărnicie și sârguință, miere și nectar,
harpă mirifică vibratoare...
Pădurea a crescut Bradul ca simbol al înălțimii și
neaplecării Marelui împărat Burebista, cutezătorului Decebal, cuceritorului
Mircea cel Mare, Leandrul Apostolului Andrei, Smochinul Sf. Ier. Nicolae,
Fagul, ca flamură a Sf. M. Mc. Gheorghe, i-a înlesnit marelui Țepeș Vodă
legiunea de țepi pentru „îndreptarea” vrăjmașilor lăuntrici și a dușmanilor din
afară, i-a dăruit lui Ștefan Vodă Stejarul din Borzești, le-a plămădit Gorunul
lui Horea și Zian Arsenie Boca, i-a conferit Arțarul Întregitorului Daciei – Mihai
Viteazul, i-a înflorit Salcâmul cu mireasma serafică pe drumul Calvarului –
Canalul Morții, altui poet nepereche Andrei Ciurunga și multor camarazi de-ai
săi, i-a mlădiat smerenia Salciei poetei mistice Maica Teodosia – Zorica Lațcu
și patriarhului Iubirii – Arsenie Papacioc, și evident i-a decernat un Codru de
argint cu Potirul de aur plin al geniului, Craiului liric și profetului Mihail
Eminescu.
Pădureaa dăruit cu prisosință din bunătatea sa
imperială material pentru Casă cu toate accesoriile ei, pentru școală cu toate
cele de trebuință, pentru lăcașuri sfinte cu toate împodobirile lor:
catapeteasmă, iconostas, toacă, cruce, amvon, Crucea ca apoteoză a martirilor,
Crucea Răstignirii lui Iisus – cea dătătoare de viață întru divina Sa Înviere.
Pădurea plămădește din trupul ei mare, regal și
tămăduitor toată materia primă necesară vieții omului de la naștere până la
plecare, pentru școală, biserică, spital, teatru, cinema, ateneu, stadion,
palat, muzeu, instrumente muzicale, articole sportive, iar pe întinsul ei covor
de catifea găsim hrană comestibilă, plante tămăduitoare și ciuperci
vindecătoare.
Pădurea e cel mai frumos poem al naturii în sânul
căreia își concertează rapsodia toate păsărelele măiastre și își află sălașul
multe dintre viețuitoare, fiind acoperământul sacru al Florei, Faunei, altar
schimnicelor, sihaștrilor, dar și refugiu pentru haiducii dreptății sociale.
Tradiția ne amintește că pământul Daciei Mari era de la un capăt la altul o
imensă pădure.
Povestea codrului
„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi
cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.// Lună,
Soare și Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ Împrejuru-i are dame/ Și curteni
din neamul Cerb.// Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de vești,/
Filomele-i țin orchestrul/ Și izvoare spun povești.// Peste flori, ce cresc în
umbră,/ Lângă ape pe potici,/ Vezi bejenii de albine,/ Armii grele de
furnici...// Hai și noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul
și iubirea/ Să ne pară jucării.// Mi-a părea cum că natura/ Toată mintea ei
și-a pus,/ Decât orișice păpușă/ Să te facă mai presus.
Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciți și
singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei.// Adormi-vom,
troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la
stânele de oi.// Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om strânge piept la piept.../
O, auzi cum cheam-acuma/ Craiul sfatu-i înțelept!// Peste albele izvoare/ Luna
bate printre ramuri,/ Împrejuru-ne s-adună/ Ale Curții mândre neamuri:/ Caii
mării, albi ca spuma,/ Bouri nalți cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne
rămuroase,/ Ciute sprintene de munte -// Și pe teiul nostru-ntreabă:/ Cine
suntem, stau la sfaturi,/ Iară gazda noastră zice,/ Dându-și ramurile-n
laturi:// - O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o
poveste/ Ei își sunt așa de dragi!” 1878,1 Martie
(Eminescu, Poezii, Editura pentru Literatură, 1965).
Nicolae Onu-Dica, susur limpede, năvalnic și
ademenitor, coborâtor din străbunii-panduri ai lui Tudor din Vladimiri, fratele
părintelui-profesor Constantin Onu, cu care am fost coleg un an de zile la
Academia Teologică Andrei Șaguna-Sibiu, a fost hărăzit de Măicuța Domnului -
Fecioara Maria, Ocrotitoarea Familiei creștine cu o admirabilă argeșeancă -
Mihaela, tămăduitoare în trup și spirit, pildă și armonie întru continuitatea
și dăinuirea dacoromânilor.
În Corola sufletelor lor pulsează continuu bunătatea,
balsamul tămăduirii, mireasma dăruirii, care le întețesc chipurile întru aura
frumosului, din care ei zugrăvesc tainic Icoana Patriei dragi. „Eu nu
cred că există pe lume ceva mai frumos decât România!” (Nicolae
Onu..., p.141). Nicolae Onu și-a întregit în lucrarea sa de căpătâi, „Plante
Tămăduitoare - Remedii naturale pentru cele mai întâlnite boli”, ființa
și persoana, chemarea și alegerea slujirii ucenicești a Tradiției străbune,
Profetului Zamolxe, Mântuitorului Hristos, Fecioarei Maria, sufletului
daco-român, cu prodigiosele sale cunoștințe privind farmacia și miracolul
Pădurii Gliei noastre care a odrăslit la Facere, ajungând la o înălțătoare
filosofie tămăduitoare atât de folos celui doritor întru refacerea, menținerea,
perfectarea sănătății trupului și înmiresmării sufletului religios.
Dimensiunea terapeutică a pogorârii harului lui
Dumnezeu este și în sânul Naturii nedespărțită de aspirația umană spre sănătate
fizică, psihică, spirituală, spre integritate și plenitudine, ca o izbăvire
simultană din suferință întru întregirea de sine sau desăvârșire în iubirea
creștină.
Căutările omului contemporan în domeniul
prevenirii și tratării bolilor își găsesc în Nicolae și Mihaela Onu, un răspuns
clar, cuprinzător, sigur și deosebit de actual, cu un accent deosebit pe o
abordare integrală a resorturilor bolilor și tulburărilor vieții – confirmată
de conștiința unui mare terapeut creștin ortodox, care a străbătut în lung și
în lat pădurea doldora de minuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu