Eu
și Securitatea
Ion
Coja
Am primit de mai multe ori textul de mai jos și
constat că dacă cineva intră pe Vikipedia și se interesează de persoana mea dă
și peste acest text. Cred că e cazul să lămurim lucrurile. Iată textul:
În februarie 1985, generalul-locotenent Aristotel
Stamatoiu, şeful Centrului de Informaţii Externe, a emis un ordin
prin care le cerea tuturor unităţilor subordonate să-şi actualizeze situaţia
surselor aflate în legătură şi să transmită datele lor complete către UM
0503 (Cartoteca CIE). Drept urmare, la 13 mai 1985, UM
0225, unitatea care se ocupa de „contracararea acţiunilor ostile
RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate“, a emis un tabel
conţinând numele colaboratorilor pe care îi avea în legătură la acea dată,
tabel pe care l-a înaintat, conform ordinului, către UM 0503. Lista
celor 200 de colaboratori a fost publicată pe site-ul revistei 22 săptămâna
trecută.
Trebuie să precizez că am fost de mai multe ori
în atenția Securității, dar (1) nu pot fi considerat „colaborator” al
Securității, n-am primit niciodată vreun ordin de la securiștii cu care am avut
contacte sau vreo sugestie să acționez în vreun fel. Pot însă să spun că
dimpotrivă, (2) Securitatea a colaborat cu mine la acțiuni sau
activități conceoute li inișiate de mine!
Cred că prima oară când am avut de-a face cu
Securitatea a fost pe la începutul anilor 70, când am fost invitat la
Securitate să dau explicații pentru încercarea mea de a scoate din țară un
text, o piesă de teatru, cu subiect anti-comunist, mai exact spus
anti-sovietic. Piesa Requiem pentru Jan Palak, am vorbit despre ea
de mai multe ori pe site-ul meu. Am dactilografiat piesa în cinci exemplare și
am încercat s-o scot prin cinci persoane diferite. Trei încercări au fost
ratate, prin intervenția Securității, dar alte două au reușit și un exemplar al
piesei a ajuns chiar la Monica Lovinescu.
M-au anchetat doi securiști mai tineri care au
încercat să afle intențiile mele: de ce am acris piesa, de ce am încercat s-o
scot din țară? Mi-au reproșat că spun bancuri cu Ceaușescu! Nu am negat și am
comentat că dacă este un banc bun îl spun și altora. Replica anchetatorilor:
„orice banc despre tovarășu este un banc prost!” În realitate
nu spuneam prea des bancuri politice. Cred că am invocat și discursul lui
Ceaușescu din august 1968 în sprijinul gestului meu de a scrie piesa
anti-sovietică.
N-am reușit să le dau un răspuns mulțumitor și
au apelat la superiorul lor, care s-a prezentat colonel Wagner! Mi-a făcut o
impresie bună, mai ales când eu am insistat că am scris piesa conștient că pot
primi o reacție de la spionajul sovietic, să-mi însceneze un accident, ceva.
Iar numitul colonel m-a liniștit, nu riscam nimic, „mai suntem și noi pe aici”!
Adică Securitatea nu le-ar permite sovieticilor să-și facă de cap în România!
Mi-a plăcut răspunsul.
După ani de zile, când am avut ocazia, i-am trimis
salutări colonelului Wagner prin Cornel Dinu. Se cunoșteau.
În fiecare an primeam la facultate o invitație: cine
vrea să meargă să predea limba română la o facultate din străinătate. Mă
ofeream în fiecare an, fără succes, până când, prin 1974-75, mă trezesc căutat
de un individ care-mi spune că cererea mea va fi foarte probabil aprobată, iar
ei, adică Securitatea, vrea să știe ce planuri am eu, cu ce intenții aș merge
în Occident. I-am spus că voi preda și informații despre România, despre
români, despre valorile românești, nu mă voi rezuma la un curs despre limba română.
A fost mulțumit de răspuns și a rămas să ne revedem în toamnă. Când ne-am
revăzut a venit cu vestea că locul pentru care eram vizat a fost oferit de
Ministerul Învățământului unui profesor din Cluj. Dar m-a asigurat că „noi”,
adică Securittea, mă va ajuta totuși să plec. Și mi-a oferit varianta gândită
de strategii Securității: să mă însor cu o englezoaică de la ambasada
respectivă! Mi-a arătat și fotografia fericitei care avea să-m fie soață! Cam
nasoală! Arăta mai mult a țigancă, nu a englezoaică! I-am răspuns prompt că „nu
mă lasă mama”! Omul nu pricepuse că nu voiam să merg în Occident cu orice preț.
Mi-a făcut o impresie proastă, ca nivel intelectual. M-am mirat că acesta
ar fi nivelul Securității. După scenariul lor, într-o dimineață englezoaica
urma să constate că i s-a dezumflat roata de la mașină, iar eu trecând pe acolo
întâmplător mă ofeream s-o ajut! Planul era imposibil, nu mă pricepeam să
schimb roata la o mașină! S-a mirat individul, doar am mașină! Dar n-am carnet!
Am cumpărat o mașină cu care umblă fratele meu! Aveau informații incomplete
despre persoana mea... Securitatea despre care știam că știe totul despre noi!
Alt contact cu Securitatea l-am avut în 1977, când
i-am scris lui Nicolae Ceaușescu și m-am plâns de isprăvile Securității! Am
reclamat la Ceaușescu Securitatea! S-au luat după un anunț mincinos de
la Europa Liberă, cum că Petre Țuțea ar fi semnat un manifest lansat de
Paul Goma. Și s-a pomenit bietul Țuțea cu securiștii la ușă, i-au
percheziționat garsoniera, au ridicat toate foile scrise și l-au dus la
Securitate la interogatoriu. I-au dat drumul spre seară. M-a sunat și m-a
chemat la dînsul. I-am citit scrisoarea pe care urma să i-o trimit primului
secretar al PCR. În scrisoare îi ceream să intervină la Securitate să se poarte
cum se cuvine cu manuscrisele ridicate de la domn profesor. Să nu le
prăpădească. Valoarea lor este inestimabilă! Cred că am publicat
scrisoarea pe site, cu ani în urmă. După o vreme m-am pomenit la ușă cu un
securist să mă asigure că manuscrisele lui Petre Țuțea sunt în siguranță. În
ce-l privește pe nea Petrache, acesta avea să declare că mare serviciu i-a
făcut securitatea prin confiscarea celor o mie de pagini! L-au obligat să le
rescrie mai condensat, în trei sute de pagini. „Prea mă întinsesem ca o pomană
armenească!”
Pe la începutul anilor 80 m-am ocupat de tipărirea
manuscrisului rămas de la Dumitru Mărtinaș despre originea ceangăilor din
Moldova. Era un text care contrazicea teza oficială despre originea maghiară a
ceangăilor. Cartea a avut o lansare la Cluj Napoca, la Biblioteca universitară.
Când am urcat în avion s-a prezentat la mine un securist, mi-a spus că au
informații că teza cărții va fi negată de câțiva participanți la lansare,
să fiu pregătit! N-a fost cazul, nu s-a produs niciun incident la lansare.
În 1969 am fost în Franța, la Nancy, la Festivalul de
teatru studențesc, cu trupa de teatru Podul, care a montat piesa mea Adio,
Julieta! După aceea n-am mai primit pașaport până în 1984. După 1990,
când mi-am citit dosarul de la Securitate, am văzut că conținea informații
greșite despre mine.
Eu depuneam în fiecare an cerere de plecare ca turist
în Franța, la invitația amicului Victor Smatoc. Am depus și în 1983 și am
primit același refuz din partea Securității. De data asta m-am dus în audiență
la secretarul PCR pe centru universitar, la Augustin Gârbea, care mi-a spus să
mai fac o cerere. Acolo l-am întâlnit pe colegul Gelu Ionescu, aflat în aceeași
situație! După câteva săptămâni primesc răspunsul de la Securitate: același
refuz! Iar după o vreme aud la Europa Liberă vocea lui Gelu Ionescu, care
primise pașaport și acum ținea cuvîntări la Europa liberă! Momentul mi s-a
părut de neratat. La prima adunare general PCR am luat cuvîntul și am vorbit
cam așa: „Stimați colegi, de ani de zile fac cerere de pașaport turistic pentru
Franța și sunt mereu refuzat. Fostul nostru coleg Gelu Ionescu a făcut și el
cerere de pașaport și l-a primit, drept care acum este acolo unde știm cu
toții. Nu știu care au fost criteriile Securității atunci când pe mine m-au
respins, iar pe Gelu Ionescu nu! Eu sunt căsătorit, am doi copii, am
casă, sunt membru PCR, iar Gelu Ionescu este divorțat, fără copii, fără partid
etc. Mă întreb care au fost motivele pentru care Securitatea pentru unii este
mumă, iar pentru alții este ciumă!”
Desigur, întrebările mele au rămas fără răspuns, drept
care după o lună, la următoarea adunare PCR m-am ridicat și le-am repetat , cu
precizarea că voi reveni la fiecare adunare de partid.
Rezultatul: am fost invitat la tovarășul Augustin
Gârbea care m-a asigurat că voi primi pașaportul solicitat. Ceea ce s-a și
întâmplat, iar în vara lui 1984 am ajuns în Occident ca turist.
Din perspectiva „colaborării” dintre mine și
Securitate episodul cel mai interesant are legătură cu același Gelu Ionescu.
Cine este interesat trebuie să caute pe site-ul meu textul „Miracolul
întâlnirii (mele) cu Liiceanu”, unde Gelu Ionescu este foarte important. Pe
scurt, la microfonul Europei Libere fostul nostru coleg i-a înjurat pe mai toți
colegii, inclusiv pe mine, obligându-mă să reacționez. Am făcut-o cum nu se
aștepta nimeni: i-am scris unui senator american despre care aveam informații
că ar răspunde de funcționarea Europei Libere. L-am reclamat pe Gelu Ionescu că
folosește microfonul Europei Libere nu pentru a face propagandă anti-comunistă,
ci pentru un joc personal, al antipatiilor cu care a plecat din România. Am pus
scrisoarea la poștă și după câteva zile sună la ușă un necunoscut, care îmi
returnează scrisoarea cu precizarea că adresa pusă de mine nu este potrivită.
Scrisoarea e bine să ajungă la alte adrese și îmi dă o hârtie cu patru adrese.
Le-am folosit și l-am reclamat așadar pe Gelu Ionescu că face la microfon
propagandă anti-românească, iar nu anti-comunistă, cum îi cere fișa postului.
Când spun că „Securitatea a colaborat cu mine” am în
vedere episodul de mai sus. După 1990 l-am cunoscut pe Stănișoară, director la
Europa Liberă și am aflat că urmare a sesizării mele americanii au făcut o
anchetă internă și l-au cam tras de ureche pe Geluțu...
Revin la Liiceanu: textul despre înscenarea făcută de
acesta împreună cu Gelu Ionescu împotriva mea nu l-aș fi putut scrie înainte de
1990 căci ar fi însemnat să-l torn pe Liiceanu că avea relații de colaborare cu
Europa Liberă. Și bine am făcut că m-am abținut, în felul acesta mirabunda
respectivă s-a putut înfăptui într-un mod exemplar. În schimb, după 1990 l-am
cunoscut pe generalul Pleșiță care mi-a confirmat că Gelu și Gabriel
fuseseră oamenii lui!
În legătură cu Wikipedia mai am un comentariu: în
fragmentul de listă a „colaboratorilor” este trecut și colegul Ștefan Cazimir.
Am mers pe Wikipedia să văd ce au acris despre Ștefan Cazimir. Așa cum mă
temeam, despre Cazimir nu se suflă nici un cuvînt despre prezența sa pe lista
generalului Stamatoiu...
Ce jocuri face Wikipedia? Unde mai apare despre mine
și informația că am fost secretar PCR pe Universitate! Le-am scris că
informația este greșită, dar nu au reacționat.
Amintirea cea mai plăcută legată de Securitate: la un
moment dat am fost sfătuit de un securist să nu mă mai văd cu Petre Țuțea,
că-mi „stric dosarul” și nu am nimic de câștigat. I-am spus că mi-este de folos
să mă văd cu domn profesor, aflu multe lucruri interesante. Mi-a cerut să-i dau
un exemplu și i-am spus varianta lui Petre Țuțea despre asasinarea lui I G
Duca. ”Și dumneavoastră l-ați crezut?” Deocamdată am înregistrat varianta lui
Petre Țuțea și când voi putea o s-o verific! „Îmi dați voie s-o verific eu? Am
un coleg care și-a dat licența cu Mișcarea legionară!” După câteva zile
securistul îmi dă telefon și-mi spune: „M-am interesat! E așa cum v-a povestit
Petre Țuțea”.
După 1990 am putut să-mi văd dosarul de la Securitate.
Mai întâi aș spune că am fost impresionat să găsesc convorbiri telefonice cu
maică-mea. Le-aș mulțumi pentru asta tovarășilor de la Secu. Mai apoi aș
reclama faptul că sunt multe fapte consemnate și interpretate greșit. Am
anunțat de multă vreme că permit oricui să consulte acest dosar, care poartă
numele „Dramaturgul”! La dosar se află și un plic trimis de mine pe adresa lui
Andrei Șerban. N-a ajuns la destinație, iar după regulamentul CNSAS nu poate fi
preluat decât de destinatar. N-am avut voie să-l deschid, să văd despre ce este
vorba...
Ultima amintire legată de Securitate: prin anii
1994-95, când eram senator, m-am trezit invitat să țin o conferință la Clubul
pensionarilor din Securitate. Pe scurt, le-am vorbit securiștilor despre Petre
Țuțea și camarazii săi! Reacția lor: câțiva au început să protesteze, dar
ceilalți au impus liniștea, să fiu lăsat să vorbesc, iar la sfârșit am fost
aplaudat cu însuflețire. E o amintire plăcută! Care pune punct relației mele cu
Securitatea, subiect abordat de mai multe ori pe site, de unde preiau și textul
care urmează.
„E
drept, DIE, adică Securitatea, pot spune că a colaborat cu mine, de cele mai
multe ori fără ca eu să știu!”
5
martie 2020|Doctrină naţionalistă
„Eu
n-am colaborat cu Securitatea! Nu m-a lăsat mama! Securitatea a colaborat însă
cu mine, uneori fără ca eu să știu!”
15
aprilie 2018|Doctrină naţionalistă
„Eu n-am colaborat cu Securitatea! Nu m-a lăsat mama!
Securitatea a colaborat însă cu mine, uneori fără ca eu să știu!”
Text re-publicat
Domnule profesor ION COJA, cum comentați
faptul că numele domniei voastre apare pe lista celor care au colaborat înainte
de 1990 cu DIE – Direcția de Informații Externe, listă publicată zilele trecute
în revista „22”?
În primul rând, țin să fac o precizare foarte
importantă: am un mare respect pentru românii, eventual și străinii, care au
activat în cadrul DIE, care au făcut sau fac ori vor face spionaj și
contraspionaj pentru România! Indiferent de regimul politic din România!
Începând de pe vremea lui Ștefan cel Mare, când negustorul Damian, feciorul lui
Manole Păr Negru, umbla prin Polonia și Ungaria cu afaceri de tot soiul,
inclusiv cu culegerea de informații de care avea nevoie Măria Sa Vodă Ștefan!…
Dacă numele meu este trecut pe o asemenea listă, de colaboratori ai DIE, eu mă
simt onorat și, probabil, nu-i voi da în judecată pe cei care au făcut lista
amintită. Am găsit pe această listă nume de prieteni și colegi pentru care am
un mare respect!
Din păcate, lista este falsă, nu datează din 1985, ci
este alcătuită de curând, cel mai probabil după ce a fost ales președinte al
Academiei Române domnul Ion Aurel Pop. Căci domnul președinte al Academiei este
ținta reală a acestei diversiuni criminale! Dumneata nu-ți poți da seama ce
cutremur a produs această alegere la nivelul structurilor anti-românești care
funcționează în România noastră cea de toate zilele. Am înregistrat în schimb
și satisfacția românilor de bună credință! Chiar la nivelul omului de rând! Cu
toții am resimțit această alegere ca pe un semn că începe redresarea noastră
națională! Personal, mi-am zis că în persoana domnului Ion Aurel Pop avem cel
mai potrivit candidat pentru alegerile de la anul! Și am constatat că mulți
români s-au gândit la fel! Inclusiv inamicii noștri, care au reușit până acum
să plaseze în fruntea clasei politice nulități nocive ca Johannis, Emil
Constantinescu etc. Alegerea în funcția de președinte al Academiei a unui om
atât de potrivit ca dl ION AUREL POP pune în discuție însuși sistemul „de
cadre” post-decembrist, întemeiat pe promovarea incompetenței, a indiferenței
față de interesele naționale!
Da, am auzit și eu această interpretare și
pare verosimilă.
Hai atunci să înregistrăm discuția noastră ca fiind
momentul când se lansează candidatura lui ION AUREL POP la preșidenția
României! Azi, 14 aprilie 2018! Moment istoric!
Aveți asentimentul domnului academician!
N-am cum să i-l cer, nu mă cunosc cu dînsul așa de
bine! Dar faptul că ar putea fi cel mai valabil candidat la preșidenția Țării
explică prezența sa pe lista respectivă! Proștii care au făcut-o s-au gândit că
în felul acesta îl vor compromite! Rezultatul va fi invers! Măcar de ar fi
adevărat!
Dar restul listei?!
Hai să ne înțelegem bine: dumneata ce vrei de la mine?
Vrei să afli dacă „am fost sau nu am fost”! Despre mine pot să-ți vorbesc în
deplină cunoștință a cazului! Despre ceilalți, pot să mă pronunț numai în
principiu! Am făcut-o mai sus: Cinste lor!… Păcat însă că prezența mea pe lista
cu pricina nu corespunde faptelor, nu este justificată! Un prieten, domnul
R.F., mi-a dat o idee: lista respectivă nu cumva este suficientă ca să cer
pensie de la DIE?… O să mă interesez! Numai că pare lucru ciudat, de-a dreptul
iresposabil pentru un șef de servicii secrete, că cere lista colaboratorilor!
La ce i-a trebuit?!… Una din două: ori lista e falsă, ori generalul DIE care a
cerut-o de la subalterni era un dobitoc sau un trădător!… Pentru a se putea
alcătui o asemenea listă se încălcau o mulțime de reguli ale „muncii
conspirative”! Repet: lista a fost făcută de curând, luna trecută, nu în 1985!
Întreb, în arhiva CNSAS mai există o asemenea listă cu numele a peste 200 de
colaboratori?
Care este situația dumneavoastră? Ce
interes au avut să vă pună pe această listă?
Nu pot eu să știu ce a fost în capul acelor nemernici!
Și nici cine sunt acei nemernici! Pot să „dau cu presupusul” în zeci de feluri!
Eu pot să-ți răspund la o singură întrebare: „domnule profesor ION COJA, ați
fost sau nu?” Hai, întreabă-mă, nu te sfii!
Ați fost?
Nu, domne, nu! Nu am colaborat nici cu DIE, nici cu
SIE, nici cu CIA sau KGB, Mossad sau GRU, și ce mai e pe acolo! E drept, DIE,
adică Securitatea, pot spune că a colaborat cu mine, de cele mai multe ori fără
ca eu să știu!
Asta cum vine?
Citește textul meu, e pe site, intitulat Biserica nu a
colaborat cu Securitatea!, unde susțin că Securitatea, foarte probabil, a
colaborat cu Biserica… Nu invers!
Lăsați Biserica, vorbiți-mi de ION COJA!…
Domnule coleg, eu am avut un meci, pe parcursul a
mulți ani, cu EUROPA LIBERĂ. Am scris pe acest subiect câteva texte publicate
după 1990. Meciul a început cu mulți ani înainte de 1985! Acest meci a avut o
intensitate / miză așa de mare pentru mine încât i-am dedicat o carte, rămasă
în manuscris! Vreo 400 de pagini! Am terminat-o în 1988-89, au venit
evenimentele din decembrie, eram dispus să iert, am considerat că nu mai poate
interesa pe nimeni acest subiect, am abandonat și cartea!… Dar acum, după acest
episod cu „lista 22”, cred că e cazul să public acea carte măcar în două
exemplare, pentru nepoatele mele! Să știe exact ce bunic au avut! Noroc cu
nemernicii care au făcut lista. Nu și-au dat seama ce mare bine îmi fac! Eu
eram dispus să las îngropat acest subiect! Sunt extrem de utili, de-a dreptul
bine-făcători, dușmanii lipsiți de minte și de rușine
În meciul dumneavoastră cu Europa Liberă
bănuiesc că „repriza” cu Gabriel Liiceanu este capitolul cel mai
important?!
Nu! Capitolul cel mai interesant este capitolul cu
Virgil Ierunca și Monica Lovinescu! Dar și capitolul Gabriel Liiceanu este un
„meci” interesant. Eu am avut dovada că Liiceanu colabora cu Europa Liberă încă
înainte de 1990, dar n-am spus o vorbă, ar fi însemnat să-l torn la Securitate.
După 1990 am avut mărturia lui Pleșiță că Liiceanu colabora cu Europa Liberă
având binecuvîntarea „organelor” de la București! Ceea ce nu ar fi grav, în
principiu! Numai că Liiceanu și-a ieșit din rolul primit și a făcut un joc
personal din această colaborare. Nu s-a preocupat să promoveze interesele
românești, ale anticomunismului, ale democrației, ci a folosit microfonul
Europei Libere, la care a avut acces liber, pentru a se răfui cu colegii de
breaslă care nu dădeeau doi bani pe înseilările sale. Care, de pildă, cazul
meu, făcuseră cronică „negativă” la capodopera liiceană localizată la Păltiniș!
Din partea lui Liiceanu era un joc pervers și inegal: a scris un text rău de
tot la adresa mea, l-a pus pe Gelu Ionescu să-l citească la microfonul Europei
libere, știind bine că eu, din țară, nu-i pot răspune!…
Cunosc povestea, circulă pe Internet!
Teribil de dezonorantă pentru un intelectual atât de fin!
Asta de unde ai scos-o, cu finețea?… Eh, te întreb,
dumneata ce ai fi făcut în locul meu, când, în anul de grație 1983, în preajma
Crăciunului, la Europa liberă cineva te înjură fără nicio îndreptățire, dar
foarte convingător totuși pentru publicul neavizat în materie?
Aș fi cerut drept la replică!
Așa am și făcut: am scris un text în acest sens, l-am
dat la „Luceafărul”, lui Mihai Ungheanu în mână, iar acesta, înainte de a-l
citi, m-a avertizat: secția de propagandă a CC al PCR a dat ucaz pentru toată
presa din RSR să nu se mai intre în polemică cu Europa Liberă. Să se facă că
nici nu există așa ceva!… O prostie monumentală! Toată țara asculta „Vocea” și
„Europa”! Și dacă nimeni în țară nu-i contrazicea, nu-i punea la punct, toată
lumea credea ce auzea! Credea inclusiv ce spunea un Gabriel Liiceanu prin
interpuși! Iar Gabriel Liiceanu nu putea fi tras la răspundere de nimeni! Își
lovea adversarii prin Europa liberă!
Ingenioasă schemă!
Nu?… Ticălosul de Liiceanu, îi mergea mintea și la
asemenea escrocherii!… Am trimis textul meu, în replică la mizeriile pe care
le-a debitat Liiceanu despre mine la micofonul Europei Libere, l-am trimis și
la adresa de mai sus, adică la însăși cucoana Europa liberă! La însuși
directorul de atunci. Parcă se numea Georgescu!… Pe scurt, las deoparte unele
complicații, nici Europa nu mi-a recunscut dreptul la replică!… Eh, te întreb
iar: dumneata ce ai fi făcut în locul meu, când mi se trântise ușa în nas și la
București, și la Munchen? Concentrează-te, te rog!
Ce se mai putea face?
Eh, domnule, ține minte că nu ți-a trecut prin minte
să faci ce am făcut eu în vara anului 1985(?)… Și acesta este un dat al
problemei și al oricărei discuții despre numitul ION COJA: individul ăsta de
cele mai multe ori / de foarte multe ori a făcut ceea ce nu a mai făcut nimeni!
A făcut chiar și lingvistică așa cum n-a mai făcut-o alt lingvist! Literatura
pe care a scris-o, este cam tot așa: fără asemănare, în paginile ei bune! În
facultate, printre colegi și studenți, a circulat un cuvînt pe vremea mea: cojisme!…
Se referea la intervențiile mele în adunările de partid pe facultate!… Nu
puține erau aceste intervenții prin care mi se dusese buhul!… Am auzit prima
oară acest cuvînt la doamna Elena Slave! A fost foarte importantă în cariera
mea universitară!
Puteți da un exemplu de cojisme?
Păi, la o adunare de partid m-am înscris la cuvînt și
am relatat întâmplarea prin care am descoperit că telefonul meu era ascultat de
Securitate. Și am continuat: „Nu mă supăr! Mi se pare normal să ni se asculte
telefonul! Din N motive!… Mi se pare însă anormal ca persoana care mă ascultă
ce vorbesc eu la telefon să aibă un salariu mult mai mare decât al meu, cel
ascultat!… Tovarășul acela trăiește pe seama mea, a dumneavoastră, iar nu
invers!”
Sau, la altă adunare, când ni s-a prelucrat un
material care le cerea membrilor de partid să fie vigilenți cu cei care propagă
idei și aprecieri dușmănoase față de politica de partid și, dacă avem ocazia,
să nu ezităm să informăm organele de securitate! Așa, de formă, la sfârșit,
instructorul de partid a întrebat: aveți vreo întrebare, tovarăși? N-a avut
nimeni de pus nicio întrebare, cu excepția – oarecum așteptată de studenți mai
ales, a numitului autor consacrat de cojisme! Ridic mâna deci, chiar când se
pregăteau să treacă la următorul subiect de pe ordinea de zi, se produce
rumoarea care mă preceda de câte ori luam cuvîntul, o las să se stingă de la
sine și continui cam așa: sunt foarte bucuros că am primit instrucțiunile care
ne-au fost prezentate! Eu, de ani mulți, ca să nu zic dintotdeauna, am auzit în
jurul meu persoane care rosteau aprecieri dușmănoase la adresa politicii
noastre de partid și de stat!… Poate n-o să mă credeți, i-am auzit și pe unii
colegi, colegi colegi, sunt câțiva dintre ei prezenți în această distinsă
adunare, care au rostit și rostesc asemenea aprecieri dușmănoase la adresa
noastră. Culmea este că azi chiar, cu un sfert de oră înainte de a se începe
adunarea generală, în holul facultății, un grup de patru tovarăși făceau schimb
de bancuri și alte măgării neprincipiale și nepartnicie!… Cei patru sunt aici,
în sală, tovarăși!… Dacă nu mă credeți, le spun și numele! Nu mă rușinez! Ei să
se rușineze!… Pe scurt: eu am făcut ce trebuia: de-a lungul anilor, încă din
liceu, am notat cu acribie filologică totală, toate aceste insanități, cine ce
a zis, unde și când! Am câteva caiete pline ochi de asemenea mărturii!
Întrebarea care mă chinuie de ani de zile este ce naiba fac cu aceste caiete!
Și iată că am aflat acum de la tovarășul care ne-a făcut instructajul, am aflat
ce am de făcut eu sau ceilalți colegi care au adunat de-a lungul timpului
asemenea mărturii: simplu ca bună ziua: le predăm la Securitate, stimați
colegi, spre valorificare de către organele competente!… Înainte de a vă mulțumi
pentru această soluție mântuitoare, îmi permiteți, tovarășe coleg, să vă
semnalez totuși o omisiune din prezentarea făcută: bun, mergem la Securitate!
Dar unde este Securitatea?… Eu cunosc bine două orașe: Constanța și
Bucureștiul! Nu am găsit nicăieri vreo clădire, firește, mai impozantă, care să
poarte această firmă. Am căutat-o, pot spune cu nesaț! Am întrebat și
trecătorii: nu vă supărați, știți cumva unde este Capșa? Și mi s-au dat toate
informațiile necesate! Dar unde este Circul? Universitatea? Gara de Nord? Etc!
La fel! Când am întrebat însă unde este Securitatea, nu vă mai spun ce reacții
am stârnit! Zeci de răspunsuri! De la „cum nu știi, domnule unde este
Securitatea?! Faci pe fata mare?!” până la „Dumneata îți bagi joc de mine?!”…
Dar nimeni nu m-a ajutat să găsesc sediul Securității! În această situație
aflându-mă, mi-a trecut prin cap zilele trecute că de fapt Securitatea nu
există, de vreme ce nu-i știe nimeni adresa!… Este o legendă, un mit urban, un
zvon public! O adiere!… Dar, dacă mă gândesc mai bine, așa cum am eu obiceiul,
pot zice și altfel: dacă nu-i știe nimeni adresa, înseamnă că Securitatea este
pretutindeni, este omni prezentă, cum zic teologii despre Sfântul Duh, că este
la tot pasul!… Nu are adresă!”
Eh, ți-a plăcut?! Nota bene: partea cu Duhul Sfînt am
băgat-o eu, acum, a lipsit din varianta originală!…
Știam povestea asta, a circulat la vremea
respectivă, ce vreți să spuneți acum prin ea?
Păi nu mi-au plăcut niciodată platitudinile,
conformismul, cărările călcate de toată lumea! Eu, de când mă știu, traversez
strada pe unde vreau și pe unde îmi vine! Oricât ar fi circulația de
agomerată!… N-aveam cum să mă bag și eu în povestea asta. Erau prea mulți în
jurul meu pe care-i simțeam că se ocupă cu „notele informative”! Nu aș fi fost
deloc original!… Măcar acest motiv și ar fi fost deajuns!… Mi-aduc aminte de o
discuție cu Fănuș Neagu, când eu i-am povestit o întâmplare cu alți trei
scriitori importanți, dintre care cineva turnase la securitate, iar eu mă
întrebam care oare turnase la Securitate dintre cei trei! Și Fănuș, cu o voce
de stentor: „Toți trei, Ioane!”
Paranteză: Fănuș Neagu a scris romanul Frumoșii nebuni
într-o primă variantă așa cum i-a venit lui, fără să țină seama de cenzură, de
realitățile zilei. Apoi a scris o a doua variantă, bună pentru ochiul
pătrunzător al cenzurii și al Securității, pe care a și publicat-o fără
probleme. Prima variantă i-a dat-o fratelui meu spre păstrare și discreție, din
sutele de prieteni pe care îi avea, numai în fratele meu a avut încredere Fănuș
Neagu! Era fratele meu, iar eu eram fratele lui! Certificat de autenticitate!
Garanție de onestitate! De onorabilitate! Frații Coja! Ehe!…
Revin la subiectul nostru: ce mai puteam face eu în
situația fără ieșire în care mă aflam? Păi, dragul meu, știi ce am făcut? Nu-ți
trece prin freză: am scris la Washington!
La …Washington?… Cui?
La Departamentul de stat , la patronii Europei Libere,
la cei care-i plăteau pe Gelu Ionescu și Gabriel Liiceanu, și le-am spus: dacă
sunteți oameni de onoare, cum vă știu eu dintotdeauna, nu se poate să acceptați
comportamnetul salariaților dumneavoastră care s-au purat cu mine execrabil! Vă
strică firma! Și le-am relatat cazul cu toate detaliile!… După 1990, am aflat
de la Nicolae Stănișoară că Departamentul de Stat a făcut o anchetă care s-a
lăsat cu sancțiuni! Oameni serioși! Eh, cum e corect: am colaborat cu
Departamentul de Stat al USA sau acesta a colaborat cu mine?!
Dar e chiar extraordinar ce ați făcut!
Păstrează-ți cuvintele pentru ce urmează! A urmat o
bombă care m-a uluit și pe mine!… Deci, am scris scrisoarea către Departamnetul
de Stat al USA, am pus-o la poștă, recomandată cu confirmare de primire, și am
început să aștept. După câteva zile, sună cineva la ușa apartamenului meu.
Deschid, un necunoscut. Zice: vă deranjez în legătură cu scrisoarea pe care ați
trimis-o de curând în străinătate! Vă informez că adresa pusă de dumneavoastră
era greșită! Noi vă recomandăm să trimiteți scrisoarea dumneavoastră la adresa
aceasta: și mi-a înmânat o foaie pe care erau trecute patru adrese… Trimiteți
la toate cele patru adrese!… Ce zici?
Asta e chiar nemaipomenit!
Eh, te întreb: am colaborat eu cu Securitatea sau
Securitatea s-a băgat într-o acțiune strict a mea și m-a susținut, adică a
colaborat cu mine? …M-am intersectat de mai multe ori cu Securitatea și
totdeauna a fost vorba de acțiuni a căror inițiativă mi-a aparținut, am scontat
uneori pe intervenția Securității și de câteva ori această intervenție s-a
produs la timp. De câteva ori am rămas cu regretul că m-am încrezut prea tare!
Dacă vrei exemple, sunt mai multe în legătură cu activitățile mele, din proprie
inițiativă pornite, în legătură cu iredentismul maghiar! Eu n-am avut nevoie să
fiu angajat și plătit ca să-mi fac datoria de bun român! Eu am lucrat de capul
meu în folosul Neamului!
Bunăoară, la un moment dat Ceaușescu a dat ordin să se
publice ceva, o carte, care să răspundă propagandei bozgorești! Așa a apărut
cartea lui Dumitru Mărtinaș despre ceangăi! Cartea fusese scrisă în urmă cu
vreo 20 de ani, zăcuse pe la mai multe redacții, eu am dat de ea întâmplător,
am pus-o la punct împreună cu preotul filolog Vasile Maria Ungureanu, și ne
rugam de directorul Editurii Științifice să publice cartea, iar acesta ne tot
amâna! În acest context intervine ordinul lui Ceaușescu… Desigur, Securitatea
s-a implicat imediat în apariția cărții, nu mi-am dat seama imediat. Când mi-am
dat seama, le-am semnalat comportamentul suspect al lui Dulea, cenzorul de
atunci al cărților noastre. Fusesem făcut atent că la mai multe librării din
București persoane neidentificate se prezentaseră și cumpăraseră întreg stocul
de cărți. Dulea, în mod vizibil, fusese deranjat că-i dau această informație!
Nici cu Securitatea nu mi-a fost rușine: n-au făcut nimic!… N-au colaborat! Au
executat ordinul lui Ceaușescu, dar n-au pus umărul!… N-au pus suflet! Au făcut
treabă de mântuială!…
Nu-mi place ideea că aș fi fost „colaborator”! Că
pritoceau ei un plan, o acțiune, și pe urmă îmi dădeau mie ordin ce să fac!
N-am primit toată viața mea de la nimeni vreun ordin! În afară de clasicul și
inevitabilul „Culcat! Sculat!”
…Îți mai dau una și ne oprim: în 1977, în plin scandal
Paul Goma, deștepții de la Securitate fac o mare boacănă: o percheziție acasă
la Petre Țuțea, ridică toate foile, iar pe Țuțea îl țin la Securitate până a
doua zi. Putea să facă bietul om un infarct, ceva… Nu s-au gândit idioții! Când
iese de la ei, Țuțea mi-a dat telefon și mi-a cerut să trec pe la el! Mi-a
povestit tot ce a pățit, iar faptul că-i confiscaseră toate manuscrisele l-a
comentat de-o manieră memorabilă: Le mulțumesc că mi-au făcut acest serviciu.
Mă obligă astfel să rescriu în 300 de pagini cele 1000 de foi confiscate! Prea
mă lățisem ca o pomană armenească! De capul meu n-aș fi făcut-o! Mulțumesc din
inimă Partidului!
Iar eu ce am făcut? Dumneata ce ai fi făcut în locul
meu, ca simplu cetățean?
Îi înjuram și…
Nu rezolvi nimic cu înjurăturile!… Eu am făcut un
memoriu la Ceaușescu, în care reclamam abuzul și îi ceream lui Ceaușescu, pe un
ton imperativ, să se îngrijească de soarta manuscriselor lui Țuțea. Aparțin
patrimoniului național!… Eh, ce zici?! Am colaborat cu securitatea? Prin
memoriile depuse la Ceaușescu probabil?
Până aicia nu! Să vedem mai departe!
Mai departe, adică după câteva săptămâni, mă trezec că
se invită la mine un tovarăș, care se prezintă ca ofițer de securitate,
licențiat în filosofie! Mi-a spus că „răspunde” de manuscrisele lui Petre
Țuțea, aflate în custodia Securității, le-a citit, că a citit și memoriul meu
și vrea să mă întrebe dacă e chiar așa cu valoarea națională a manuscriselor
…țuțuiene. Eu i-am răspuns că nu contează nici ce cred eu, nici ce crede
dînsul, care, în mod vizibil, nu dădea multe parale pe acele manuscrise! Dar dumnealui
avea obligația să poarte de grijă acelor manuscrise!… Sigur, am mai dat eu cu
gura, dar cam asta a fost discuția! Cum o încadrezi? La „colaborare” cu
Securitate?!… Se poate spune și așa, că i-am ajutat să nu facă o prostie și mai
mare! Da, ar fi trebuit să-mi mulțumească pentru asta!… Și cum mi-au mulțumit?!
Din 1969, până în 1984, nu mi-au mai dat pașaport, deși făceam cerere an de an,
la invitația unor prieteni constănțeni stabiliți legal în Occident!…
În 1969 cum ați primit pașaport?
Grație unui grup de studenți, din trupa „Podul”, care
au pus în scenă o piesă a mea, Adio, Julieta, adio!… pe care au prezentat-o cu
mare succes la un festival de teatru studențesc, din Franța, la Nancy. După
aceea, vreme de 15 ani, eu le-am stat în gât!… Deh! Era o formă de colaborare.
Și totuși, în atâția ani nu vi s-a propus
niciodată să colaborați!
Cum să nu?! La valoarea mea!… Uite cum a fost: în
fiecare an noi primeam la catedră o hârtie, un soi de ofertă pentru cei care
doreau să predea limba română în străinătate! Am făcut de câteva ori cererea
respectivă, fără niciun succes! Decanul mi-a explicat că n-am nicio șansă câtă
vreme nu sunt însurat! …La un moment dat sunt chemat la Centrul Universitar și
mi se spune că cererea mea a fost aprobată, la toamnă voi pleca la catedră,
încă nu este stabilit unde, dar voi pleca!… Povestea este ceva mai lungă și cu
momentele ei comice. Încerc să rezum! Când mi s-a pus chestiunea de încredere,
a colaborării, răspunsul meu a fost spontan și net: „Nu, nu mă lasă mama”! Eh!
Te așteptai la un asemenea răspuns!
Nici vorbă! Nu-mi vine să cred!
Nici eu n-aș crede, dar n-am încotro: am fost de
față!…
Și cum adică „nu mă lasă mama”!
Păi tolomacul care venise să discute cu mine, de la
serviciul de cadre al Securității, și-a închipuit că eu țin morțiș să plec să
predau în străinătate ca să rămân pe acolo!… Nici vorbă! Așa cum îi spusesem de
la bun început, dar nu m-a crezut nenorocitul, eu țineam să merg în Occident
având în cap un vast program-proiect de propagandă culturală românească! Îl țin
minte și acum! Or, oferta lor nu mi se potrivea deloc: urma să plec prin
căsătorie cu o englezoaică!… Nu știu ce importanță avea pentru Securitate
cucoana aceea!… Și i-am răspuns prompt, cu toată seriozitatea: nu mă lasă
mama!…
Memorabilă vorbă!
Între noi fie vorba, m-aș fi făcut de rîs în toată
Constanța dacă mă însuram cu nasoala aia! Dar ce era sigur pentru mine era că
maică-mea aștepta de la mine să mă însor cu o fată de prin Mărginimea Sibiului,
era oful ei! L-a acceptat pe ginere-su, oltean din Brezoi, pe noră-sa, din
Moldova! Dar o englezoaică care nici măcar nu arăta a englezoaică, cum să-i
aduc eu în casă așa arătare?! M-am simțit jignit! Tovarășii de la Secure
greșiseră profund față de mine și nu arătaseră nicio compatibilitate cu „serviciile
de inteligență” când și-au trimis ca reprezentant un imbecil ca tovarășul
Marinescu! După ani de zile, după 1990, am cunoscut ofițeri SIE, cu vechime în
DIE, niște gentlemani! Dacă trimiteau un asemenea „securist” să mă racoleze,
sigur ar fi avut alt discurs de promovare a produsului, iar eu e foarte
probabil că aș fi avut alt răspuns.
Acel răspuns sunt sigur că nu ar fi fost
atât de memorabil!… „Nu mă lasă mama!” E fantastic! E glorios!
Să nu exagerăm!
În concluzie: vă pare rău că n-ați
acceptat!
Deseori!… Dacă aș fi avut de partea mea „structurile
de putere” e foarte probabil că din interiorul lor aș fi acționat să nu trădeze
nimeni nici înainte, nici după 1990! Riscul ar fi fost mare, dar nu m-aș fi dat
deoparte! N-aș fi reușit decât într-o mică măsură, îmi dau seama! Da, mi-ar fi
plăcut o confruntare sau o colaborare, de ce nu?!, la acest nivel, al
inteligenței, cu rușii, ungurii, evreii, americanii, adică aș fi fost mai util
Țării dacă ajungeam în SIE, dar nu ca să primesc ordine idioate, ci ca să
făuresc strategii într-adevăr inteligente, necesare în lupta de supraviețuire!
După 1990 am cunoscut mulți colonei și generali din Securitate, din SIE. Mulți
m-au impresionat ca oameni, ca profesioniști! Firește, nu toți!… Mi-ar fi
plăcut să fiu în DIE, cel mai bine m-aș fi descurcat ca șef al compartimentului
„strategie și concepții”.
Țin însă să adaug ceva extrem de important, un lucru
care nu s-a mai spus! Se știe care era practica în România Socialistă cu
raportările către „organele de conducere”! Acele raportări false, strident
mincinoase, care numai pe Ceaușescu îl mai mințeau! Năravul acesta nu putea să
nu se extindă și în munca „organelor de securitate”! Eu, de pildă, eram în
vizorul Securității de ani buni! Fusesem anchetat de colonelul Wagner și
subalternii săi, mai fusese episodul Țuțea din 1977, iar următoarea
intersectare cu Securitatea a fost în 1986, când am trimis scrisoarea la
Departamentul de Stat. Ar fi fost o raportare falsă „a producției de grâu la
hectar” să se spună în 1985 că era vorba de o colaborare între mine și
Securitate. Documentele din arhiva securității nu trebuie luate ca adevăruri
garantate! Au fost și printre securiști potlogari și mincinoși, corupți,
trădători nu mai zic!…
Alte detalii se pot găsi pe site-ul meu, în textele
care vehiculează cuvîntul Securitate, dar mai ales în cartea Până la capăt, în
manuscris, pe care promit s-o public peste rând. Eu uitasem de ea! O voi
digitaliza cât de curând și o voi pune pe site! N-am încotro și-i urez lui
Gabriel Liiceanu să-i dea Dumnezeu zile să apuce să citească cartea în care
este personaj!… Poate îmi trimite o poză, pentru copertă! Cred că se va simți
bine în această postură! Să nu uit: despre intersectările mele cu Securitatea am
povestit și-n câteva cărți deja tipărite. În Șeitanii, în Marele Manipulator…
Voi reveni asupra subiectului, care se poate intitula și Decepții și
satisfacții în relația cu Securitatea română! Pe curând, deci!
A consemnat Nikita Vancea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu