Ion Lazu - PASĂREA DIN ZID – O REMEMORARE DIN ANII ȘAIZECI

 

Ion Lazu

PASĂREA DIN ZID – O REMEMORARE DIN ANII ȘAIZECI

 

16 sept. 2011. Pocola, 68 – XVIII

     ...Şi a fost să vină de la Oradea, după repetate promisiuni şi multe amânări, fiica şi nepoata gazdelor mele, numita Floare. Pe care ai ei o aşteptau şi o evocau mereu în discuţiile noastre convenţionale – şi pe care în modul cel mai firesc o însoţeau cu toate visările şi nădejdile lor. O aşteptam eu însumi, în felul meu de outsider, n-am văzut-n-am auzit, însă cu un fel de nerăbdare insidioasă, pe cât de nejustificată altfel – şi care poate că este un aspect mai sofisticat al autismului meu.

     Nu-mi mai amintesc dacă fata a plecat în aceeaşi seară sau va fi rămas până în după-amiaza următoare. Pot doar să spun că nu a mai revenit la Pocola, pe parcursul acelei veri, în care toţi eram foarte „prinşi”. S-ar părea că prin aceasta am spus deja totul, dar se va vedea că nu este decât o estimare pripită.

     Nu vreau să fac o discuţie specială în legătură cu faptul că o primă întâlnire între un bărbat şi o femeie – aici la Pocola, din inima Bihorului, cale de două zile cu trenul până la București – sau în orice alt loc de pe faţa pământului, astăzi sau în orice alt moment pe scara timpului – capătă un ce imperativ, fie că aspectul acesta este conştientizat/mărturisit ca atare sau, cum se întâmplă în mod curent, poate să treacă neobservat, după un mic efort pe care fiecare dintre noi învaţă să-l facă, pe măsură ce ne „frecăm” de lume; cu atât mai pregnant devine acest eveniment în cazul când cei doi sunt tineri precum eram eu şi Floare. Desigur, nu lăsasem să planeze niciun dubiu cu privire la statutul meu social, de om căsătorit şi având rostul lui, şi care înţelege ca printre străini să se poarte deosebit de rezervat, cum se cuvine – adică la polul opus neseriozităţii, frivolităţii, aventurismului. Cu atât mai puțin, nu-mi pierdeam serile prin cârciumi, cum știu că procedau unii colegi de-ai mei de geologie, altfel oameni cu familie, copii etc. Şi totuşi! Nu pot să escamotez importanţa specială pe care am acordat-o, mai ales pe-atunci, acelor prime întâlniri cu vreo tânără femeie sau fată precum Floare, momente în care, măcar pentru o clipă, în percepţia mea, cei doi par să-i reprezinte pe El şi pe Ea, perechea primordială, parcă somaţi să decidă dacă simt au ba imperioasa chemare de a reface cuplul adamic, cel de la începutul tuturor începuturilor.

     Am intrat în ogradă, revenit dintr-o lungă expediție la Piatra Pietranilor şi imediat am văzut-o pe Floare, care desigur sosise cu câtăva vreme mai înainte. Am privit-o cu mare atenţie, timpul strict necesar cât să ne dăm binețe, deşi s-ar fi zis că doar în treacăt, mizând pe faptul că eram venit de pe teren, obosit şi ca vai de lume; pus într-o situaţie inedită şi dorind să scap mai repede de ciocan, de harnaşamente, de rucsac etc. Înfapt o privisem pe tânără cu o intensitate i-aş zice dureroasă. Şi imediat m-am intimidat. Drept care n-am mai fost atent la reacţia fetei vizavi de persoana mea, ca să-mi dau seama în ce fel m-a omologat, la rându-i... O primă pierdere, nu? Dar deja văzusem ce era de văzut şi, ca să tai dintr-o singură lovitură nodul dilematic, adaug: pierdusem ce era de pierdut, – deşi nu m-aş fi putut aştepta propriu-zis la vreun câştig: văzusem o fată ca la douăzeci şi ceva de ani, zdravănă pe picioare, plină de vitalitate. Îmbrăcată impecabil, pentru situaţia ei de ţărancă din Bihor (devenită muncitoare, posibil şi elevă la seral sau nici atât), deşi venise de ceva timp şi ar fi putut să treacă la o ţinută mai lejeră, ca pe-acasă. Poate un pic de pudră, un pic de fard şi o urmă de ruj pe buze, însă asta n-avea cum să-mi distragă atenţia. Mi-o închipuiam cu forţa ei telurică făcând minuni la echipa de dansuri folclorice a Uzinei din Oradea. Dar de ce simţeam eu nevoia să apelez la cine ştie ce închipuiri, când fata era aici, la doi paşi de mine, cel care cu greu încercam să-mi ţin firea? Subterfugii de-ale scriitorului, vă răspund. Asta pentru că fata era urâtă, doar atât. Nefrumoasă, oricât s-ar fi străduit, am avut această intuiţie netă, fără echivoc. Să ne înţelegem: nicidecum o urâţenie stridentă, care îngheaţă totul, ci doar lipsa de frumuseţe ca atare, independentă de vârstă şi de alte circumstanţe; cea despre care simţi că nu se va augmenta/tămădui în minutele şi în orele și în zilele următoare, prin adaos de oricâtă bunăvoinţă şi căldură omenească venind din parte-i...

     Poate să pară o simplă speculaţie, sau doar o iscusită întorsătură din condei a scribului, dar am impresia că nu numai cei doi protagonişti simt că în acel prim moment se despart apele de uscat, dar simt asta, oricât ar escamota-o, şi cei din preajmă, care au fost preveniţi asupra evenimentului. Era deci Floare, cea care şi-a văzut de ale ei, după ce schimbasem saluturi şi câteva cuvinte politicoase, intrând şi ieşind, zdupăind pe trepte, mergând în camerele ce-i fuseseră destinate şi unde în mod firesc avea de aranjat diverse treburi – doar atât am de precizat: că pentru mine ea a rămas pentru totdeauna în locul unde îmi apăruse şi unde i-am aruncat acea privire: de identificare şi de somaţie totodată: Eşti tu cea aşteptată de sufletul meu mereu dornic/însetat de frumosul uman? Ci Floare, draga de ea, rămăsese acolo unde o neclintise întrebarea mea – şi unde sufletul meu a rămas el însuşi în neclintire, fără măcar un tremur de pleoape... (Aceste lucruri care nu se întâmplă – între cei doi – şi care sunt fondul vast al lucrurilor de simțire, bune-rele, care cu parcimonie se întâmplă... Infinitul de zerouri ale vieții afective, cu mici insule de 1, 1, 1...)

     Cei din jur se agitau de colo-colo, era timpul să mă aşez la masă, ei nu putuseră să aştepte atâta..., lucru foarte de înţeles... Şi pentru toţi din ogradă, lucrurile ce plutiseră pe aripi vibratile au revenit pe pământ, chiar cu un mic icnet, abia perceptibil. Dimpreună cu acea abia sesizabilă penumbră a zâmbetelor, cu acea uşoară pedală pe râsete, la sfârșitul zilei... Ca după o virtuală înfrângere, într-o bătălie ce nici măcar nu se declanşase. Şi cel mai vinovat mă simţeam eu însumi...

     Această violentă în fond (pe cât de insesizabilă ca atare) blocare a mea la lipsa de frumuseţe a celuilalt... Ceva peste care nu am putut să trec niciodată. Detectabilă la mine încă pe vremea studenţiei, şi care mă făcuse să le ocolesc pe colegele de an, oarecum ca un sălbatic... Şi care blocaj sufletesc a continuat să-mi joace feste încă multă-multă vreme. Şi, la polul opus, (în lumea bipolară!) magnetismul irezistibil pe care l-a exercitat asupră-mi frumuseţea, sub diferitele ei forme, aş adăuga acum, dar care pe atunci părea să se refere numai la oameni, în speţă la partea femeiască, zisă de aceea şi frumoasă, zisă şi slabă. Poate am să ajung şi la acest subcapitol.

     Deocamdată mă frământam intens (disproporţionat ar fi termenul), în legătură cu fata gazdelor, de care într-un fel sau altul am continuat în acea zi sau în cele două zile să mă menţin la distanţă. Câtă inabilitate! Nu mi-o pot ierta, până azi. (Și până la urmă, ce-ar fi fost „să intru în vorbă” cu tânăra?! Întrebând-o una și alta despre Oradea, în primul rând, orașul pe care nu reușisem să-l cunoscu cu adevărat, unde aș fi vrut să trec pe la redacția revistei Familia, al cărui director îmi era cunoscut, poetul Alexandru Andrițoiu. Să o întreb de faimoasa echipă de dansuri, să-i spun că pe vremea studenției eu însumi am activat vreo 3 ani în echipa de dansuri a Universității, că am făcut și noi turnee, că ne-au trimis într-o vacanță la Costinești. S-o întreb dacă a văzut Marea Etc. Vreau să spun că nu imaginația îi lipsea, ci crisparea mea în astfel de ocazii era strict sub imperativul estetic. Nu uit nici până azi crisparea care mă anihila, singur în cameră, sau în plimbarea mea „salvatoare”, pe malul pârâului, înainte de culcare. Poate că niciodată nu m-am gândit mai strict la problema moştenirii genetice, la faptul că progenitura musai să semene fizic cu unul dintre părinţi, iar poate şi mai flagrant cu vreunul dintre bunici. Or, Floare semăna în mod vădit cu Veta, maică-sa. Se părea că într-asta contribuția domnului Matei fusese pusă între paranteze.

     Şi îmi vine în minte o discuţie cu Lidia, acum nişte ani, în legătură cu Andrei. Numai ce-o aud: Dar mare păcăleală mi-aţi tras, voi amândoi! Eu, încolţit: Adicătelea? Adică eu sunt mama care l-a purtat în pântece pe Andrei, însă el seamănă numai cu tine. Şi cu unchiul tău, poate chiar mai flagrant, nu?; oricum, seamănă cu cei din neamul vostru... Dar nici eu nu mă las: Ba mie mi se pare că, dimpotrivă, voi doi mi-aţi tras mie o teribilă păcăleală! Cum vine asta? face Lidia, nedumerită. Păi vine aşa: că numai la chip Andrei seamănă cu mine, iar la fire și la toate cele sufletești și temperamentale sunteţi leiți-poleiţi. Asta numesc eu cu adevărat o mare păcăleală, dacă vreţi să ştiţi. Şi cei doi râd, amuzaţi foarte... ştiind ei ce ştiu.

     Dar de ce Veta nu seamănă cât de cât şi cu bătrâna-mi gazdă, mult simpatică mie?, mă întrebam, înciudat. Căci deja înţelesesem: Birta baci era al doilea soţ al Caterinei, despre primul soţ îmi povestise chiar dânsa că a murit la o lună-două după cununie, s-a tăiat cu briciul la o aluniţă şi din asta i s-a tras moartea. Oricât ar părea de ciudat. Înseamnă că Veta s-a aruncat în partea acelui om lipsit de noroc. Probabil flăcău zdravăn, nu glumă, de-i căzuse cu drag fetei de pe-atunci, însă nicidecum frumos, precum Caterina...