Alexandru Bochiş-Borşanu - Între peșteră și ecran

 

Între peșteră și ecran

Jurnalistică

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

Art-emis

19 Mai 2026

 

Despre conștiință, memorie și mecanismele moderne ale manipulării psihice

 

Conștiința umană nu este un teritoriu fix. Nu este o cetate imuabilă, închisă ermetic în interiorul individului, ci un spațiu viu, permeabil, modelat permanent de experiențe, emoții, limbaj și relațiile cu ceilalți. Memoria însăși - pe care omul o consideră adesea ultimul refugiu al adevărului personal - nu funcționează ca o arhivă exactă, ci ca o reconstrucție continuă a realității. Creierul nu înregistrează lumea asemenea unei camere video; el interpretează, selectează, uită, completează și reorganizează.

Tocmai această flexibilitate a psihicului face posibilă atât evoluția umană, cât și vulnerabilitatea sa.

De-a lungul istoriei, religiile, imperiile, ideologiile și sistemele politice au intuit că puterea autentică nu constă doar în controlul trupului, ci în modelarea percepției. A domina un om fizic este temporar; a-i modifica percepția despre realitate, înseamnă a interveni în însăși structura conștiinței sale. În epoca modernă, această înțelegere a devenit tot mai sofisticată, combinând psihologia socială, propaganda, tehnologia informației și mecanismele emoționale colective. Manipularea psihică rareori începe manifest, vădit, evident. Ea începe subtil, aproape imperceptibil, prin fisurarea încrederii individului în propriile sale percepții.

Fenomenul cunoscut sub numele de gaslighting reprezintă una dintre cele mai rafinate forme de destabilizare psihologică. Victima este determinată gradual să se îndoiască de propriile amintiri, de propria logică și chiar de propria sănătate mintală. Realitatea îi este contestată sistematic, până când apare o ruptură interioară: omul nu mai are încredere în sine și începe să caute validarea exact la cel care îl manipulează.

Aceasta este una dintre cele mai profunde forme de dominație: transformarea adevărului personal într-o sursă de anxietate. Individul ajunge să trăiască într-o stare de nesiguranță continuă, dependent emoțional de autoritatea care îi redefinește realitatea. În timp, autonomia psihică se erodează, iar identitatea devine maleabilă. În fond, această vulnerabilitate fusese intuită încă din Antichitate. Alegoria peșterii a lui Platon descria deja drama omului captiv într-o realitate fabricată. Prizonierii din peșteră nu văd lumea însăși, ci doar umbrele ei proiectate pe pereți. Pentru ei, iluzia devine adevăr deoarece nu cunosc altceva. Mitul nu vorbește doar despre ignoranță, ci despre forța obișnuinței mentale și despre rezistența psihologică față de adevăr.

Omul preferă adesea familiaritatea iluziei în locul disconfortului adevărului.nIeșirea din peșteră simbolizează actul dificil al conștientizării. Dar Platon avertiza și asupra unui fapt esențial: cei care încearcă să demonteze iluziile colective sunt adesea respinși, ridiculizați sau considerați periculoși. Grupurile umane tind să protejeze narațiunea dominantă, chiar și atunci când aceasta le limitează libertatea. În epoca modernă, această intuiție filosofică capătă o expresie radicală în distopia lui George Orwell, în romanul 1984. În universul totalitar imaginat de Orwell, controlul nu mai urmărește doar obediența exterioară, ci colonizarea gândirii însăși.

Partidul modifică limbajul prin „Nouavorbă”, reducând capacitatea individului de a formula idei incomode. Dacă un cuvânt dispare, dispare treptat și posibilitatea de a conceptualiza experiența pe care acel cuvânt o desemna. Astfel, limbajul devine un instrument de inginerie psihică. Mai profund încă este mecanismul „dublagândire”: acceptarea simultană a două idei contradictorii. Individul este antrenat să ignore evidența, să își rescrie propriile amintiri și să considere adevărat ceea ce autoritatea declară adevărat. Nu mai există realitate obiectivă, ci doar adevărul oficial. Această idee nu aparține exclusiv ficțiunii. Psihologia socială a demonstrat în repetate rânduri cât de vulnerabilă este conștiința individuală în fața autorității și presiunii colective.

Experimentul realizat de Stanley Milgram în anii ’60 rămâne unul dintre cele mai tulburătoare exemple. Participanți obișnuiți au fost convinși să administreze ceea ce credeau a fi șocuri electrice periculoase altor persoane, doar pentru că o figură autoritară le cerea să continue. Mulți dintre ei manifestau disconfort moral profund, dar continuau totuși.

Concluzia experimentului a fost devastatoare pentru imaginea idealizată a autonomiei umane: în anumite condiții, omul poate suspenda propria conștiință și poate transfera responsabilitatea morală către autoritate. Această nevoie psihologică de conformare este amplificată astăzi de mediul informațional contemporan. Polarizarea mediatică și rețelele sociale nu doar informează societatea, ci restructurează modul în care aceasta percepe realitatea. Algoritmii favorizează conținutul emoțional, conflictual și radical deoarece reacțiile intense generează atenție, iar atenția produce profit și influență. Astfel apar „bulele informaționale”, spații mentale în care individul întâlnește aproape exclusiv opinii care îi confirmă convingerile preexistente. În interiorul acestor camere de ecou, adversarul ideologic nu mai este perceput ca un interlocutor, ci ca o amenințare morală sau existențială. Realitatea devine fragmentată.

În acest climat, retorica politică emoțională devine extrem de eficientă. Frica, resentimentul și identitatea colectivă sunt transformate în instrumente de mobilizare. Liderii politici construiesc frecvent o opoziție simplificată între „noi” și „ei”: poporul și elitele, patrioții și trădătorii, majoritatea și străinii, oamenii „adevărați” și cei periculoși.

Frica joacă aici un rol central. Un individ anxios caută protecție; un grup anxios caută autoritate. În momentele de insecuritate socială, oamenii devin mai receptivi la discursurile radicale și mai dispuși să accepte limitări ale libertății în schimbul promisiunii ordinii.

Resentimentul funcționează la fel de puternic. Grupurile marginalizate sau umilite dezvoltă nevoia unui „țap ispășitor”. Furia colectivă este redirecționată spre adversari simbolici, iar conflictul devine sursă de identitate și apartenență. În acest ecosistem emoțional, dezinformarea online acționează ca accelerator. Știrile fabricate, imaginile scoase din context sau tehnologiile de tip deepfake nu au succes pentru că sunt perfect credibile, ci pentru că sunt emoțional eficiente. Oamenii distribuie mai rapid ceea ce îi șochează, îi înfurie sau le confirmă convingerile.

Adevărul factual pierde teren în fața adevărului emoțional. Iar când milioane de indivizi trăiesc simultan în realități informaționale diferite, coeziunea socială începe să se destrame. Societatea nu mai împărtășește aceeași percepție asupra faptelor, ci doar reacții afective incompatibile. Totuși, poate cel mai subtil mecanism de influență rămâne presiunea socială cotidiană. Omul este o ființă profund relațională. Nevoia de apartenență este atât de puternică încât mulți indivizi preferă conformarea în locul autenticității. Excluderea socială activează în creier zone similare durerii fizice; de aceea, grupul are o forță enormă asupra conștiinței individuale.

Narativele dominante funcționează ca forme invizibile de disciplinare. Ele definesc ce este acceptabil, ce trebuie admirat, ce trebuie condamnat și chiar ce trebuie simțit. Individul care se abate de la consens riscă ridiculizarea, etichetarea sau izolarea. Astfel apare paradoxul lumii moderne: omul contemporan se consideră mai liber ca oricând, dar este expus permanent unor fluxuri de influență psihologică fără precedent în istorie.

Manipularea modernă nu mai seamănă întotdeauna cu propaganda brutală a regimurilor totalitare clasice. Ea este mai fluidă, mai personalizată și mai seducătoare. Nu impune întotdeauna prin forță; deseori convinge prin emoție, repetiție, apartenență și suprasaturație informațională. În fața acestui peisaj, apărarea fundamentală rămâne dezvoltarea conștiinței critice. Capacitatea de a tolera ambiguitatea, de a verifica informația, de a rezista impulsului emoțional imediat și de a păstra o distanță interioară față de narativele dominante devine o formă de igienă mentală.

Poate că adevărata libertate nu înseamnă absența influențelor - imposibilă într-o societate umană - ci capacitatea de a deveni conștient de ele. Iar aceasta presupune un efort continuu: ieșirea permanentă din propriile peșteri interioare. Eu cred, că am ieșit de mult din peștera dictaturii trecute, dar, de mulți ani am evadat și din capcana democrației post-revoluționare. Priviți-mă! Se vede pe față!

Aranjament grafic - I.M.