COMPOZITORI SI ASCULTATORI
- Compozitorul Arvo Part -
Oameni fara patimi nu exista în aceasta lume, nici printre compozitori, nici
printre ascultatori. Fiecare e beat de duhul vremii, beat de sine.
Compozitorul Arvo
Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura
Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 64
GROAPA SI FANTANA
- Sfantul Vasile cel Mare -
„Groapa a sapat si a adâncit-o”
(Psalm 7, 5). În dumnezeiestile Scripturi nu gasim spus în sens bun cuvântul
„groapa”, dupa cum nici cuvântul „fântâna” nu-l gasim spus în sens rau. Groapa
este locul unde a fost aruncat Iosif de fratii sai (Facere 37, 20-24). Si tot
cuvântul „groapa” îl întrebuinteaza Scriptura când spune ca au fost loviti
egiptenii „de la cel dintâi nascut al lui Faraon pâna la cel întâi nascut al
roabei celei din groapa” (Psalm 87, 4); si în Ieremia zice: „Parasitu-M-au pe
Mine, izvor de apa vie, si si-au sapat lorusi gropi surpate, care nu vor putea
tine apa” (Ieremia 2, 13). Dar si în Daniil este scris de groapa cu lei în care
a fost aruncat Daniil (6, 16). Avraam însa sapa fântâna (Facere 21 , 30); la
fel, si slugile lui Isaac (Facere 26, 18); iar Moise, venind la fântâna, s-a
odihnit (Iesire 2, 15); si porunca primim de la Solomon sa bem apa din vasele
noastre si din izvorul fântânilor noastre (Pilde 5, 15); iar Mântuitorul
vorbeste lânga fântâna despre taine dumnezeiesti. Pricina pentru care cuvântul
„groapa” este folosit cu privire la cele rele, iar cuvântul „fântâna”, cu
privire la cele bune, socotim ca este aceasta: apa din gropi vine din afara,
cade de sus; în fântâni însa, sunt vine de apa, care zac sub pamânt înainte de
a se sapa locurile acelea; ies la iveala însa dupa ce se da la o parte pamântul
care le acopera si orice alta materie de deasupra lor, care este tot pamânt. Si
în suflete este, asadar, un fel de groapa, atunci când gândurile cele bune,
care cad în suflete, se schimba si se falsifica. Daca cineva îsi schimba ideile
despre cele bune care cad în el, atunci preface acele idei bune în idei rele si
potrivnice adevarului si nu mai vrea sa aiba în suflet ceva bun. Si iarasi, în
suflete sunt fântâni; când sunt date la o parte gândurile cele rele care le
acopera, atunci straluceste lumina si iese la iveala izvor de apa buna de baut,
în cuvânt si în dogme. De aceea este de neaparata trebuinta ca fiecare sa-si
faca siesi o fântâna, ca sa pazeasca porunca amintita mai înainte, care spune:
„Bea apa din vasele tale si din izvorul fântânilor tale!” (Pilde 5, 15)
Asa devenim fii ai celor care au
sapat fântâni, ai lui Avraam, ai lui Isaac si ai lui Iacov. Nu trebuie sa facem
groapa, ca sa nu cadem în adâncitura, asa cum a spus David în acest psalm, nici
sa auzim cele scrise în Ieremia spre mustrarea pacatosilor, despre care
Dumnezeu a spus cuvintele pe care le-am adaugat putin mai înainte:
„Parasitu-M-au pe Mine, izvor de apa vie, si si-au sapat lorusi gropi surpate,
care nu vor putea tine apa” (Ieremia 2, 13).
Sfantul Vasile cel
Mare, Talcuire duhovniceasca la psalmi, traducere de Parintele Dumitru Fecioru,
Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 40-41
TRUPUL INVIAT
- Sfantul Inochentie al Odessei -
Dupa cum la începutul primaverii
toate cele ascunse în launtrul pamântului si cu putinta de a învia se umplu de
viata si ies la suprafata, iar cele ramase pe suprafata pamântului dobândesc o
noua înfatisare, tot astfel si în ziua Învierii toate trupurile omenesti care
se odihnesc, asemenea semintelor, în sânul pamântului, vor învia si se vor
scula din tarâna.
Iar cu aceia dintre fratii nostri
pe care aceasta mare zi a Învierii îi va gasi în viata, se va petrece, dupa cum
spune Apostolul, o schimbare de alt fel: ei, fara sa moara, vor dobândi un trup
nou, potrivit cu felul lumii celei noi; si, de vreme ce atunci toate se vor
savârsi cu o iuteala si o putere uimitoare, schimbarea aceasta – dupa cum ne
încredinteaza acelasi Apostol – se va petrece într-o clipeala de ochi (1
Corinteni 15, 51-54).
Pentru mintea omului trupesc,
deprinsa a se opri numai asupra celor ce le vede cu ochiul si le aude cu
urechea si care nu se pricepe a se ridica de la cele vazute catre cele
nevazute, poate parea neînteleasa si chiar nefireasca învatatura Evangheliei
despre Învierea trupurilor omenesti. De unde anume va fi luat trupul care
demult s-a prefacut în tarâna si s-a amestecat cu pamântul, ori s-a spulberat
în aer? Ba mai mult decât atât: cum vor putea învia acele trupuri care,
prefacându-se în pamânt si intrând în organismul plantelor de pe el, au devenit
prin aceasta hrana si, prin urmare, însusire a altor corpuri omenesti? Toate
acestea par încurcate si greu de dezlegat pentru omul trupesc.
Oare cum credeti ca raspunde la
aceste întrebari Sfântul Apostol Pavel? „Nebune” – zice el – „tu ceea ce semeni
nu va învia de nu va muri; si ceea ce semeni nu este trupul ce va sa fie, ci
grauntele gol, fie de grâu, fie de altceva; iar Dumnezeu îi da trup, precum
voieste, si fiecarei seminte îi da un trup al ei” (1 Corinteni 15, 36-38).
Asemanare foarte dreapta si prin urmare foarte convingatoare. Caci,
într-adevar, ce semanam noi toamna? Nu paie groase si înalte, nu spice aurii,
ci seminte goale care în cursul iernii mor, iar cu sosirea primaverii, din
pricina înmultirii caldurii pamântului, îsi pierd chipul lor si intra în stare
de putrezire; dar aceasta putrezire si moarte slujeste de temei, de principiu
si de conditie a viitorului pai si spic, asa ca acele seminte care nu mor în
chipul acesta pâna la sosirea primaverii, nu pot rodi nimic, ramân în pamânt si
se prefac în tarâna. Tot astfel si corpurile omenesti date pamântului sunt
niste seminte pentru viitoarele trupuri noi în care noi trebuie sa ne îmbracam
în ziua cea mare a Învierii. Aflându-se în sânurile pamântului, trupurile se
desfac în partile din care au fost alcatuite, se curata prin mijlocirea
putrezirii de toate formele stricaciunii si astfel se pregatesc pentru ca din
ele sa se ridice la timp, prin lucrarea atotputerniciei dumnezeiesti, niste
trupuri curate si vrednice de a îmbraca în sine, pentru toata vesnicia,
nemuritoarele suflete omenesti.
Sfantul Inochentie al
Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de
patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 56-
Cu prilejul
sărbătorii Sf. Împărați Constantin și Elena, rog pe Bunul Dumnezeu să
reverse asupra Dumneavoastră celor ce-i purtați numele și celor dragi ai
Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, sănătate,
puterea de a nu vă pierde speranța și credința, pace, liniște sufletească, bună
înțelegere și trăire creștinească!
La mulți și fericiți
ani!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CREDINȚA ORBULUI DĂTĂTOARE DE VEDERE
- SF. ILARION FELEA -
Cum se manifestă credința?
Mari şi minunate sunt puterile,
foloasele şi roadele credinţei în Hristos. Credinţa în Hristos Dumnezeu
deschide mari ochii să vadă şi văzând, omul «să se întoarcă de la întuneric la
lumină şi de la puterea satanei la Dumnezeu» (FA 26:18); credinţa grăieşte
sufletului despre Dumnezeu, despre cele nevăzute şi descoperite; credinţa în
Hristos mută munţii (Mc. 11:23), adică biruieşte greutăţile şi trece piedicile
cele mai mari din viaţă. Credinţa curăţeşte inima (FA. 15:9), aduce iertarea
(Rom. 3:1; FA 26:18) şi îndreptarea (Gal. 3:24), pacea cu Dumnezeu (Rom. 5:1)
şi mântuirea (Ef. 2:8; Iac. 5:15). Credinţa luminează, îmbunătăţeşte şi
mântuieşte sufletul (Mc. 16:16).
Preţul credinţei, adică al
tuturor rugăciunilor, al tuturor virtuţilor şi al faptelor bune, al cercetării
bisericii şi al împărtăşirii cu Sfintele Taine, dacă le facem cu credinţa, cu
nădejde şi cu iubire, este mântuirea sufletului (1 Petr. 1:9-10).
Temeiuri scripturistice
Creştinul trăieşte prin credinţă;
«dreptul prin credinţă va fi viu» (Rom. 1:17; Gal. 3:11; Cor. 10:38). Credinţa
în Hristos aduce şi întăreşte în om dreptatea, pacea şi sporeşte bucuria în Sf.
Duh şi odihna sufletului (FA. 16:34; Rom. 3:22; 5:1; 15; 13; Evr. 4:3; 1 Petr.
1:8). Credinţa în Hristos e scutul sufletului, pavăza sau platoşa de care se
sfarmă săgeţile vicleanului (Ef. 6:16; 1 Tes. 5:8). Lumina credinţei subţiază
treptat şi topeşte întunericul patimilor[1]; slăbeşte şi îmblânzeşte firea cea
pătimitoare.
Credinţa are puterea să zidească
în om o fire nouă şi o viaţă nouă, firea cea bună, după asemănarea cu Dumnezeu;
să întoarcă omul «de la necredinţă la credinţă, de la neştiinţă la ştiinţă şi
de la păcat la virtute”[2]. Credinţa în Hristos e prin fire începutul
virtuţilor şi primul pas în viaţa duhovnicească[3].
Credinţa întăreşte voinţa; e
primul motor al virtuţii. Nu se poate pune început virtuţii fără voinţă, fără
credinţă. Credinţa conlucră cu voinţa. Din conlucrarea aceasta începe
schimbarea spre bine în viaţa noastră, începe viaţa virtuoasă, viaţa duhovnicească.
Credinţa lucrătoare prin iubire (Gal. 5:6) este izvorul virtuţilor şi al
binelui. Începe cu virtutea şi sfârşeşte cu binele. Credinţa naşte nădejdea şi
„prin nădejde naşte iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu”[4].
Credinţa, fiind prin fire
începutul virtuţilor, are ca sfârşit împlinirea binelui prin ele, iar binele
prin fire, ca sfârşit al virtuţilor, având credinţa ca început, e concentrat
înlăuntrul ei. Căci credinţa e binele concentrat înlăuntrul ei, iar binele este
credinţa activată[5].
Credință și Rațiune
Credinţa este izvor de lumină şi
de putere în mijlocul valurilor lumii. Prin credinţă primim adevărurile
descoperite de Dumnezeu şi astfel lărgim zarea sufletului. Raţiunea fără
credinţă e îngustă, e fără lumină şi fără de inimă. Luminată de credinţă mintea
devine largă, cuprinzătoare şi iubitoare. Credinţa ne leagă sufletul de
Dumnezeu. Prin credinţă lumina lui Dumnezeu devine lumina conştiinţei noastre,
înţelepciunea lui Dumnezeu devine înţelepciunea inimii noastre, ştiinţa lui
Dumnezeu devine ştiinţa minţii noastre. Duhul lui Dumnezeu devine duhul
sufletului nostru şi viaţa lui Dumnezeu devine viaţa trupului nostru[6].
Credinţa este izvor de sfinţire
şi de viaţă duhovnicească. Prin credinţă creştem în cunoştinţa Domnului, ne
împărtăşim din darurile Sfântului Duh şi din harul Sfintelor Taine. Credinţa
este izvor de fericire. Este o fericire a credinţei, în adevăr, a credinţei în
virtute, a credinţei în Dumnezeu, în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat.
«Fericit cel ce nu se va sminti în Mine» (Lc. 7:23). «Fericiţi cei ce nu au
văzut şi au crezut» (In. 20:29). Credinţa biruieşte lumea (1 In. 5:4); credinţa
„vesteşte măreţia bunurilor viitoare”[7]; credinţa ne ajută să ajungem la
gândirea dumnezeiască şi prin aceasta pregăteşte vederea fericitoare a lui
Dumnezeu.
Este un fapt care trebuie
însemnat, iubiţi şi binecuvântaţi creştini: nici cunoştinţa (ştiinţa), nici
credinţa nu este a tuturor[8]. Şi cunoştinţa, şi credinţa pot să fie a tuturor
oamenilor, dacă vor să le cultive în sufletele lor: ştiinţa prin şcoală, credinţa
prin religie. Cine nu vrea, nici nu crede, nici nu se mărturiseşte. Cine vrea
să creadă, uşor poate crede.
Credință și voință
„Multe sunt care ne împiedică de
a câştiga smerenia. Iar credinţa a o afla nici o împiedicare nu este, spune Sf.
Simeon. Numai să voim, să vrem din suflet şi credinţa îndată lucrează. Ea este
dar al Stăpânului şi firească bunătate (virtute). Şi schiţii şi barbarii cred
unii în cuvintele altora”[9]. Astfel, credinţa o aflăm fără mare osteneală şi
nu costă nimic, numai să o căutăm. Cine gândeşte la Dumnezeu, cine pomeneşte
numele lui Dumnezeu, cine se încrede în Dumnezeu, cine primeşte cuvântul lui
Dumnezeu, cine se roagă lui Dumnezeu, cine respiră, lucrează, veghează şi
trăieşte cu Dumnezeu, a început să creadă, să meargă pe calea mântuirii, să
urce muntele desăvârşirii, să se apropie de Dumnezeu.
Credinţa se deprinde prin voinţa
de a crede în primul rând şi voinţa prin credinţă; prin hotărârea de a trăi pe
temelia adevărului; una creşte prin alta[10].
Mai departe credinţa se cultivă,
se întăreşte şi creşte prin citirea şi gândirea Bibliei, a cărţilor de
rugăciuni şi a cărţilor folositoare de suflet, prin cercetarea cât mai deasă a
Bisericii, printr-o viaţă curată, virtuoasă şi evlavioasă, dar se şi dăruieşte
prin harul lui Dumnezeu (Rom. 12:3; 1 Cor. 12:9). Apostolii se roagă de
Mântuitorul să le sporească şi întărească în suflet credinţa: «Doamne,
adaugă-ne credinţă» (Lc. 17:5). Tatăl copilului lunatic s-a rugat cu lacrimi:
«Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele» (Mc. 9:24).
Credinţa poate şi slăbi, prin
ispite, prin trufia minţii, prin citiri de cărţi rele şi prin căderea în
nesaţiul patimilor tulburătoare, alteori Însuşi Dumnezeu poate să ne pună la
încercare credinţa, stăruinţa şi răbdarea în credinţă, aşa după cum a fost
încercat Iov şi Hananeanca, femeia păgână din părţile Tirului şi ale Sidonului.
Trei piedici puse în calea credinţei, trei stavile trece această femeie, până
când Mântuitorul îi împlineşte şi totodată îi laudă credinţa (Mt. 15:21-28),
arătând prin întâmplarea aceasta că numai acea credinţă e virtute, vrednică de
laudă şi răsplată, care e răbdătoare şi stăruitoare, care nu se leapădă de
Hristos şi de Biserică, la cea mai mică şi neînsemnată piedică.
Credința lucrătoare
Prin firea ei, evlavioşi
creştini, credinţa din inimă (Rom. 10:8-10) e totdeauna răbdătoare, lucrătoare,
luptătoare, biruitoare, binefăcătoare şi mântuitoare - peste toate necazurile,
piedicile, greutăţile, durerile şi nefericirile, precum şi poetul mărturiseşte:
„Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă / El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i
/ Că dincolo de truda şi jertfa vieţii lui / În taină vremea ţese la sfânta
biruinţă”[11].
Viaţa trupească nu stă numai
dintr-o răsuflare. Trebuie să respiri mereu, ca să trăieşti. La fel viaţa
duhovnicească, religioasă, nu stă numai în câţiva paşi în credinţă, apoi să te
opreşti. Trebuie să fii totdeauna «tare în credinţă» (2 Cor. 1-24), totdeauna
să umbli în credinţă ( 2 Cor, 5:7), să lupţi în credinţă (1 Tim. 6:12), să
biruieşti în credinţă (1 In. 5:4), şi să sfârşeşti călătoria vieţii în credinţă
(2 Tim. 4:7), întocmai ca sfinţii.
Dreptul, prin credinţă trăieşte.
Ca şi rugăciunea, credinţa odihneşte gândurile, linişteşte şi întăreşte
puterile sufletului. Ca şi răsuflarea, credinţa susţine viaţa şi sănătatea
trupului nu numai în Biserică, la rugăciune, şi în sărbători, ci în toate zilele
şi în toate lucrările sale.
Credinţa nu este numai o virtute
religioasă, ci şi una morală, profesională, socială. Meseriaşul care nu crede
în munca şi în meseria lui, nu va fi un meseriaş bun; trebuie să crezi în
meseria ta, ca să-i dai toată iscusinţa sufletului tău şi toată puterea
braţelor tale. Ostaşul care nu crede în iubirea de patrie, nu va fi un bun
patriot. Ca să fii un bun ostaş trebuie să crezi în patriotism, ca să-i
dăruieşti toată inima, toată puterea şi viaţa. Dascălul care nu crede în
luminile şi binefacerile cărţii şi ale culturii, nu va fi un dascăl bun. Ca să
fii un dascăl bun trebuie să crezi în lumina culturii, ca să-i dăruieşti toate
puterile minţii şi ale inimii tale. Medicul care nu crede în ştiinţa lui
binefăcătoare, nu va fi un medic bun, trebuie să creadă în ştiinţa lui
binefăcătoare, ca să-i dăruiască toate puterile lui trupeşti şi sufleteşti. La
fel, ca să fii un funcţionar bun, un dregător bun, un inginer bun, un judecător
bun, un muncitor bun, un preot bun, un creştin bun, trebuie mai întâi să crezi
în misiunea ta, în slujba ta, în ştiinţa ta, în legi, în cifre, în adevărurile
şi în virtuţile pe care le slujeşti.
Nu-i destul să ai ştiinţă; îţi
trebuie şi credinţă în ştiinţă, ca să poţi face din ştiinţă o putere
binefăcătoare pentru omenire. Nu-i destul să ai o slujbă, ci să ai credinţă în
slujba ta şi în misiune ta ca să ţi-o împlineşti cu toată râvna şi omenia. Muncitorul,
ostaşul, slujbaşul, medicul, inginerul, învăţătorul, preotul, omul care nu are
credinţă, în slujba şi chemarea sa, o va face de mântuială, să treacă ceasurile
de lucru cât mai repede, să vină odihna cât mai lungă şi plata cât mai mare.
Atunci eşti elev bun când crezi
în carte şi în folosul ei; atunci îţi dai toată inima, când credinţa lor nu
suferă nici o îndoială. Orice om: atunci e tare, când a pus credinţa la temelia
vieţii şi a muncii lui. Sf. Ioan Scărarul a spus un mare adevăr: „Pe cât
înfloreşte în inima noastră credinţa, pe atâta şi trupul se sârguieşte în
slujbă”[12].
Proba credinței
Despre Sf. Constantin cel Mare se
spune că şi-a supus curtenii şi slujbaşii creştini la o probă de credinţă, în
felul următor: i-a chemat la palat şi le-a poruncit să se închine zeilor. Cine
se va închina, îi va fi prieten şi cine nu, va trebui să plece din palat, ca
unul care nu are credinţă către împărat. Curtenii s-au împărţit în două tabere:
unii, cei mai slabi în credinţă, s-au dat de partea închinătorilor la idoli.
Ceilalţi, creştinii, nu s-au înduplecat să slujească idolilor şi, mulţumiţi că
de acum înainte nu vor mai fi prigoniţi, au părăsit slujbele împărăteşti.
Dar împăratul, aflând care-i sunt
slujbaşii cei mai credincioşi, i-a chemat din nou în slujbe zicând celor drepţi
şi tari în credinţă: „De vreme ce văd că slujiţi cu credinţă Dumnezeului
vostru, voiesc ca voi să fiţi slujitorii şi prietenii mei. Căci voi care
sunteţi credincioşi Dumnezeului vostru Hristos, îmi veţi fi şi mie
credincioşi”. Iar păgânilor şi celor ce s-au lepădat de Hristos, le-a grăit:
„Pe voi nu voiesc a vă avea la curtea mea, căci dacă voi nu aţi păstrat
credinţă Dumnezeului vostru, cum oare aveţi să mi-o păstraţi mie? Iar păgânii,
care se bucură de nenorocirea creştinilor, de asemenea i-a depărtat din slujbe,
pentru că nu poate fi bun slujbaş de stat cel ce se bucură de răul altuia - şi
i-a depărtat şi pe unii şi pe alţii.
Creştinul e credincios în munca
sa, oriunde ar fi. El este drept şi dreptul prin credinţă trăieşte. „Fii şi tu,
iubite suflete, viu, tare în credinţă! Nu te îndoi niciodată! Ţine ce ai şi fii
credincios până la moarte. Biruieşte îndoiala, necredinţa şi reaua-credinţă
prin dreapta credinţă! Izvoarele se unesc cu râurile şi cu fluviile şi se
revarsă în mare. Uneşte şi tu, creştine, credinţa ta cu crezul Bisericii cum se
unesc izvoarele şi râurile cu fluviile, ca să te călăuzească liniştit şi sigur
spre marea vieţii veşnice. Uneşte ştiinţa cu credinţa şi credinţa cea dreaptă
cu faptele cele bune (Iac. 2:12-26; 2 Petr. 1:5).
Credința orbului
Ştiinţa subjugă materia, pentru a
uşura munca şi îmbunătăţi traiul. Credinţa liberează de materie, pentru a
înălţa omul şi a-i mântui sufletul. Faptele bune arată credinţa şi iubirea faţă
de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de toate făpturile. Omul care a îndrăgit
credinţa - ca un fiu al lui Dumnezeu - se poartă cu toată firea cea zidită ca
un Dumnezeu[13].
Ca să fii om credincios, nu ţi se
cere creştine, să ai nici şcoli mari, nici neamuri mari, nici averi mari, nici
haine scumpe. Credinţa e simplă şi uşoară. De aceea, la primirea ei nu ţi se
cere decât o minte simplă de copil, o viaţă morală de om şi o inimă curată de
creştin. Crede şi te încrede în Dumnezeu. Dacă ţi-a slăbit credinţa,
înnoieşte-ţi-o! Credinţa, ca şi toate virtuţile şi făgăduinţele, trebuie
înnoită fără de încetare.
Credinţa slabă şi necredinţa
altora să nu te sperie. Dintr-un mare rău se naşte întotdeauna un mare bine.
Necredinţa lui Israil a trimis apostolii la păgâni, ca să-i câştige pentru
Evanghelie. Ilie proorocul, în vremea lui era singur credincios. Totdeauna este
o rămăşiţă care crede în Dumnezeu (Rom. 11:5), de la care se înmulţesc
credincioşii. Credinţa în suflete este ca valurile mării: odată sunt mici,
odată sunt mari, dar cum nu este mare fără valuri, aşa nu sunt suflete fără de
credinţă. Fără învăţătura credinţei, sufletul e orb şi toţi oamenii doresc să
vadă, să trăiască în lumină.
Orbul din Evanghelie, după ce
şi-a primit vederea, care până atunci a fost un simţ necunoscut pentru el, s-a
închinat în faţa Ta, Mântuitorule, şi a zis: «Cred, Doamne!…» (In. 9:38). Cu
aceeaşi smerenie mă rog şi mărturisesc şi eu: Cred, Doamne!… deschide,
luminează ochii sufletului meu… Cred, Doamne, ajută, îmbogăţeşte şi întăreşte
credinţa sufletului meu. Cred, Doamne, lărgeşte, luminează şi înţelepţeşte prin
credinţă inima şi vederea mea. Cred, Doamne, păzeşte credinţa mea neclintită şi
viaţa mea fără de prihană.
[1] D. Stăniloae, Curs de
Ascetică şi Mistică creştină, p. 78.
[2] Sf. Maxim Mărturisitorul,
Filocalia 3, p. 269.
[3] Ibidem., p. 277; D.
Stăniloae, Curs de ascetică şi Mistică-creştină, p. 74
[4] Ibidem, p. 361.
[5] Ibidem, p. 277.
[6] Gay, la Ad. Tanquerey, op.
cit., p. 513.
[7] Filocalia 1, p. 360.
[8] Sf. Maxim Mărturisitorul,
Filocalia 3, p. 121.
[9] Sf. Simeon Noul Teolog,
Cuvântări, Cuvântul XXI, fila 187.
[10] D. Stăniloae, Curs de
Ascetică şi Mistică, p. 77.
[11] Al. Vlahuţă, Triumful
aşteptării.
[12] Sf. Ioan Scărarul, op. cit.,
Cuvânt IV.
[13] Sf. Isaac Sirul,
Cuvinte ascetice, Capitolul 62, p. 226.
(Extras din volumul III, Spre
Tabor, Pr. Ilarion V. Felea)
BINECUVANTARE
- Sfantul Vasile cel Mare -
Dumnezeu, Cel Ce a creat operele Sale mari, dar rânduieste sa fie rostite si
aceste mici cuvinte ale mele, sa va dea voua în tot lucrul întelegerea
adevarului Lui, ca sa întelegeti din cele vazute pe Cel nevazut, iar din
frumusetea si maretia zidirilor sa va faceti o idee potrivita de Cel Ce ne-a
zidit – „ca cele nevazute de la zidirea lumii se vad, întelegându-se din
fapturi, adica vesnica Lui putere si Dumnezeire” (Romani 1, 20) – încât si de
pe pamânt si din vazduh si din cer si din apa si din noapte si din zi si din
toate cele vazute sa luam adeverite dovezi despre Binefacatorul nostru. Nici
pacatelor sa nu le dam timp, nici dusmanului sa nu-i lasam loc în inimile
noastre, ca Dumnezeu sa locuiasca în noi, prin o necontenita aducere-aminte de
El, Caruia fie toata slava si închinaciunea, acum si pururea si în vecii
vecilor. Amin.
Sfantul Vasile cel
Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucuresti, 1986, p. 109.
PAMANTUL PRIMAVERII
- Sfantul Inochentie al Odessei -
Spalat si umezit de apele primaverii, pamântul începe a se acoperi cu verdeata
si cu flori; toate locurile de pe el capata o vedere frumoasa si sunt în stare
a da adapost si a pricinui placere, ba adesea si hrana, calatorului. Acelasi
lucru se petrece si cu sufletul spalat de lacrimile pocaintei; cugete si
simtiri curate îl îmbraca din cap pâna în picioare; din acestea, asemenea unor
flori mirositoare, se ivesc felurite fagaduinte si fapte frumoase.
Sfantul Inochentie al
Odessei, Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de
patriarhul Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 43-44
DUREREA LIPSEI LUI DUMNEZEU
- PR. VARNAVA IANGOS -
Absența lui Dumnezeu
De multe ori, cuvântul Domnului
este mai roditor prin tăcerea, prin îndepărtarea și chiar prin absența Sa. De
câte ori, și noi oamenii, între noi, nu exprimăm lucrurile esențiale mai
degrabă prin tăcere și prin fapte, decât prin cuvinte! Adeseori, conștientizăm
că absența unei persoane iubite ne face să o cunoaștem mult mai bine. Aceasta
se întâmplă pentru că absența este cea care naște înlăuntrul nostru un dor
adânc, o durere intensă și, prin urmare, o cunoaștere profundă.
Același lucru se întâmplă și cu
Dumnezeu. După ce am trăit experiența prezenței Lui, după ce L-am gustat, El și
numai El devine dorirea și iubirea noastră. Absența Lui ne zdrobește, naște în
inima noastră suferință și durere. E suficient, însă, să nu cedăm și să nu ne
descurajăm, ci să rămânem în această durere a lipsei lui Dumnezeu și în dorul
continuu și arzător după El. Dacă nu ne vom refugia în alte doriri și doruri,
căutând bucurii trecătoare și risipindu-ne în acestea, atunci vom dobândi o
cunoaștere empirică a lui Dumnezeu, Îl vom cunoaște mai limpede. Și prin
cunoașterea lui Dumnezeu, ne vom înțelege mai bine și pe noi înșine. Vom
descoperi adevărata stare și adevăratele noastre dimensiuni.
Pedagogia retragerii lui Dumnezeu
Atunci când Dumnezeu ne va arăta
fața Lui, vom descoperi că El este de fapt bucuria noastră, El este viața
noastră, Singurul care ne lipsea cu adevărat. Atunci când El Se retrage, ne
smerim și ne zdrobim în durerea absenței Lui. Când simțim înlăuntrul nostru
această durere, înseamnă că râvnim după o legătură autentică și vie cu El. Și
nu ne liniștim până nu-L aflăm.
De asemenea, durerea „părăsirii”
ne ajută să ne distanțăm de percepția care ne încorsetează mintea într-o
religiozitate formală, stereotipă, care ne poate odihni doar psihologic, nu și
duhovnicește. Intrăm în spațiul întâlnirii libere cu Dumnezeu. Frământați de
durerea cea născută și înrădăcinată în tăcere și de absența lui Dumnezeu,
exersăm și lucrăm capacitatea de a iubi, de a ierta și de a nu-i judeca pe
ceilalți. Este cu neputință să ne preocupăm de alții, comentând, judecând și
disprețuindu-i, atunci când trăim adânc înlăuntrul nostru durerea lipsei lui
Dumnezeu, pentru că această durere este lipsă de viață și îl duce pe om până la
limitele sale.
Această durere este, de fapt,
experiența morții și provoacă o suferință cumplită. Prin trăirea dureroasă a
acestei suferințe, a părăsirii lui Dumnezeu și a lipsei de bucurie, încep
ușor-ușor să se deschidă ochii sufletului nostru și să vedem adevărata valoare
a persoanei noastre, plăsmuită „după chipul lui Dumnezeu”. Atunci, devenim
capabili să înțelegem măreția existenței noastre și să oferim o prețuire reală
sinelui nostru.
Ascultarea de poruncile Domnului
Nu putem să ne numim creștini,
disprețuind pe cel păcătos, pe cel împreună rob cu noi, pe fratele nostru, care
este creat după chipul lui Dumnezeu. Cum putem să nu suferim împreună cu
aproapele nostru pentru căderea lui? Cum să nu dorim mântuirea lui, să nu
prețuim valoarea lui? Dacă nu dobândim sensibilitatea de a-l prețui profund și
de a-l iubi cu adevărat, atunci ce valoare are faptul că ne împărtășim și că ne
rugăm?
Pur și simplu, ne interesează
doar autoaprecierea noastră, îngrădindu-ne în propriul „ego”, în loc să ne
oferim pe noi înșine lui Hristos. Poruncile lui Dumnezeu nu pot fi puse în
practică retrospectiv, ca să putem merge în rai sau ca Dumnezeu să ne satisfacă
anumite nevoi. Poruncile lui Hristos nu sunt un „sport” obligatoriu, ci un rod
al comuniunii cu Dumnezeu. După cum relația noastră de iubire față de ceilalți
oameni determină și modul nostru de viață și comportamentul. În același mod,
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu nu presupune doar o regulă de conduită
pentru a deveni morali și „mântuiți”, ci este un rod al legăturii noastre
personale cu Dumnezeu.
Acesta este singura noastră
mântuire! El este viața și scăparea noastră! Să urcăm și noi împreună cu
ucenicii în Muntele cel înalt, ca să Îl ascultăm pe Hristos, care deschide gura
Lui ca să ne învețe: «Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția
Cerurilor».
De multe ori, ținem poruncile lui
Dumnezeu pentru frica pedepsei sau din pricini egoiste. Scopul nostru nu este
Dumnezeu, ci interesul nostru. De câte ori nu vine câte o mamă la biserică și
cere să-l pomenim pe copilul ei la Sfânta Liturghie, să-i citim rugăciuni ca
să-și găsească jumătatea...
Orice eșec ascunde înlăuntru o
comoară
Adeseori, întâlnim oameni care,
deși se află în păcat, ascund în ei înșiși o comoară! Păcatul lor este, pur și
simplu, urmarea unei căutări eșuate a lui Dumnezeu. În toată viața lor, L-au
căutat pe Dumnezeu, dar într-un mod greșit. De aceea, Dumnezeu nu-i respinge în
eșecurile lor, din moment ce vede că în spatele acestor eșuări, pe El L-au
căutat. Sunt atâția oameni care caută Adevărul în diferite sisteme filosofice
și care, deși trăiesc în înșelare, descoperă înlăuntrul lor ceva înălțător, ca
rezultat al unei căutări sincere a lui Dumnezeu. De aceea, într-un moment
prielnic din viața lor, Dumnezeu va găsi un mod să-i aducă aproape de El, să-i
primească în sânul Bisericii Sale...
(Extras din cartea
ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)
FOAMEA SI SETEA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se
vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa cautam mai întâi Împaratia
lui Dumnezeu? Iata cum. Daca simti foame sau sete si vrei sa manânci sau sa
bei, adu-ti aminte de foamea si de setea sufletului (lui îi este sete de
adevar, de sfintenie, de mântuire întru Iisus Hristos). Daca nu-l saturi,
sufletul poate sa moara de foame, rapus de patimi, istovit, chinuit. Ogoindu-ti
foamea trupeasca, nu uita sa ogoiesti, cu atât mai vârtos si întâi de toate,
foamea sufletului, prin vorbire cu Dumnezeu, prin pocainta de greseli, cu inima
curata, prin citirea istorisirilor si învataturilor din Evanghelie si mai ales
prin împartasirea cu Dumnezeiestile Taine ale Trupului si Sângelui Domnului.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 257-258
ANCORA
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Stii tu oare, crestine, ce fac marinarii în timpul unei furtuni cumplite?
Nemaiavând nadejde de scapare, ei arunca ancora în adâncul marii si o
întepenesc în pamânt, pentru ca în acest chip sa poata salva corabia si pe ei
dimpreuna cu ea; si astfel scapa de la înec. Urmând întocmai pilda acelor
corabieri, asa li se cuvine sa faca si crestinilor care umbla pe marea lumii
acesteia, fiind purtati de corabia Sfintei Biserici. Atunci când satana ridica
asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor si nenorocirilor, ei trebuie sa lepede
toata nadejdea omeneasca si sa alerge la Dumnezeu, întarindu-si în dragostea
Lui inimile zdruncinate si ravasite. Oare nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea
sa-i îndeparteze pe ei vrajmasul si sa-i înece în adâncul pacatelor si al
faradelegilor? Întru dragostea Domnului li se cuvine sa-si întareasca atunci
corabioara inimii lor.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131.
IUBEȘTE PÂNĂ LA CAPĂT!
- SF. CONSTANTIN SÂRBU -
Forța Iubirii
Ai nevoie de forța aceea care a
creat întregul univers, care îl susține; forța care mișcă planetele, făcându-le
să vibreze în armonie; forța care L-a făcut pe Dumnezeu să-Și trimită Fiul în
lume pentru mântuirea omului; forța prin care un biet păcătos poate deveni
sfânt într-o clipă; forța care sfințește, vindecă, învie un suflet, făcându-l
asemenea lui Dumnezeu... Știi tu ce-i această forță de care îți vorbesc?
Iubirea!
Lumea avea nevoie și de adevăr și
de iubire. Ca să fie înțeles, adevărul avea nevoie de dovada minunilor. Ca să
fie urmată, iubirea avea nevoie de dovada jertfei. Numai Hristos le-a putut
arăta pe amândouă. De aceea, adevărul Lui este unicul adevăr vrednic de primit
și iubirea Lui este unica iubire vrednică de urmat.
Adevărul este învățătura Sa,
iubirea este pilda Sa. Ele sunt El, căci una strălucește prin cealaltă:
adevărul prin iubire și iubirea prin adevăr, iar amândouă prin eternitatea lor.
Ca să poți cunoaște pe cineva cu
adevărat, uită-te cum a iubit. Cine n-a iubit până la capăt, acela nu este
creștin adevărat.
Suflete creștin, nu te mai numi
astfel, dacă nu ai iubire! Nimic nu este mai creștin decât iubirea și nimic mai
păgân ca lipsa ei.
Pentru a fi un om viteaz, îți
trebuie tărie.
Pentru a fi un om drept, îți
trebuie cinste.
Pentru a fi vrednic, îți trebuie
conștiință.
Pentru a fi sfânt, îți trebuie
neapărat iubire.
Timp și înțelepciune
Timpul trece repede, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, ai făcut
pași spre mormânt. Cu timpul care a trecut, nu te mai întâlnești. Folosiți
timpul în folosul sufletului vostru, pentru viața de dincolo, nu-l pierdeți cu
lucruri care nu ajută sufletul! Nu vă irosiți viața! Ea ne este dată spre
desăvârșirea sufletului pentru veșnicie. Și chiar cele necesare pentru trup,
ori de mâncați, ori de beți, în Domnul să le faceți, după cuvântul Sf. Ap.
Pavel.
Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în față oricui. Celui cu
adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine. Celui cu adevărat sfânt nu-i
este greu a face totul în tăcere și cu cea mai discretă duioșie. Celui cu
adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândețe,
cu prietenie. Cel cu adevărat înțelept va păstra esența adevărului tuturor
lucrurilor. Celui ce înțelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăți
mult, nici să-i vorbești mult.
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 89, dedicată Sf. Constantin Sârbu)
ASFIXIEREA SUFLETULUI
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Postul îi este necesar crestinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui
Dumnezeu, firea omeneasca a fost înduhovnicita, îndumnezeita si noi tindem acum
spre Împaratia de Sus, care „nu este mâncare si bautura, ci dreptate si pace si
bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). „Bucatele sunt pentru pântece si
pântecele pentru bucate si Dumnezeu va nimici si pe unul si pe celelalte” (1
Corinteni 6, 13). A mânca si a bea înseamna a face o patima pentru placeri
trupesti si aceasta este o caracteristica a pagânilor, care, necunoscând
desfatari spirituale, ceresti, îsi irosesc viata în placerile pântecelui,
mâncând si bând în exces. De aceea Domnul osândeste, nu o data, în Evanghelie
aceasta pagubitoare patima. Este oare rational ca omul sa traiasca mereu
într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la
o bucatarie ambulanta, sau la un cos în continua fumegare, cu care i-am putea
compara, pe buna dreptate, pe cei ce fumeaza continuu? Ce placere poate fi
aceea sa traiesti mereu în aburi de mâncare si în fum de tutun? Cu ce ar putea
semana casele noastre? De ce sa viciem aerul cu miasme, pe care sa le si
respiram si, mai presus de aceasta, de ce sa ne întunecam si sa ne asfixiem
sufletul, sa ucidem în el cele din urma potente?
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 287-288
PASARILE DE NOAPTE
- Parintele Ilie Cleopa -
Minune preaslavita a întelepciunii si a puterii nemarginite a Ziditorului se
vede la pasarile cele de noapte, care noaptea se hranesc, si pe întuneric în
loc de lumina îl au, precum sunt huhurezii, bufnitele si altele multe de acest
fel. Deci, de la pasarile ce vad la întuneric si la lumina orbesc, sa ne mutam
cu gândirea la înteleptii veacului de acum, care se îndeletnicesc numai cu
întelepciunea cea desarta, ca asemenea sunt cu huhurezii si cucuvelele, care
puternica au vederea noaptea, iar dupa ce straluceste soarele, se întuneca si
orbesc, caci si aceia cu întelepciunea cea desarta prea iute catre vederea
desertaciunilor sunt iscusiti, iar la întelepciunea cea adevarata si
duhovniceasca si la întelegerea luminii celei adevarate ce vine de la Duhul
Sfânt, sunt cu totul întunecati si orbi.
Parintele Ilie
Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei
Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. 5: Minunile lui Dumnezeu din lumea
vietuitoarelor , p. 49-53
SF. ISAIA CEL CE A PROFEȚIT PE MESIA HRISTOS
- SF. ILARION FELEA -
Isaia - Profetul lui Israel
Nu știm nimic despre familia,
copilăria și tinerețea lui. Datele câte le avem despre viața marelui profet
Isaia le cunoaștem din cartea lui, care-i poartă numele: Cartea prorocului
Isaia (66 capitole). Era fiul lui Amos, după tradiția iudaică, acesta ar fi
fost frate cu regele Amația.
Isaia a fost căsătorit și a avut
doi copii (Is.7:3; 8:1-3). Soția lui este numită prorociță (Is.8:3). Chemarea
și lucrarea de proroc a lui Dumnezeu, Isaia și-a desfășurat-o pe vremea regilor
din regatul Iuda: Uzia (Ozia), Iotam, Ahaz și Iezechia (Is. 1:1). Începutul ei
cade între anii 740 și 738 înainte de Hristos și continuă până pe la 701. După
tradiția evreilor, Isaia ar fi trăit până la începutul domniei lui Manase, când
ar fi fost ucis din porunca acestui rege închinător la idoli (†c.700 î. Hr.), prin
tăierea cu fierăstrăul (cf. Evr. 11:37).
Pe timpul prorocului Isaia,
împărăția Asiriei, care se afla în nordul Palestinei, se ridicase la culmea
puterii sale. Prin împărații Tiglat Pilezar III, Salmanasar IV, Sargon și
Sanherib, s-a întins până la marginile Egiptului. Atunci a căzut și s-a desființat
regatul lui Israil (partea de nord a Palestinei) și poporul i-a fost dus în
robia Babilonului, la anul 722 (înainte de căderea regatului Iuda și a
Ierusalimului cu 136 ani).
În acest timp, Isaia sfătuiește
și când trebuie mustră regii lui Iuda, învață și ceartă și încurajează poporul.
El sfătuiește să aibă încredere în Dumnezeu, mai ales când țara i-a fost
cotropită de armatele lui Sanherib. Când se credea că totul este pierdut, Isaia
prevestește că dușmanii se vor întoarce tot pe unde au venit și țara se va
mântui, ceea ce s-a și întâmplat (Is. 38, II Regi 19:35-36).
Îndărătnicia poporului Israel și
povățuirea lui Isaia
Cunoscând aceste întâmplări
istorice, înțelegem mai bine cuvântările și întâmplările cuprinse în cartea
Prorocului. Dar însemnătatea profetului Isaia e mai mare în viața religioasă a
poporului său, a timpului său și mai mult a timpurilor mesianice ale Mântuitorului
de mai târziu.
Prin puterea cuvântărilor și a
ideilor sale, Isaia înnoiește și întărește viața morală și religioasă a
poporului Israil. Vorbește despre Dumnezeu, despre însușirile și legăturile Lui
cu omul și cu lumea, punându-le față în față cu datoriile omului față de
Dumnezeu și față de semenii săi. Omul este în fața și în mâna lui Dumnezeu, ca
lutul în fața și în mâna olarului. «Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne
aude?”. Ce stricăciune! Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate
zice despre lucrător: „Nu m-a făcut el”. Vasul zice oare despre olar: „El nu
pricepe?”» (cap. 29:15-16).
Vremile erau tulburi,
stricăciunile sufletești adânci, durerile grele. Via cea sădită și îngrijită de
Dumnezeu, poporul ales, a rodit spini în loc de struguri. Israil se închina la
idoli, nu mai asculta de Dumnezeu.
«Boul își cunoaște stăpânul și
măgarul ieslea domnului său, dar Israil nu mă cunoaște, poporul meu nu mă
înțelege. Vai ție, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, soi rău, fii ai
pieirii. Au părăsit pe Domnul». Cu aceste voci, cu acest strigăt de durere își
începe marele proroc scrierea cărții (1:3-4). Și vaiurile continuă, oglindind
în ele tabloul nelegiuirilor și al ticăloșiilor vremii lui.
«Vai, vouă care clădiți casă
lângă casă și grămădiți țarini lângă țarini, până nu mai rămâne niciun loc, ca
voi să fiți singuri stăpânitori în mijlocul țării... Vai de cei ce de dimineață
aleargă după băutură îmbătătoare, vai de cei ce până târziu seara se
înfierbântă cu vin... Vai de cei ce-și atrag pedeapsa ca și cu niște frânghii
și plata păcatului ca și niște ștreanguri... Vai de cei ce zic răului bine și
binelui rău, care numesc lumina întuneric și întunericul lumină, care socoteau
dulcele amar și amarul dulce!
Vai de cei care sunt înțelepți cu
ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji la băut vin și
puternici la făcut băuturi îmbătătoare! Cei ce dau dreptate celui nelegiuit
pentru un pahar și lipsesc de dreptate pe cel drept. Pentru aceasta, după cum
paiele sunt mistuite de foc și iarba uscată de flăcări, așa rădăcina lor va fi
topită ca pleava și floarea lor va fi spulberată ca cenușa, căci au călcat
legea Domnului Savaot»... (cap. 5, 8, 11, 18:20-24).
Societatea sărăcită de abuzurile
cârmuitorilor
Toate relele din societate vin
din partea celor ce asupresc poporul, de la bătrâni și cârmuitori, bărbați și
femei deopotrivă. «Voi, voi ați pustiit via mea și roada lucrată de la cei
sărmani se află în casele voastre... În ziua aceea va lua Domnul toate
podoabele: inele, sori, lunițe, cercei, brățări, văluri, cununi, lănțișoare,
cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veșminte de sărbătoare,
mantii, șaluri, pungi, pânzeturi subțiri, haine, legători și tunici. Atunci în
loc de miresme: putreziciune și în loc de cingători: frânghie; în loc de
cârlionți făcuți cu fierul: pleșuvie; în loc de veșmânt prețios: zdrențe și în
loc de frumusețe: pecete de robie»... (cap. 3:14-15; 18-24).
La acest popor păcătos și la
acești cârmuitori nelegiuiți și stricați, e trimis prorocul Isaia să strige, să
predice întoarcerea la Dumnezeu și la poruncile lui mântuitoare:
«Du-te și spune poporului acestuia: cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și
cu ochii veți privi și nu veți vedea. Căci s-a învârtoșat inima poporului
acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, că nu cunosc
să vadă cu ochii, cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se
întoarcă la Mine, ca să-l vindec».
Atunci a întrebat Prorocul: «Până
când, Doamne?». Iar glasul Domnului i-a răspuns: «Până când cetățile vor fi
pustiite și vor rămâne fără locuitori, și casele fără oameni și pământul
pustiu»... (cap. 6:9-11).
Isaia și cărbunele ceresc
Întărit cu dar prorocesc, primit
de la Dumnezeu, prin atingerea buzelor lui de cărbunele luat cu cleștele de pe
jertfelnicul din cer, Isaia grăiește poporului său ca un împuternicit
dumnezeiesc: «Mâinile voastre sunt pline de sânge, spălați-vă, curățiți-vă! Nu
mai faceți rău înaintea ochilor mei... Învățați să faceți binele, căutați
dreptatea, ajutați pe cel apăsat, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.
Veniți să ne judecăm zice Domnul: de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea,
ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face. De
veți vrea și mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca. Iar de nu mă
veți asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăiește»
(cap.1:15-20).
Dumnezeu nu are trebuință nici de
jertfe cu animale, nici de sărbători pângărite cu nelegiuiri, nici de posturi
însoțite cu asupriri și cu nedreptăți. «Da, în zi de post... voi asupriți pe
salahorii voștri. Voi postiți ca să vă certați și să vă sfădiți și să vă bateți
furioși cu pumnul; nu postiți cum se cade zilei aceleia ca glasul vostru să se
audă sus. Este acesta oare un post care îmi place, o zi în care omul își
smerește sufletul său?... Nu știți voi postul care îmi place?, zice Domnul.
Rupeți lanțurile fărădelegii, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor
asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește
în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam
cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi.
Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu»...
(58:3-8).
Profetul lui Iisus Hristos
Mai presus de toate ideile și
învățăturile sociale și morale, în cartea prorocului Isaia se află profețiile
mesianice. El prezice pe Mesia ca nimeni altul dintre proroci, cu o limpede-
vedere de martor, care i-a atras numirea de „Evanghelist al Vechiului
Testament”.
Isaia prevede și prezice nașterea
Mântuitorului din Fecioară: «Iată Fecioara va zămisli și va naște fiu și-i va
pune numele de Emanuil», adică Dumnezeu este cu noi (cap.7:14), profeție
adeverită în Evanghelia de la Matei cap.1:20-24.
Isaia prevede și prezice că Mesia
va veni în lume ca prunc, Fiu care este Dumnezeu atotputernic și Părintele
veșniciei: «Căci Prunc S-a născut nouă, Fiu S-a dat nouă, a căruia stăpânire e
pe umărul lui și se cheamă numele lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat,
Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părintele al veacului ce va să fie. Și
mare va fi stăpânirea lui și pacea lui va fi fără de sfârșit. Va împărăți pe
tronul lui David și peste împărăția lui, ca s-o întărească și să-i pună la
temelie judecata dreaptă, de acum și până în veac. Râvna Domnului Savaot va
face aceasta» (cap.9:5-6), profeție împlinită numai în persoana lui Iisus
Hristos (Lc. 1:32; 2, 7, 11; In. 3:6; I In. 4:9).
Isaia prevede și prezice că Mesia
se va naște din seminția lui David, va fi o mlădiță din tulpina lui Iesei,
strămoșul lui David, care va fi un mântuitor pentru popoare (11, 1, 10). Ca
nimeni altul dintre profeți, Isaia prevede și prezice patimile Mântuitorului,
durerile Mesiei: «Spatele meu l-am dat spre bătăi și obrazul meu spre pălmuiri
și fața mea nu am ferit-o de ocara scuipărilor» (50:6). «El (Mesia) a fost
străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a
fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am
vindecat.
Toți umblau rătăciți ca niște oi,
fiecare pe calea lui, și Domnul l-a încărcat pe El cu fărădelegile noastre.
Chinuit a fost și s-a supus, și nu și-a deschis gura Sa, ca o oaie spre
junghiere s-a adus și ca un miel fără de glas, înaintea celui ce-l tunde pe El,
așa nu și-a deschis gura Sa»... (cap. 53). Nu s-au împlinit toate aceste
profeții în vremea patimilor Domnului?...
Profeții mesianice
Ca nimeni altul dintre proroci,
Isaia prevede și descrie timpurile mesianice, fericirea vremurilor de mântuire
care vor începe deodată cu venirea Mesiei, cu întruparea Mântuitorului. «Te voi
face lumina popoarelor, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului»,
mi-a zis Domnul (49:6). «Ca să deschizi ochii celor orbi, să scoți din temniță
pe cei robiți și din fundul închisorii pe cei ce stau în întuneric» (42:7).
«Atunci El va judeca neamuri și
la multe popoare va da legile sale. Preface-vor săbiile lor în fiare de plug și
lăncile lor în seceri. Niciun neam nu-și va mai ridica sabia împotriva altui
neam și nu-și vor mai face războaie» (9:4). «Încălțămintea cu pinteni
zornăitori de ostaș și manta pătată de sânge, le va arunca în foc și mistuite
vor fi de flăcări» (9:4). «În vremea aceea lupul va sta laolaltă cu mielul și
leopardul se va culca lângă căprioară; vițelul și puiul de leu vor mânca
împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut cu ursoaica și
puii lor vor sălășlui la un loc. Pruncul de față se va juca lângă culcușul
viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde
mâna. Nu vor mai face niciun rău și niciun prăpăd în tot muntele meu cel sfânt.
Căci tot pământul va fi plin de cunoștința și de temerea de Dumnezeu ca fundul
mării de apele care-l acopăr» (11:6-9).
Văzător al Împărăției Cerurilor
«Veselește-te pustie însetată, să
se bucure pustia și ca crinul să înflorească... Întăriți-vă mâini slabe și
genunchi slăbănoage prindeți putere. Spuneți celor slabi la inimă și la cuget:
întăriți-vă și nu vă temeți. Iată, Dumnezeul vostru vine. Răzbunarea vine și
răsplata lui Dumnezeu. El Însuși vine și ne va mântui. Atunci se vor deschide
ochii orbilor și urechile surzilor vor auzi. Atunci va sări șchiopul ca cerbul
și limpede va fi limba gângavilor, căci izvoare de apă vor curge în pustie și
râulețe în pământ însetat...
Acolo va fi cale curată și cale
sfântă se va chema și nu va trece pe acolo nimeni necurat și nici nu va fi
acolo cale spurcată. Cei risipiți vor merge pe dânsa și nu se vor rătăci. Și nu
va fi acolo nici leu, nici fiare cumplite, ci vor merge pe dânsa cei mântuiți
și cei răscumpărați de Domnul se vor întoarce. Și vor veni în Sion în chiote de
bucurie și veselia cea veșnică îi va încununa pe ei. Lauda și bucuria și
veselia îi vor ajunge pe dânșii și vor fugi durerea, întristarea și suspinarea»
(cap. 35).
Nimeni nu a văzut și nu a descris
în cuvinte mai atrăgătoare și mai înălțătoare stările de fericire și vremurile
de pace și de mulțumire ale Împărăției lui Dumnezeu, ca profetul Isaia.
Neîntrecut a fost el ca văzător, ca poet, ca orator, ca profet. Paginile cărții
lui sunt pline de avânt, de poezie, de frumuseți încântătoare. El este cel
dintâi care vede și descrie mai cutremurat patimile Domnului și tot el este
care strigă cel dintâi bucuria venirii și a biruințelor Lui. El este cel dintâi
glas de profet care strigă în auzul lumii întregi: «Gătiți calea Domnului,
pregătiți în pustie cărarea Dumnezeului vostru. Toată valea se va umplea și
dealul se va pleca și vor fi cele strâmbe drepte și cele colțuroase căi netede.
Și se va arăta slava Domului și tot trupul va vedea mântuirea lui Dumnezeu,
căci gura Domnului a grăit» (40:3-5 și vezi cap. 45 și 55).
Vestitor al milei Domnului
Cartea prorocului Isaia este una
din cărțile cele mai citite și cinstite și de creștini și de iudei. Numele lui
este des amintit în Noul Testament. Iisus Hristos în sinagoga din Nazaret, din
cartea lui citește și o ia ca mărturie a unei prorocii împlinite: «Duhul
Domnului peste Mine, pentru că m-a pus să binevestesc săracilor și m-a trimis
să vindec pe cei ce au inima zdrobită, să vestesc robilor izbăvire și orbilor
vedere, să slobozesc pe cei strâmtorați și să vestesc anul milei Domnului».
După ce a citit aceste cuvinte din Isaia (cap. 61:1-2), ochii tuturor din
sinagogă erau ațintiți asupra Domnului. Atunci le-a zis El: «Astăzi s-a
împlinit Scriptura aceasta, pe care ați auzit-o» (Lc. 4:16-21).
Prorociile lui Isaia despre Mesia
s-au împlinit în persoana lui Iisus Hristos. Prorociile lui despre timpurile de
fericire mesianică sunt în curs de împlinire. Ele se adeveresc în măsura în
care împlinim prevestirile lui de care depind pacea și fericirea oamenilor:
preschimbarea săbiilor în fiare de plug și a firilor de lupi și de lei, în firi
de miei și de copiii, așa cum ne învață Evanghelia.
Multe ar mai trebui spuse despre
prorocul Isaia și despre ideile, învățăturile și profețiile cuprinse în cartea
lui. Dar și numai din cele amintite și înșirate aici se vede cum lucrează
Dumnezeu în curgerea istoriei prin trimișii Lui, între care unul dintre cei mai
mari este Isaia, și prin prorociile descoperite de El, între care este și
aceasta, tot din prorocia Isaiei citire: „Cu noi este Dumnezeu (Emanuil),
înțelegeți neamuri și vă plecați. Auziți până la marginile pământului, cei
puternici plecați-vă. Că de vă veți întări, iarăși veți fi biruiți... Căci cu
noi este Dumnezeu” (cap.8:9-10).
(Extras din cartea:
Cuvântari la Viețile Sfinților de Preot Ilarion V. Felea VOL II)
CAMPUL INFLORIT
- Sfantul Luca al Crimeei -
Seara, pe un câmp înflorit,
multime de floricele se întorc catre soare, de parca i-ar înalta lui Dumnezeu o
rugaciune de seara, iar dupa asfintit adorm adânc, pentru ca dimineata,
îndreptându-se spre rasarit, sa întâmpine iar soarele cu rugaciunea de dimineata,
plina de bucurie. Mireasma florilor este ofranda adusa lui Dumnezeu. Florile
sunt cadelnite. Nuferii se deschid larg sub cerul senin, se îndulcesc de lumina
si aer, îsi aduna petalele si se cufunda în apa atunci când se înnopteaza.
Sfantul Luca al
Crimeei, Puterea inimii, traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti,
2010, p. 74-75
LICARIREA TABORULUI
- Fericitul Trifon Turkestanov -
De ce oare zâmbeste faptura
întreaga în zilele de praznic? De ce oare atunci se revarsa în inima o minunata
usurare, cu nimic dintre cele ale pamântului asemanatoare, si însusi vazduhul
altarului si al bisericii se face purtator de lumina. Aceasta e adierea harului
Tau, aceasta e licarirea luminii Taborului; atunci si cerul si pamântul, pe
Tine laudându-Te, Îti cânta: Aliluia!
Fericitul Trifon
Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere
de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava
lui Dumnezeu pentru toate”, p. 133.
FEMEIA SAMARINEANCĂ
- SF. GRIGORIE PALAMA -
Perioada după Învierea Domnului
În răstimpul tuturor acestor zile
care au trecut, ce sunt în număr de cincizeci, prăznuim noi învierea din morţi
a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ţinând-o noi
pe aceasta mai presus de celelalte sărbători, pe temeiul însemnătăţii ei.
Numărul acesta de zile cuprinde pomenirea din fiecare an a întoarcerii Sale în
cer, iar această pomenire arată deosebirea între Domnul Care a înviat din morţi
şi robii care cândva vor trăi din nou.
...Invierea Domnului ne este nouă
aducătoare de un atât de mare dar încât de aceea noi o prăznuim numai pe ea
într-un răstimp de zile atât de îndelungat, ca pe una ce este nemuritoare şi
nepieritoare şi veşnică. Noi preînchipuim prin aceste zile şi fericirea
sfinţilor, care este dincolo de orice suferinţă şi întristare şi suspin;
veselie şi sărbătoare se află în ea, dumnezeiască bucurie necurmată şi
neschimbătoare.
Căci acolo se află sălaşul celor
ce se bucură cu adevărat. De aceea şi mai înainte de aceste zile harul Duhului
Sfânt a rânduit să petrecem noi Păresimile în post, în veghe, în rugăciune şi
în nevoinţa deplină cu toate virtuţile. Pentru că prin aceste patruzeci de zile
se arată viaţa celor mântuiţi în veacul acesta, care nu este altceva decât
pocăinţă şi viaţă de Dumnezeu iubitoare. Iar prin ceea ce urmează la capătul
acestor patruzeci de zile, pe care l-am ajuns de-acum, se arată odihna şi
desfătarea pe care le vor primi cei ce trăiesc aici pentru Dumnezeu,
ostenindu-se din răsputeri.
Istoricul fântânii lui Iacov
...Iar Domnul, înainte de
pătimirea şi de învierea Sa, a vestit Evanghelia împărăţiei, arătând ucenicilor
că nu numai dintre iudei se va face alegerea celor vrednici de credinţă şi de
moştenirea cea veşnică făgăduită de El, ci alegerea se va face şi dintre
neamurile păgâne, după glăsuirea Evangheliei citite azi în auzul tuturor: „Deci
a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov
l-a dat lui Iosif, fiul său; şi era acolo fântâna lui Iacov” [Ioan 4, 5-6].
Fântână numeşte Evanghelistul un
izvor, căci apa era de izvor, precum se vădeşte din cele ce urmează. Şi ea
[fântâna] era a lui Iacov, pentru că el o săpase, iar locul pe care Iacov i-l
dăduse lui Iosif este Sichemul. Pentru că Iacov, dându-şi ultima suflare în
Egipt, a spus lui Iosif şi a rânduit: „Iată eu mor; dar Dumnezeu va fi cu voi
şi vă va întoarce în ţara părinţilor voştri. Deci eu îţi dau ţie, peste ceea ce
au fraţii tăi, Sichemul, pe care l-am luat eu cu sabia mea şi cu arcul meu din
mâinile Amoreilor” [Facerea 48, 21-22]. De aceea Sichemul a fost locuit mai
târziu de către seminţia lui Efraim, care a fost fiul întâi născut al lui
Iosif, şi în jurul locului acestuia s-au sălăşluit cele zece seminţii ale lui
Israel, pe care le-a cârmuit Ieroboam apostatul.
Aceştia, întărâtându-L şi
mâniindu-L deseori pe Dumnezeu şi nu o dată fiind părăsiţi de El, mai târziu au
fost prinşi robi în război, astfel încât în locul lor căpetenia asirienilor a
adus felurite neamuri păgâne spre a se aşeza în locul acela, numindu-i pe ei
samariteni, după numele [stăpânului] muntelui Şemer [vezi III Regi 16, 24].
Aşa precum Iacov trecând pe acolo
– cum povesteşte istoria – a supus Sichemul, tot astfel Hristos, în trecere pe
acolo, a supus Samaria. Dar Iacov – după cum el însuşi spune – l-a supus cu
sabia şi cu arcul lui, adică spre nimicirea şi pieirea celor dintâi locuitori
ai săi, pe când Hristos a supus Samaria cu învăţătura şi cuvântul Său, spre
mântuirea ei.
Hristos cucerește Samaria
Căci spune Evanghelistul că
„Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână, şi era ca la al
şaselea ceas” [Ioan 4, 6]. Şi ceasul, şi locul, şi truda L-au făcut să Se aşeze
pe cel înveşmântat în trup omenesc, aidoma trupului nostru. Deci voind să se
creadă aceasta şi cugetând la câştigul viitor, iată că S-a aşezat – zice
Evanghelistul, astfel lângă fântână, adică pur şi simplu S-a aşezat jos, El
singur, precum unul dintre călătorii cei mulţi.
Căci ucenicii Lui se duseseră în
cetate, să cumpere merinde. Şi şezând Hristos singur lângă fântână, a venit o
femeie din Samaria să scoată apă. Domnul, ca om, fiind însetat şi văzând că e
rost să-şi potolească omeneasca sete cu ajutorul ei, iar pe de altă parte, ca
Dumnezeu, străvăzând că inima acelei femei era însetată de apa mântuirii, deşi
ea nu-L cunoştea pe Cel ce i-o putea da, S-a grăbit să Se descopere pe Sine
acelui suflet ce dorea [mântuirea].
Căci, aşa precum este scris, El
Insuşi doreşte pe cei ce doresc [mântuirea], şi de aceea începe de acolo de
unde va fi bine primit, zicând către femeia aceea: „Dă-mi să beau apă!” [Ioan
4, 7]. Ea însă, înţeleaptă fiind şi băgând de seamă că El este iudeu şi păzitor
al poruncilor Legii, după veşmânt, după înfăţişare şi după buna-cuviinţă pe
care El o arăta, a grăit: „Mă minunez cum de ceri de băut de la o
samarineancă!” [vezi Ioan 4, 9].
Pentru că iudeii nu aveau nici un
amestec cu samarinenii, ca şi cum [aceştia din urmă] ar fi fost păgâni. Domnul
însă, binevoind să Se descopere pe Sine, prinse a grăi către ea: „Dacă ai fi
ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: «Dă-mi să beau apă!», tu
ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” [ Ioan 4, 10].
Hristos - apa cea vie
Vedeţi că Hristos mărturiseşte
despre acea femeie, cum pe dată a cerut şi s-a făcut părtaşă la apa cu adevărat
vie, aşa precum a făcut după ce a aflat-o şi s-a desfătat cu ea mai târziu.
Sinedriul iudeilor, şi în schimb, după ce a întrebat şi a auzit în mod limpede
cuvinte asemănătoare, L-a răstignit pe Domnul Slavei.
Dar care este darul lui Dumnezeu,
căci El spune: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu…”. Lăsând noi deoparte pe
celelalte, [să băgăm de seamă că] Dumnezeul cel întrupat în om nu are scârbă de
cei pe care iudeii îi socotesc spurcaţi, iar aceasta până la chiar dăruirea
apei de băut. Căci de ce dar însemnat şi de ce har mare nu-i învredniceşte pe
ei?
Pentru că El atât îi ţine de
vrednici de iubit încât să primească nu numai cele ale iudeilor, ci să le dea
lor o parte din harismele Sale dumnezeieşti. (Dar ce zic eu „harismele Sale”?
El Se dăruieşte chiar pe Sine Insuşi şi îi face pe cei credincioşi să fie vase
vrednice a primi dumnezeirea Sa. Căci, aşa precum mai înainte vesteşte, n-ar fi
altfel cu putinţă să aibă în ei un izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică).
Ce minte va înţelege, ce cuvânt va putea să cuprindă un dar atât de covârşitor?
Samarineanca, neînţelegând încă
măreţia şi însemnătatea apei celei vii, mai întâi s-a arătat nedumerită: de
unde şi cum cel ce grăieşte acestea va găsi apa pe care o făgăduieşte, neavând
El găleată, iar fântâna fiind adâncă?!
Apoi ea se apucă să-L pună pe
Domnul în balanţă cu Iacov, pe care-l numeşte şi părinte [Ioan 4, 12], aducând
laudă neamului ei prin locul acela şi dând ea să scoată apă din fântână ca şi
cum El nu ar fi putut afla niciunde o apă mai bună.
Hristos Se dezvăluie pe Sine
femeii samarinence
Când L-a auzit însă pe Domnul
spunând: „Apa pe care o voi da Eu se va face, pentru cel ce o primeşte, izvor
curgător spre viaţa cea veşnică”, ea a lăsat să-i scape un cuvânt ce arăta
sufletul ei doritor şi aplecat spre credinţă. Dar ea nu putea să privească încă
de-a dreptul spre lumină şi de aceea a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să
nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” [Ioan 4, 15].
Domnul însă, voind să Se
dezvăluie pe Sine doar încetul cu încetul, îi porunceşte să-l cheme pe bărbatul
ei [vezi Ioan 4, 16 şi urm.], întrucât aceea, ascunzând tainele vieţii ei şi
grăbindu-se să primească darul, a grăit: „N-am bărbat”, îi fu dat să audă câţi
bărbaţi avusese din tinereţile ei şi mustrare că acum ţinea pe unul care nu-i
era bărbat. Ea nu se arătă supărată pentru mustrarea aceasta, ci, cunoscând pe
dată că era prooroc Cel ce-i grăia astfel, prinse a-L iscodi despre lucruri mai
însemnate.
Vedeţi răbdarea şi dragostea de
învăţătură a acestei femei, cât de mari sunt ele? Căci ea spune: „Părinţii
noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul
unde trebuie să ne închinăm” [Ioan 4, 20]. Vedeţi ce mare purtare de grijă
nutrea în cugetul ei şi cât de mare cunoaştere a Scripturii avea? Câţi dintre
cei care acum sunt credincioşi din naştere, şi care au fost hrăniţi la sânul
Bisericii, habar n-au ceea samarineanca aceea cunoştea atât de bine, anume că
părinţii noştri — Iacov şi, desigur, şi patriarhii născuţi din el – în muntele
acela se închinaseră lui Dumnezeu?
Vrednică de cercetarea lui
Dumnezeu
Hristos, primind întru miros de
bună mireasmă această cunoaştere şi purtare de grijă faţă de Scriptura cea de
Dumnezeu insuflată, a rămas bucuros a mai zăbovi cu samarineanca.
Aşa precum, dacă ai aşeza pe
cărbuni o substanţă dintre cele bine mirositoare, ai întoarce şi ai reţine pe
cei ce se apropie, însă dacă ai pune pe cărbuni o substanţă din cele cu miros
greu şi neplăcut, aceasta ar respinge pe cei ce se apropie şi i-ar îndepărta,
tot astfel şi cu privire la cugetul nostru: dacă ai purtare de grijă şi râvnă
pentru cele sfinte, te faci pe tine vrednic de cercetarea lui Dumnezeu.
Căci acestea sunt mirosul de bună
mireasmă pe care îl simte Domnul. Dacă tu însă hrăneşti înlăuntrul tău cugetări
rele şi întinate şi pământeşti, vei fi departe de cercetarea şi grija cea
dumnezeiască, facându-te pe tine – vai – vrednic de îndepărtarea şi întoarcerea
lui Dumnezeu de la tine. Fiindcă Proorocul psalmist grăieşte către Dumnezeu:
„Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi” [Psalmi 5, 5].
Pe de altă parte, Legea
porunceşte: „Să-ţi aduci aminte înainte de toate de Domnul Dumnezeu Tău, când
şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli”
[Deuteronomul 6, 7]. Dar şi Evanghelia spune: „Cercetaţi Scripturile, că
socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” [Ioan 5, 39]. Iar Apostolul: „Rugaţi-vă
neîncetat” [ I Tesaloniceni 5, 17]. Acela care se opreşte şi întârzie în
cugetări pământeşti este nelegiuit întru totul; iar cel care se opreşte şi
întârzie în cugetări rele şi necurate, cu cât este el mai nelegiuit încă?
Dumnezeu i se arată lui Iacov
Dar când oare s-au închinat
părinţii noştri lui Dumnezeu în muntele acela? Pe când patriarhul Iacov – după
ce a fugit Isav, fratele său, care îl pizmuia, şi ascultând de sfaturile
tatălui său Isaac, a plecat în Mesopotamia – s-a întors de acolo împreună cu
soţiile şi cu copiii lui. Iar la întoarcerea sa, Iacov şi-a aşezat corturile
aproape de locul acela în care Domnul vorbeşte cu samarineanca; după
întâmplările cu Dina şi după cucerirea casei lui Sichem, a grăit Dumnezeu lui
Iacov, aşa precum este scris în Cartea Facerii: „Scoală şi du-te la Betel şi
locuieşte acolo; fa acolo jertfelnic Dumnezeului Celui ce ţi S-a arătat, când
fugeai tu de la faţa lui Isav, fratele tău!” [35, 1].
Şi după cuvântul acesta, plecând
Iacov, s-a urcat pe muntele apropiat şi a clădit acolo – zice Scriptura – un
jertfelnic, şi a chemat numele locului aceluia Betel, căci acolo i s-a arătat
Dumnezeu.
Din această pricină, spune
samarineanca, „părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat”, urmând ea pe
aceştia din vechime: pentru că cele ale Templului din Ierusalim au fost
legiuite mai târziu, şi întrucât locul acela a fost numit de către Iacov casa
lui Dumnezeu (Beythel sau Bethel are în ebraică sensul de „casa lui Dumnezeu”,
din Be(y)th, „casă” şi EI, „Dumnezeu”), căci aceasta înseamnă Beyhtelm
tălmăcire. Însă ea era nedumerită, dorind să afle „cum de nu aici, mai degrabă
decât în Ierusalim, spuneţi voi că este casa lui Dumnezeu, în care socotiţi să
aduceţi jertfa şi să vă închinaţi lui Dumnezeu”.
Profețiile Mântuitorului la
fântâna lui Iacov
Dar Domnul, atingând şi ţelul
propriilor Sale cuvinte, şi grăind totodată proorociri cu privire la acea
femeie, cum că ea este din rândul acelora pe care Dumnezeu îi caută şi îi
primeşte, răspunzând cuvintelor ei, zice: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când
nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”. Și după
alte puţine cuvinte zice: „căci Tatăl astfel de închinători îşi doreşte” [Ioan
4, 21; 23].
Priviţi cum El întăreşte cu
privire la acea femeie cum că astfel sunt cele pe care Dumnezeu le caută,
arătând că ea se va închina Tatălui celui Prea înalt, nu într-un anumit loc, ci
în felul poruncit de Evanghelii (căci ei i se adresează cuvântul: „nici la
Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”). In acelaşi timp, El şi vesteşte mai
dinainte, în chip limpede şi desluşit, schimbarea Legii. Pentru că, de vreme ce
se schimbă închinarea, neapărat se va schimba şi Legea.
Dar şi ceea ce este scris între
acele cuvinte -„Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim,
pentru că mântuirea din iudei este” [Ioan 4, 22] – este ca un răspuns la
spusele acelei femei şi, în acelaşi timp, o întregire a propriilor Sale
cuvinte.
Căci spune acestea întrucât noi,
iudeii, ne închinăm astfel (El se socoate pe Sine Însuși laolaltă cu iudeii,
fiind născut din ei după trup); deci noi – spune El – nu rostim o minciună
asupra numelui [lui Dumnezeu], ci recunoaştem cele ce sunt ale noastre. Iar noi
ne deosebim în această privinţă a închinării, de samarineni, pentru că noi
cunoaștem că închinarea se săvârşeşte în Iudeea, deoarece de la iudei este
mântuirea lumii întregi, adică dintre iudei va ieşi Hristos. Întrucât El nu
spune că mântuirea va fi de la Iudei (căci ea nu va fi în viitor, deoarece
mântuirea este El Însuși), ci zice că este acum de la iudei.
A venit ceasul Duhului
„Dar vine ceasul şi el este
acum…” – spune El. Iar aceste cuvinte sunt prooroceşti; căci termenul „vine”
înseamnă că încă nu s-a împlinit, ci se va împlini. Şi expresia „el este acum”
o foloseşte întrucât vede acel ceas în care iudeii încă nu cred, şi nu se
schimbă duhovniceşte şi cu adevărat.
El spune: „Dar vine ceasul şi
acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr” [Ioan 4, 23]. Fiindcă Tatăl cel preamărit şi închinat este Tată al
Adevărului Însuși, adică este Tată al Fiului Său cel Unul Născut, şi are Duhul
Adevărului, Duhul cel Sfânt. Iar aceia care I se închină Lui săvârşesc aceasta
întrucât cred astfel şi sunt îndemnaţi de Aceştia. Căci şi Apostolul spune că
Duhul este Acela prin Care ne închinăm şi ne rugăm; şi „Nimeni nu vine la Tatăl
Meu decât prin Mine” [Ioan 14, 6], spune Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu.
Astfel, cei care în Duh şi în
adevăr I se închină Tatălui celui Preaînalt, aceştia sunt adevăraţii
închinători.
El respinge şi cele ce ţin de
Ierusalim şi Samaria, pentru ca nu cumva să se creadă că se va statornici un
alt loc de rugăciune, iar prin cuvintele pe care le rosteşte mai departe îi
respinge pe cei care vor da ascultare oricărei cugetări asupra vreunui loc al
închinării trupeşti: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se
închine în Duh şi în adevăr” [Ioan 4, 24], adică să-L cugete întru totul pe Cel
fără de trup ca fiind în afara trupurilor.
Pentru că astfel, cu adevărat, Il
vor vedea pe El deplin în Duhul şi în adevărul Său. Căci fiind Dumnezeu, Duh
este fără de trup, iar Cel netrupesc nu se află într-un loc şi nici nu este
circumscris de limite spaţiale.
Harul Duhului nu are hotar
Astfel, cel care afirmă că nu
numai în hotarele Ierusalimului sau ale Samariei, dar în oricare altul dintre
locurile de pe pământ sau din cer, trebuie să se aducă închinări lui Dumnezeu,
nu grăieşte adevărat, nici nu se închină adevărat. Căci întrucât nu are trup,
Dumnezeu nu se află undeva, iar întrucât este Dumnezeu, El se află
pretutindeni. Căci dacă este vreun loc sau vreo făptură zidită în care nu este
Dumnezeu, atunci iarăşi Il vom afla că este determinat de ceva. Deci Dumnezeu
este pretutindeni şi în toate.
Să fie pretutindeni şi în toate
circumscris nu de părţile Sale, ci de lumea aceasta? Nu, câtuşi de puţin nu
este aşa. Căci în acest caz El va fi iarăşi trup. Prin urmare, El este Cel ce
reuneşte şi Cel ce cuprinde lumea, El este în Sine Însuși pretutindeni şi este
mai presus de lume, aducându-I-se închinare, de către închinătorii cei
adevăraţi, în Duhul şi în adevărul Său.
Aşadar Dumnezeu este
pretutindeni, nu numai pe pământ, dar şi în cele mai presus de pământ, şi El va
primi închinările de la cei ce astfel cred în Dumnezeu, cu adevărat şi în chip
cuvenit. El este Tată netrupesc, nedeterminat de timp şi de loc, în Duhul cel
Sfânt şi veşnic, având cu Sine pe Fiul şi Cuvântul Său cel fără de început,
Care este Însuși Adevărul enipostatic al Tatălui.
Dar nici un suflet sau un înger,
deşi fără de trup, nu se află într-un loc anume; însă nici nu sunt
pretutindeni. Căci ei nu reunesc şi nu cuprind lumea, ci sunt lipsiţi de
cuprindere. Deci şi ei se află în ceea ce reuneşte şi cuprinde lumea, fiind
circumscrişi pe măsură acesteia.
Pe de altă parte, sufletul cel
una cu trupul împreună cu care a fost zidit, aparţine pretutindeni acelui trup,
nu ca şi cum ar fi într-un loc, nici ca şi cum ar fi cuprins, ci întrucât el
reuneşte şi cuprinde trupul, fiind sufletul după chipul lui Dumnezeu.
În așteptarea lui Mesia.
Recunoașterea lui Mesia
Dar samarineanca, după ce a auzit
de la Hristos cuvintele acestea neasemuit de însemnate şi vrednice de
dumnezeire, anume că Dumnezeu nu poate primi în alt chip închinări adevărate,
decât în Duhul şi în Adevărul Său, aşa precum face în Cântarea Cântărilor
sufletul cel nuntit cu Dumnezeu, îndemnat şi îmboldit de glasul Mirelui
neputrezirii, Cel aşteptat şi Cel dorit.
Iar samarineanca, în chip tainic,
aminteşte de Mire pe când încă era El de faţă, spunând: „Ştim că va veni Mesia
Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” [Ioan 4,
25].
Vedeţi, dar, cât de pregătită era
ea pentru credinţă, întrucât era deja aproape de Cel aşteptat şi plină de multă
nădejde. Oare nu s-ar cuveni să spunem, împreună cu David: „Gata este inima
mea, Dumnezeule, gata este inima mea! Cânta-voi şi voi lăuda slava Ta” [Psalmi
56, 10]?
Oare de unde ştia aceasta cu
atâta încredinţare, şi de unde avea aplecarea sufletului său spre aceasta, dacă
n-ar fi cercetat cu cea mai mare luare aminte şi înţelegere cărţile
proorocilor? De aici avea ea şi cugetul atât de înălţat, fiind atât de plin de
inspiraţie dumnezeiască încât mie, care văd năzuinţa duhovnicească aşa de
puternică a acestei samarinence către Hristos, îmi vine în minte să spun iarăşi
cu privire la ea cele din Cântarea Cântărilor. „Cine-i aceasta care ca zarea
străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă?” [Cântarea
Cântărilor 6,10].
Căci ea vesteşte că nu după multă
vreme Se va arăta Hristos, Soarele cel duhovnicesc al Dreptăţii, arătând că se
va ivi Biserica neamurilor, ce începe chiar cu ea însăşi, Biserică întemeiată
de Mântuitorul şi izvorâtă din fântâna lângă care stă această femeie.
Frumusețea femeii samarinence
Eu o văd pe această femeie
arătându-se ca o auroră mult îndrăgită. Fiindcă ea este frumoasă, precum este
luna, întrucât îşi vădeşte strălucirea, atunci când încă stăpâneşte noaptea
nelegiuirii; ea este luminoasă ca soarele, şi de aceea este arătată de către
Mire ca fiind plină de lumină.
Ea a ajuns la propria desăvârşire
în înşirarea celor ce vor fi în viitor, ca să strălucescă precum soarele după
Evanghelie, întrucât viaţa ei cea luminoasă din viitor va fi pecetluită cu un
sfârşit nespus de fericit şi de mucenicesc. Iar acum ea ştie că Hristos este
Dumnezeu cel adevărat, Care pe deplin îşi arată dumnezeirea, iar ceea ce El
grăia mai târziu ucenicilor Săi cu privire la Duhul cel de-o-fiinţă şi
deopotrivă cinstit, anume că, atunci când Acela va veni, îi va învăţa tot
adevărul, faptul acesta şi ea, luând-o înainte, îl grăieşte: „Când va veni
Acela ne va vesti nouă toate”.
Dar îndată ce a văzut Hristos,
Mirele cel duhovnicesc, că ea este astfel, a spus către dânsa în chip
neacoperit: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” [Ioan 4, 26].
Iar ea, ca o binevestitoare cu
adevărat aleasă, şi-a lăsat ulciorul şi a alergat către oraş, îndemnând pe toţi
cu cuvintele sale şi aducându-i către credinţa în Cel văzut de ea: „Veniţi de
vedeţi un om care mi-a spus mie toate câte le-am făcut; nu cumva acesta este
Hristosul?” [Ioan 4, 29]. Ea întreabă aşa nu ca să este vreo îndoială, ci ca să
se încredinţeze şi mai mult, din vederea Domnului şi din vorbirea cu El, şi ca
mai lesne să-i convingă şi pe ceilalţi, după cum s-a şi întâmplat.
Propovăduirea femeii samarinence
Eu mă voi sluji de cele spuse mai
înainte în chip mai larg, şi voi lăsa deoparte acum cuvintele Evangheliei ce
vin la rând, văzând că vă sileşte ceasul la nevoile trupului vostru şi la
lucrurile vieţii.
Însă voi să luaţi seama la
samarineanca aceasta: de cum a auzit ea cuvintele evanghelice, pe care şi noi
le vestim evlaviei voastre, pe dată a dispreţuit lucrurile cele mai
trebuincioase trupului ei.
Căci a lăsat îndată şi ulciorul,
şi casa ei, şi, dând fuga în oraş, i-a chemat pe samarineni, întorcându-se cu
ei la Hristos. Căci prin acele cuvinte, „Veniţi de vedeţi”, ea le spune de-a
dreptul: „Insoţiţi-mă pe mine şi eu vă voi călăuzi şi vă voi arăta acum vouă pe
Mântuitorul Cel din cer, Care a venit în lume!”.
Astfel ea îndată i-a mânat pe ei
şi i-a înfăţişat lui Hristos. Iar ea ne învaţă pe noi, prin aceea că a părăsit
şi casa ei şi ulciorul, socotind mai de cinste decât cele de nemijlocită
trebuinţă câştigul dobândit din învăţătură, pe care şi Domnul, în Evanghelie,
l-a numit către Marta, cu privire la Maria care asculta cuvântul Său, „partea
cea bună” [Luca 10, 42]. Dacă trebuie să dispreţuim cele nemijlocit
trebuincioase nouă, cu cât mai mult trebuie să dispreţuim noi celelalte
lucruri?
Să tindem spre cele veșnice
Căci ce te sileşte pe tine şi ce
te îndepărtează de la învăţăturile cele de folos pentru suflet? Grija de casa
ta, de copii şi de soţie? Tristeţea ori bucuria pentru vatra sau rudele tale?
Cumpărarea bunurilor sau vânzarea lor? Folosirea tuturor celor pe care le ai la
îndemână, sau mai degrabă reaua lor folosire?
Sfârşitul celor ce sunt strâns
legate de lumea aceasta este totdeauna, aşadar, nenorocire, întrucât în cele
din urmă [oamenii muritori] vor fugi goi şi vor părăsi aici toate cele ce le-au
fost dragi. Dar pentru cei care dispreţuiesc cele ale lumii acesteia şi
iscodesc tainele lumii ce va să fie, pentru cei ce se ostenesc să săvârşească
cele de folos pentru moştenirea lumii aceleia, moartea, când vine, nu aduce
stricăciune şi pagubă, ci îi mută mai degrabă pe acei oameni de la cele deşarte
şi trecătoare către ziua cea fără de apus, către viaţa cea fără de moarte,
către bogăţia cea de necheltuit, către desfătarea cea necurmată, către slava
cea veşnică, către cele ce există cu adevărat şi dăinuiesc neschimbate.
De care fie ca noi toţi să avem
parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Celui ce a aplecat cerul şi a coborât
pentru noi, şi nu numai până la noi, ci şi până la sufletele cele zăvorâte în
beznă, şi Care de acolo, întorcându-Se prin slăvită Sa înviere şi ridicare din
morţi, ne-a adus nouă lumina şi cunoaşterea şi nădejdea celor veşnice şi
cereşti, întru care El este preaslăvit în vecii vecilor. Amin.
(Extras din Sf.
grigorie Palama, Omilii
TOATA SUFLAREA PAMANTULUI
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Toata suflarea pamântului rasufla, adica nu poate trai fara aer. Toate
fapturile rationale si libere traiesc prin Duhul Sfânt ca si cum ar respira
aerul, nu pot ramâne în viata fara El. „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viaza”
(Antifon utrenie, glas 4). Nu uitati ca Duhul Sfânt se afla fata de sufletul
vostru în aceeasi relatie ca si trupul fata de aer.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 463.
CANTECUL FAPTURII
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Pe Adam Îngerii l-au învatat sa cânte. Toata creatura cânta. Cânta soarele si
luna, cânta stelele si lumina. Întreg spatiul rasuna de o armonie sfânta, pe
care urechea noastra nu o poate cuprinde. De o miraculoasa simfonie este plin
tot universul. Pentru ca în univers nu domneste haosul, ci ordinea si
disciplina. Toate, cerul si pamântul, când asculta de legile date de Creatorul
lor, formeaza în spatiu o desavârsita simfonie. Desi s-ar parea ca dincolo de
atmosfera Pamântului domneste întunericul si tacerea, nu este asa. Aceasta este
numai aparent, pentru ca organele pe care le avem noi, urechea si ochiul, au o
putere de percepere limitata. În afara de ceea ce auzim sau vedem noi, exista o
infinita bogatie de sunete si culori, care vibreaza mereu si cânta. Tacerea si
întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos
întotdeauna „întunericul cel din afara, unde este plânsul si scrâsnirea
dintilor” (Matei 25, 30). Acolo niciodata nu se aud cântece armonioase si
frumoase. Acolo sunt sunete haotice care chinuiesc si înspaimânta permanent.
Nici lumina nu este acolo o lumina care mângâie si încalzeste, ci este o lumina
moarta, neîntâlnita în spatiul creat de Dumnezeu, unde si lumina si sunetul
sunt create ca sa provoace fericirea si o liniste desavârsita tuturor
credinciosilor.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Colo-n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010,
p. 7-8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu