Omagierea ilustrului Titulescu
Prof. univ.
dr. Gheorghe Buzatu (+)
Art-emis
12 Mai 2026
În prima jumătate a
veacului al XX-lea, Nicolae Titulescu a dat maximă strălucire României şi
numelui de român pretutindeni în lume
Diplomaţia României din perioada
1919-1939 a fost conformă tradiţiilor istorice ale ţării şi a avansat un
program îmbrăţişând exclusiv principii şi obiective specifice raporturilor
interstatale, precum, în rândul întâi, cooperarea internaţională şi egalitatea
între state, combaterea revizionismului şi excluderea războiului din viaţa
internaţională. Şi tradiţiile, şi principiile sau obiectivele urmărite, şi
modul concret în care a fost practicată diplomaţia României între cele două
conflagraţii mondiale, totul, dar absolut totul, poartă - astăzi, ca şi atunci
- un nume de primă mărime şi de incontestabilă rezonanţă universală - Nicolae
Titulescu.
Ministru de Externe şi de Finanţe
al României în câte două rânduri, delegat la Conferinţa Păcii de la Paris din
1919-1920, titular al Legaţiilor române de la Londra, Paris Bruxelles, delegat
permanent al ţării la Societatea Naţiunilor de la Geneva cu începere din 1920,
preşedinte - în mod excepţional - de două ori al Adunării Generale a Societăţii
Naţiunilor, principal negociator român în reglementarea inextricabilelor
probleme ale reparaţiilor şi datoriilor noastre din primul război mondial către
Marea Britanie şi S.U.A., semnatar al Tratatului de Pace de la Trianon, prin
care se recunoştea pe plan internaţional Unirea Transilvaniei cu Patria-mamă,
proclamată la 1 Decembrie 1918, făuritor al Convenţiei internaţionale privind
recunoaşterea Unirii Basarabiei cu Ţara (28 octombrie 1920) şi coautor al
faimoasei Convenţii pentru definirea agresorului (3-5 iulie 1933), militant
neobosit pentru consolidarea unităţii de stat, a independenţei şi integrităţii
teritoriale a României Mari, pentru întărirea Micii Înţelegeri şi a Înţelegerii
Balcanice, pentru cooperarea rodnică şi pozitivă a Bucureştilor cu Franţa,
Anglia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Turcia, Cehoslovacia şi U.R.S.S., prin
tratate bilaterale sau în cadrul „fronturilor neagresive” oriental şi european,
unul dintre principalii autori ai Convenţiei de la Montreux din 1936 privind
regimul Strâmtorilor Mării Negre, rămasă în vigoare până astăzi, dascăl şi
orator de excepţie, îmbinând un deosebit farmec personal cu o temeinică
pregătire istorică şi juridică, toate, atât de necesare, negocierilor, Nicolae
Titulescu, a intrat în legendă încă din timpul vieţii, se confundă - de multe
decenii - cu însăşi diplomaţia, în accepţiunea cea mai largă şi, deopotrivă,
cea mai limitată a termenului.
Aşa cum s-a observat cu deplin
temei, la Centenarul naşterii sale, în 1982, „despre activitatea lui Nicolae
Titulescu s-a scris şi se va mai scrie cu aceeaşi asiduitate şi admiraţie tot
atât timp cât nu se vor fi diminuat preţuirea şi gratitudinea noastră pentru
opera sa, indiscutabil una dintre culmile de manifestare a geniului românesc de
oricând şi de pretutindeni, de impunere a acestuia în conştiinţa
universală”[1]. Întrucât, alături de I.I.C. Brătianu, Mareşalul Ion Antonescu,
P.P. Carp, Iuliu Maniu şi Vintilă I.C. Brătianu, de N. Iorga, Mircea Eliade şi
George Enescu, de Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu, de G. Călinescu şi Mircea
Eliade, de C. Brâncuşi şi Gh.I. Brătianu, de I.G. Duca, Take Ionescu şi Grigore
Gafencu, N. Titulescu se numără între personalităţile de excepţie care, mult
dincolo de limitele domeniilor ilustrate, au dat, în prima jumătate a veacului
al XX-lea, maximă strălucire României şi numelui de român pretutindeni în lume.
Prin întreaga sa activitate politică, N. Titulescu a tins la crearea
echilibrului ideal între organismul intern solid al statului român[2] şi
poziţia lui internaţională, aceasta îndeosebi după făurirea României Mari în
1918[3].
Din acest punct de vedere, de
numele şi de eforturile sale neobosite, ca şi de acelea ale tuturor
colaboratorilor săi apropiaţi sau mai depărtaţi şi mulţi, rămâne legat saltul
ce s-a înregistrat în privinţa statutului internaţional al României[4], de la statul
cu interese fie ignorate, fie „limitate”, cum era înainte de Războiul Mondial
din 1914-1918 şi, oficial, chiar după aceea, mai precis în vremea Conferinţei
Păcii de la Paris, la statul pe deplin suveran şi independent în concertul
naţiunilor.
Nota redacției - Citiți descrierea marelui istoric Buzatu despre
„Ilustrul Titulescu” și încercați să apreciați cât a decăzut România și unde a
ajuns, dacă Ministrul de Externe actual este prostia întruchipată în numele
predestinat - Țoiu - este o calamitate, care ca eprezentantă a României pe plan
extern a călcat în toate gropile aflate în cale… „Unde ești, Tu, Țepeș Doamne
?”…
-------------------------------------
[1] Gh. Buzatu,
coordonator, Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, Editura Junimea,
1982, p. 17; ediţia a
II-a, anastatică, Tipo Moldova, 2010.
[2] Nicolae
Titulescu, Discursuri, ediţie Robert Deutsch, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1967, p.
110.
[3] Vezi Ioan Scurtu,
coord., Istoria Românilor (1918-1940), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003,
passim; Ioan Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria Românilor în secolul XX (1918-1948),
Bucureşti, Editura Paideia, 1999, passim.
[4] Cf. Mircea
Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 449; Viorica Moisuc, Acte fundamentale ale
statutului politico-juridic al României în perioada 1918-1940, în „Probleme de
politică externă a României”, II, 1918-1940, Bucureşti, Editura Militară, 1977,
p. 13-195.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu