NU
VORBI PERSOANELE CARE NU SUNT DE FAȚĂ!
-
TACHE RODAS -
Sfaturi de viață
Ceea ce faci, să faci cu măsură!
Dacă te contrazice cineva în legătură cu învățăturile
din Sf. Scriptură, să mărturisești adevărul. Poți să-i spui: „Dovedește tu că
nu e adevărat ce spun eu”.
Să nu treacă ziua fără să mulțumești lui Dumnezeu
pentru toate.
Cum să ne rugăm?
Să spui rugăciuni cu trăire! Să spui mereu: „Doamne,
facă-se voia Ta!”, „Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă să merg pe drumul cel
bun”. Te ajută Dumnezeu și cu o singură rugăciune.
Cum să ne rugăm? „Doamne, ajută-ne să trecem hopul!”.
Să cereți în rugăciune lucruri serioase! Nu cereți lucruri nefolositoare!
Dacă nu plouă, nu plângem. Lacrimile sunt venite de la
cer.
De ce să nu judeci pe altul?
Nu pedepsi omul! A greșit, nu și-a dat seama. Nu-l
judeca! Nu a avut cine să-l învețe. Să îl ierți pe aproapele tău. Contează mult
iertarea. Să îl pomenești. Eu m-am rugat așa: „Doamne, iartă-i că au greșit”.
Dumnezeu ne-a primit cu îngerii Lui. Să nu vă supărați
niciodată când sunteți criticați! Să vă iubiți frățește, să nu vă urâți! Să
aveți milă între voi! Să nu vă supărați una pe alta că Maica Domnului se supără
când vă vede și plânge.
Să nu vorbiți persoanele care nu sunt de față!
Iubește și iartă! Să nu ne grăbim să acuzăm. Nu avem
dreptul să judecăm lucrarea altuia.
Iubirea este sentimentul cel mai înalt care necesită
credință și în același timp sacrificiu și nu poate fi despărțită de suferință.
De unde ne vine liniștea sufletească?
Să avem liniște sufletească, nu fericire lumească!
Facem ce putem. Restul la mila lui Dumnezeu!
Cum să ne jertfim pentru Hristos? Nicio jertfă! Fii
exemplu!
Contează mult slujbele slujitorilor Bisericii. Să
mergeți la biserică și să-I mulțumiți lui Dumnezeu.
Să creșteți copiii în biserică ca ei să fie bucuria
voastră!
Să citiți jumătate de oră din Noul Testament în
fiecare seară!
Greu, greu, dar mai greu este în iad!
Sunteți tineri, o să luptați cu satana. Să faceți
semnul Sfintei Cruci!
Sus în cer este patria mea și de acolo o să mă uit jos
la frații mei!
Hai să ne păzim sufletul!
Ceea ce nu știe omul, știe Mântuitorul. Avem un singur
drum! Să nu rătăcim!
Mulți au scris despre detenție, dar eu nu am scris. Mă
rugam atunci!
„Cum să ne spovedim?”. „În genunchi!”.
„Nu avem dragoste!”. „Nu mai alunecați în NU, scoateți
pe NU din viața voastră!”.
„Ce să fac ca să nu mă mânii?”. „Este o luptă de
câțiva ani! Ajută-te singur!”.
„Cum să ne rugăm la Maica Domnului?”. „O, Maică
Preacurată și pururea Fecioară, ajută-ne să nu greșim!”.
„Cum să luptăm cu ura, cu răzbunarea?”. „Nu urâm pe
nimeni. Ei răspund de faptele lor. Noi suntem creștini și ne iubim!”.
Nu te încrede în tine! Să nu căutăm vinovați, să
căutăm dreptatea!
Vă iubesc pe toți! Vă mulțumesc pentru toate câte ați
făcut pentru mine. O să plătesc la toți care m-au ajutat, prin fapte. Vă doresc
să mergeți la bucurie!
(Extras din Revista Atitudini Nr. 68)
GREUTATEA
TRUPULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Sufletul este puternic, de aceea si poate „tine”
greutatea trupului; acesta însa este neputincios, îl poate doborî lesne
materia, chiar daca este de o obârsie cu el. Prin comparatie, si Dumnezeu, Care
este duh, tine tot universul, ca si când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale”
(Evrei 1, 3), iar sufletul omului, cu binecuvântata de Dumnezeu usurinta, îsi
poate supune trupul sau, ba chiar si pe al altora, cu duhul (precum vedem ca
fac sfintii). El face ca, în timpul rugaciunii, cuvintele acesteia sa se prefaca
lesne în duh. Omul trupesc însa se supune la fiecare pas materiei trupului si
se împiedica în litera rugaciunii, nefiind în stare sa o prefaca în duh, fiind
el însusi doar trup. Duhul sfânt si curat al rugaciunii nu poate fi patruns de
duhul necurat, captiv al trupului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 49
TRANDAFIRUL
FARA SPINI
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Dupa ce Dumnezeu a poruncit: „Sa rasara pamântul
iarba”, a zis: „Si pom roditor, care sa faca rod, caruia samânta lui în el dupa
fel si asemanare pe pamânt” (Facerea 1, 11).
La acest cuvânt, toate padurile s-au îndesit, toti
arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridica la mare
înaltime: brazii, cedrii, chiparosii, pinii; toate crângurile s-au acoperit
îndata de tufani desi; si asa numitii arbusti, care slujesc la facerea
coroanelor: trandafirul, mirtul si dafinul, care nu erau mai înainte pe pamânt;
toti, într-o clipita de vreme, au aparut, fiecare cu mirosul sau propriu,
deosebiti prin însusiri foarte precise de alti arbusti, fiecare cunoscut prin
caracterul sau propriu. Numai ca atunci trandafirul era fara spini; mai târziu
a fost adaugat spinul frumusetii florii, ca sa avem durerea aproape de veselia
desfatarii, spre a ne aduce aminte de pacat, din pricina caruia pamântul a fost
osândit sa rasara spini (Facerea 3, 18).
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
124-125
APA
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Tu cunosti miscarile apei, ca apa curge în jos, ca nu sta într-un loc si ca în
chip firesc o porneste spre locurile aplecate si adânci, dupa ce Stapânul a dat
apei aceasta porunca. Dar ce putere avea apa înaintea de a i se fi poruncit sa
urmeze aceasta cale, nici tu n-o stii si nici n-ai auzit pe altul care sa fi
vazut.
Gândeste-te ca glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare si ca
porunca, data atunci zidirii, a aratat celor zidite de Creator calea pe care
trebuia sa o urmeze în viitor. Ziua si noaptea au fost create în acelasi timp;
si de atunci pâna acum ele urmeaza una dupa alta si nu înceteaza sa împarta
timpul în mod egal.
Natura apelor a primit porunca sa curga si apele niciodata nu obosesc, pentru
ca sunt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la natura
curgatoare a apei, ca sunt ape care curg de la sine, de pilda izvoarele si
râurile; mai sunt si alte ape adunate la un loc, care nu curg; dar acum vorbesc
de apele care se misca.
Daca tu vreodata, stând lânga un izvor care da multa apa, ai sa întrebi: Cine
este cel care împinge apa aceasta din sânul pamântului? Cine o sileste sa
mearga înainte? Ce fel sunt vistieriile din care porneste? Care este locul spre
care se grabesc? Cum se face ca izvoarele acestea nu înceteaza sa curga, iar
locurile spre care se duc nu se umplu? La toate aceste întrebari este un singur
raspuns: Datorita acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa sa alerge. Asa
ca atunci când vorbesti de ape adu-ti aminte de acel prim glas: „Sa se adune
apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia sa alerge apele, ca sa-si ocupe propriul lor
loc; apoi, ajunse în locurile hotarâte lor, sa ramâna pe loc si sa nu se duca
mai departe. De aceea dupa cuvântul Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în
mare si marea nu se umple” (Ecclesiastul 1, 7). Ca si apele curg datorita
poruncii dumnezeiesti, iar marea ramâne împrejmuita de hotarele ei, datorita
legii celei dintâi, care a spus: „Sa se adune apele într-o adunare”. Dar pentru
ca apa, care este nestabila, sa nu se reverse în afara locurilor care au
primit-o, mutându-se totdeauna dintr-un loc în altul si în continuare sa înece
pamântul, Dumnezeu a poruncit apei: „Sa se adune apele într-o adunare”. De
aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor si-si ridica
valurile la mare înaltime; dar când ajunge la tarm se întoarce înapoi,
prefacând în spuma furia ei.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
112
INTAMPLAREA
CA SEMN
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Adeseori noi, pe neasteptate, la un anumit ceas,
întâlnim un om care izgoneste întunericul adunat în sufletul nostru, rezolvând
pe nepusa masa vreo problema cu care ne confruntam. Nu arareori se întâmpla sa
auzim de la vreun alt om un cuvânt care ne atinge sufletul, ori sa spunem cuiva
vreun cuvânt de îmbarbatare. Sau deodata primim o scrisoare de la cineva, mai
cu seama atunci când aceasta ne este de trebuinta. Ori, încurcati în problemele
vietii, cu deznadejde încercam sa gasim o rezolvare cu putinele noastre puteri,
cautând iesire dintr-un impas; când deodata ni se întâmpla ceva care schimba
radical situatia. Prin urmare si întâlnirea neobisnuita, si cuvântul, si
scrisoarea, si întâmplarea, toate sunt semne date noua fie ca pedeapsa, fie ca
luare-aminte, fie ca înteleptire, fie ca adeverire, fie ca o chemare la
pocainta.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 79
CUM
NE PREGĂTEȘTE DOMNUL ÎNAINTE DE ÎNCERCĂRI
-
ARHIEP. FILARET -
Cât de întărită este credința noastră?
«Iisus le-a răspuns: Acum credeţi? Iată vine ceasul şi
acum a sosit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să Mă lăsaţi
singur. Dar nu sunt singur pentru că Tatăl Meu cu Mine este»(In. 16:31-32).
Înaintea Aceluia care ne vede străfundurile inimii, nu
suntem aşa cum ne închipuim că suntem. Domnul le spune ucenicilor că credinţa
lor nu va rezista în faţa ispitelor. Şi nu va trece mult – poate doar câteva
ceasuri – şi vor fi risipiţi ca o turmă de oi şi îşi vor părăsi Păstorul şi
Domnul. Cerescul martor al adevărului le dă ucenicilor partea care li se cuvine
şi le aprobă credinţa, dar nu le poate ascunde şi amarul adevăr. Nu le
măguleşte iubirea de sine, ci îi smereşte dezvăluindu-le situaţia în care se
vor găsi curând (Mt. 26:31; Mc.14:27, 50).
Martorul cel sigur al adevărului mai adaugă la această
mărturie şi aceea privitoare la un adevăr bineplăcut atât Lui cât şi lor: că
Tatăl ceresc este de-a pururi cu ei. Să nu ne pese că se ridică împotriva
noastră toată răutatea pământului şi iadului. Tatăl este cu El şi cu alte
cuvinte lucrarea pentru care El a venit în lume nu va fi păgubită cu nimic
datorită vrăjmăşiei duşmanilor. Dimpotrivă se va slăvi prin biruinţa asupra
răutăţii lumii.
Adevărul trebuie să servească drept temelie ucenicilor
în timpul patimilor Lui. Acest adevăr întotdeauna va rodi în Biserica Lui. Oare
cum nu pot fi creştinii credincioşi în necazurile lor când cel în Care cred
este aşa de aproape de Tatăl ceresc şi este Fiul Său?!
Biruința celor ce cred în Hristos
«Acestea vi le-am grăit vouă, ca întru mine pace să
aveţi: În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea»(In.
16:33). El încheie convorbirea cu ucenicii în acelaşi fel în care a început-o:
cu rugămintea de a nu se tulbura în ispite şi de a crede cu tărie în El. Tot
ceea ce a fost spus mai înainte de El nu s-a spus decât cu scopul de a crede în
El. Nu contează cât de furioasă se va ridica lumea împotriva lor: ei să fie în
pace. El a cucerit lumea, lume care nu va avea în ea o origine divină a vieţii
şi care după aceea, cu răutate dar şi neputincioasă, se ridică împotriva a tot
ceea ce este sfânt.
Biruinţa Sa asupra morţii şi biruinţa Sa asupra
răutăţii lumii încă ne stă înainte însă pentru El este atât de mai presus de
orice îndoială încât este ca şi cum ar fi avut loc. Înaintea privirii Lui nu
există trecut – totul este prezent. Biruinţa Lui asupra lumii nu este doar un
stimulent în bătălia noastră cu lumea, ci şi puterea noastră totodată.
Cuceritorul lumii îşi va înveşmânta ostaşii în puterea pe care o vor primi
crezând în el.
Unul dintre iubiţii Săi ucenici, un martor credincios
al cuvintelor sale, spune triumfător: «Şi aceasta este biruinţa care biruieşte
lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea, fără numai cel ce
crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?»(I In. 5:4-5) şi «Voi de la Dumnezeu
sunteţi, fiilor, şi aţi biruit pre aceia; căci mai mare este Cela ce este întru
voi, decât acela ce este în lume» (I In. 4:4).
De ne-am putea aminti în vremuri de ispită cuvintele
Iubirii cereşti despre ispite. Numele Domnului Iisus este un nume atotputernic
care ne dă promisiunea tuturor lucrurilor. Amin.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 15)
APROPIEREA
DE DUMNEZEU
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Înaintea lui Dumnezeu întreaga lume materiala este ca si când n-ar fi; fiintele
însufletite, precum Îngerii si oamenii, asijderea. Dar au existenta durabila
acele fapturi care sunt aproape de Dumnezeu, având chipul si asemanarea Lui.
Celelalte fapturi se trec precum umbra. „Cerul si pamântul vor trece, dar
cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 108
FRATERNITATE
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Când cineva
îsi potriveste pasul dupa inima lui Hristos, înseamna ca s-a înfratit cu toti
oamenii de pe pamânt.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
46
NARCISISMUL
ȘI SMERENIA
-
ARHIM. VARNAVA IANGOS -
Cum gândește cel smerit?
Smerenia înseamnă să mă împotrivesc propriei mele
puteri și să mă încred în puterea lui Dumnezeu. Mă împotrivesc moralei proprii
și caut virtutea lui Hristos. Mă împotrivesc sfințeniei mele și râvnesc
sfințenia Aceluia. Mă împotrivesc propriei mele bucurii și caut bucuria Lui.
Predau totul în mâna Lui. Mă predau cu totul lui Dumnezeu, împotrivindu-mă în
mod voit sinelui meu. Atunci nu mă mai simt în nesiguranță pentru că nu mai am
de ce să mă tem!
„Sufletul celui smerit”, spune Sfântul Siluan,
„seamănă cu întinderea mării. Dacă arunci o piatră în mare, va tulbura foarte
puțin suprafața apei și imediat se va duce în adâncul ei. Așa se scufundă
amărăciunile în inima celui smerit. Toate se desprind și se depărtează frumos,
bucuros și minunat, iar sufletul dobândește o liniște adâncă în Dumnezeu. Tot
omul se minunează atunci de frumusețea, de pacea și de bucuria pe care o
dăruiește Domnul unui astfel de suflet” (Sf. Siluan Athonitul, Despre smerenie).
Smerit este acela care a învățat să spună lui
Dumnezeu: „Să fie binecuvântat!” Indiferent ce s-ar întâmpla, se lasă în pronia
și în mila lui Dumnezeu, în bucurii și în suferințe, în ispite și în încercări.
Nu primește niciun cuget străin. Își răstignește rațiunea și voia proprie. Nu
se tulbură. Le susține pe toate în harul Lui. Știe că: „De n-ar zidi Domnul
casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc, de nu le-ar da Domnul somn,
iubiților Săi” (Psalmi 126: 1-2).
Slobod de frici și neliniști se face ca un copil mic
și spune: „Dumnezeul meu, nu știu nimic, nu înțeleg nimic, numai pe Tine Te
doresc!”. Atunci, se desfătează de bucuria și de fericirea Împărăției lui
Dumnezeu care aparține pruncilor. Omul smerit se desfătează de o plinătate
lăuntrică. Nu cere nimănui nimic, nu se izbește de nimeni. Oferind celorlalți
din spațiul lui, inima i se lărgește într-atât, încât ajunge să încapă lumea
întreagă. Alege ca mod de viață, să fie el însuși hrană pentru alții, în acord cu
cuvântul Domnului: „Luați, mâncați…”.
Narcisismul și smerenia
Atunci când scâncim pentru cei care ne-au nedreptățit
și ajungem să avem probleme sentimentale și psihice, în realitate, de vină este
narcisismul nostru rănit și micimea noastră, deoarece nu am reușit să primim în
adâncul inimii smerenia și să spunem lui Dumnezeu: „Am greșit!”. Nu L-am iubit
în mod real pe Dumnezeu. Nu am înțeles că Dumnezeu este fericirea noastră. Ne
imaginăm că fericirea este rațiunea noastră și satisfacerea nevoilor noastre
sufletești. Acolo este problema noastră a tuturor. Ne reorientăm și pierdem
adevărata fericire. De aceea, suntem neputincioși să iertăm și să iubim cu
adevărat.
Adeseori, omul râvnește după o fericire personală,
înțeleasă prin putere, prin atingerea țelurilor și a așteptărilor sale, prin
depășirea inferiorității, prin dădăcirea egoismului și satisfacerea
narcisismului său hipertrofic. De aceea, rămâne mereu sărac și flămând. Creează
încontinuu înlăuntrul său și în jurul său diferite nevoi și cere altora să i le
satisfacă. Acesta este necazul și adevărata sărăcie! Nu putem să-l acceptăm pe
cel care ne nedreptățește și care ne trădează, dacă nu învățăm să iertăm.
Ne vom lovi de ceilalți încontinuu și ne vom
contrazice, din moment ce și celălalt acționează după măsura dreptății sale, a
nevoii și a interesului său. Și atunci, care dintre oameni poate fi împlinit?
Care va odihni pe celălalt? Numai acela care a înțeles că fericirea nu este el
însuși, nu este în puterea sa, ci sinele său cuprins în trupul lui Hristos.
Este însuși Hristos, pe care L-a întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.
Omul smerit vede realitatea celuilalt
Omul smerit caută liniștea. Nu se frământă să câștige
de fiecare dată. Dobândește capacitatea de a vedea și de a deosebi stările, de
a vedea realitatea celuilalt, nevoile lui existențiale și ale sufletului lui.
Se împotrivește cu orice chip să se folosească de
celălalt, pentru că înțelege că strivirea celuilalt se poate să-i aducă o
oarecare mulțumire trecătoare și ieftină, dar nu va putea niciodată să găsească
bucuria cea nestricăcioasă și veșnică, nici nu va gusta vreodată adevărata
fericire.
Omul smerit, atunci când înțelege că comportamentul
lui rănește pe aproapele său, va prefera cu orice preț să-l respecte și să-l
prețuiască pe acesta, trecând cu vederea propriul său interes. Respectul
profund față de celălalt arată adevărata lui valoare, chiar dacă aceasta nu se
manifestă în forme exterioare, chiar dacă nu se vede cu ochii trupești.
Valoarea omului nu se arată numai prin cultura sa
intelectuală și spirituală, ci mai ales în măsura respectului său față de
ceilalți. Cel smerit se golește pe sine însuși, ca să îmbogățească pe celălalt.
Pentru că a întâlnit pe Cel ce singur este Fericit, are puterea să părăsească
interesele sale și să-i zidească pe cei din jur. A dobândit puterea de a ierta
și de a oferi celorlalți premisele aflării bucuriei și adevărului.
(Extras din cartea ARHIM. VARNAVA IANGOS,
FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)
GANDURILE
COPILULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Înainte de a învata sa-si exprime gândurile, copilul detine o multitudine de
cunostinte. Orice imagine îsi lasa amprentele pe tablita mintii sale: în timp
ce mintea lucreaza, copilul nu e constient de ceea ce se întâmpla cu el. Cine
l-a învatat sa memoreze cele care se deruleaza si se perinda prin fata ochilor
sai? Cine i-a imprimat mintii copilului în starea de adormire aceasta pornire?
Odata cu vârsta, copilul vadeste într-un chip minunat acumulari care ar câstiga
admiratia omului, daca simplul motiv al obisnuintei nu l-ar determina sa le
treaca cu vederea si sa le subestimeze.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 17-18.
SEVELE
VESNICE
-
Sfantul Efrem Sirul -
Daca grâul ce hraneste trupurile, chiar daca cea mai
mare parte a lui trupul o leapada ca gunoi, e hranit de vazduh si îngrosat de
vânt, cu cât mai mult adierile curate din grânele Raiului pot revarsa asupra
celor duhovnicesti sevele lor vesnice si hrana lor duhovniceasca.
Binecuvântat Cel care în Raiul Sau va da bucurie
întristarii noastre!
Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului,
traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83
DE
CE ÎL CEARTĂ IISUS PE PETRU: ÎNAPOIA MEA SATANO!
-
SF. ARSENIE BOCA -
Cearta lui Iisus cu Petru sau gâlceava omului cu
Revelaţia
„A certat Iisus pe Petru, zicând: Mergi înapoia Mea
Satană, că sminteală-Mi eşti; tu nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale
oamenilor!”. Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar Satanei,
când L-a ispitit în pustia Carantaniei. Acum tot Satana era camuflat în
bunăvoinţa - de cea mai bună credinţă - a lui Petru.
Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei: mărturisitor
al divinităţii Mântuitorului, cum a fost - fără să ştie - cu vreun pătrar de
ceas mai înainte, tot aşa acum - fără să-şi dea seama - a ajuns o unealtă a
Satanei. Situaţia dintâi l-a fericit; a doua l-a smerit.
Intâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre
sfinţi care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată
venea şi Satana, ca măcar să-i laude - dacă alt necaz nu le putea face.
Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă
identitatea omului după duhul care grăieşte printr-însul. Semn că aşa va face
şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de
vedere grăieşte printr-însul.
Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine
înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti. (Smerenia,
smerirea, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.)
Iubirea omenească a lui Petru față de Mântuitorul
Şi crucea, cu învierea care-i urmează, era punctul de
vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce.
Dumnezeu se certa cu omul... în numele dragostei. (!)
Satana îi era „milostiv" lui Iisus în Petru şi
ucigaş în Iuda. Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa
raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în non-Sens, cu
un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Dacă n-ar fi înviere Petru ar avea dreptate. Ori lui
Petru tocmai cuvântul învierii nu i se fixase în minte. Invierea era, pentru
om, ceva nou până la imposibil. Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze
omul în toate „riscurile" mântuirii, fiindcă este înviere.
Drept aceea, după ce a ieşit cu Petru la liman, Iisus
a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii, şi le-a zis: „Oricine voieşte
să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi, şi
să-mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar
cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va
mântui".
Fricosul și Crucea
Deci, categoric: Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul
său în lumea aceasta - fără a considera şi cealaltă, sau chiar împotriva ei -,
acela îşi va pierde sufletul, pentru că acela e un iubitor de sine, un iubitor
de trup - care nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate (Romani 8,7) -
acela e un „fricos" (Apocalipsă 21,8). În aceştia nu e Duhul lui Hristos,
aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.
Cine însă vrea să scape de toropeala lumii acesteia,
căci de la „a vrea aceasta" începe firul existenţei să capete Sensul
transcendenţei, şi se aprinde în ei Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu,
aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelie.
Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa
veacurilor a fost întreg Calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit
curajos pentru Iisus şi pentru Evanghelia împărăţiei noastre. „Toţi câţi sunt
mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt, şi n-au primit duh de
robie, ca să le fie iarăşi frică, ci duhul înfierii, prin care zicem lui
Dumnezeu «Tată». Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem
fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8,14-16).
Firu luminii dumnezeiești
Atunci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ
pe ea: preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în
împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu e prea mare.
„Necazurile de acum nu sunt vrednice de-a fi puse în cumpănă cu slava noastră
viitoare."
Iisus ne aduce învierea: firul transcendenţei noastre,
pe care ni-l leagă de inimă (fiindcă inima, prin care iubim şi credem, are
raţiuni mai adânci ca raţiunea) - şi învierea n-o înţelegea Petru, precum că e
o dragoste mai mare ca viaţa.
Şi nu e fir: e noul stâlp de foc, care conduce de două
mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi.
Din lumina învierii e făcut Destinul care ne atrage
Acasă.
Cine simte firul acestei lumini se mărturiseşte
„străin şi călător pe pământ. E un rănit de nostalgia Paradisului.
(Extras din Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii)
SIMTUL
MIROSULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Sufletul, prin simtul olfactiv, întelege universul invizibil al mirosurilor si
descopera tezaurul ascuns al miresmelor care se revarsa din abundenta si umplu
toate spatiile din univers; organul simtului olfactiv e nasul, iar sediul,
nervul olfactiv. Cu ajutorul mirosului sufletul clasifica realitatile materiale
care au calitatea de a emana mirosuri placute si neplacute, le accepta pe cele
frumos-mirositoare, iar pe cele urât-mirositoare le respinge. Mirosul, chiar
daca pare a aduce un serviciu însemnat functiei nutritive a omului, nu are doar
aceasta menire. Pe temeiul serviciilor aduse sufletului cu scopul îmbogatirii
cu diferite cunostinte, se poate considera ca simtul olfactiv e un simt mai
degraba pus în slujba spiritului, menit sporirii cunostintelor omului decât un
simt material aflat în slujba trupului. Caracterul spiritual al mirosului este
dovedit de doua lucruri anume: pe de o parte, de folosirea redusa a acestuia în
ceea ce priveste alimentele, pe de alta, de folosirea pe scara larga în vederea
identificarii obiectelor frumos-mirositoare, care ne ofera desfatare; prin
miros se ajunge la desfatare sau la repulsie. Prin urmare, mirosul se leaga de
suflet, pentru ca el e cel ce judeca în privinta calitatii mirosurilor. Prin
intermediul mirosului, omul are parte de placeri care nu au nici o legatura cu
trupul; functia acestuia de a distinge ceea ce e curat de ceea ce e întinat
este o functie care se refera la supravietuire, dar nu într-o mai mica masura
la suflet, pentru ca prin intermediul mirosului acesta învata diferite lucruri.
Rolul mirosului e cel de a informa omul referitor la aspecte exterioare pe care
nu le poate percepe în acelasi fel cu celelalte simturi.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 88-89.
PUTEREA
INIMII
-
Sfantul Luca al Crimeei -
Oricât de îndoielnic li s-ar parea celor necredinciosi, noi afirmam ca prin
intermediul inimii putem percepe anumite cuvinte ca insuflari ale lui Dumnezeu.
Iar aceasta nu sta numai în putinta celor sfinti. De pilda si eu, asemenea
multora, nu o singura data am trait aceasta extrem de intens si cu o adânca
emotie duhovniceasca. Citind sau ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o
data eram cuprins de un simtamânt cutremurator ca acestea sunt cuvinte ale lui
Dumnezeu, adresate nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet,
asemenea fulgerului strabateau mintea si inima mea. Absolut pe neasteptate,
fraze aparte parca se desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau
învesmântate în lumina stralucitoare si se întipareau în chip de nesters în
constiinta mea. Si întotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului – cuvinte ale
lui Dumnezeu – erau în acel moment pentru mine cele mai importante si cele mai
necesare insuflari, povatuiri si chiar prorocii, care nestramutat s-au plinit
mai târziu. Puterea lor a fost uneori colosala, cutremuratoare, de necomparat
cu puterea unor oarecare influente psihice.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 30-31.
|
RUGACIUNEA
SILITA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Rugaciunea silita naste fatarnicie, îl face pe om
incapabil de orice reflectie, apatic fata de toate, chiar si fata de
îndeplinirea obligatiilor sale. Aceasta ar trebui sa-i faca pe toti cei ce se
roaga asa sa-si îndrepte modul de a se ruga. Trebuie sa ne rugam cu drag, cu
vigoare, din inima. Nu din cauza supararilor si necazurilor si nici din
obligatie, „caci Dumnezeu iubeste pe cel care da cu voie buna” (2 Corinteni 9,
7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 52-
RUGACIUNEA
SILITA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Rugaciunea silita naste fatarnicie, îl face pe om
incapabil de orice reflectie, apatic fata de toate, chiar si fata de
îndeplinirea obligatiilor sale. Aceasta ar trebui sa-i faca pe toti cei ce se
roaga asa sa-si îndrepte modul de a se ruga. Trebuie sa ne rugam cu drag, cu
vigoare, din inima. Nu din cauza supararilor si necazurilor si nici din
obligatie, „caci Dumnezeu iubeste pe cel care da cu voie buna” (2 Corinteni 9,
7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 52-
SĂ
NU ȚINEM SUPĂRARE ȘI VA FI ARMONIE!
- SCHIMONAHIA PENELOPE -
Fără discordie și intrigă
Maica Penelope, cum reușim să fie bună înțelegere
între noi?
M-aș bucura să văd mai multă unitate și dragoste între
ceilalți. Nu e bine că fiecare vorbește numai din punctul lui de vedere, nu se
ține seama de părerea celorlalți colegi. Adică, trebuie să fie unitate și în
tot ce facem, și în tot ce gândim. Într-o comunitate creștină și civilizată,
oamenii nu mint, nu instigă, nu spun rele despre ceilalți și se ajută reciproc.
Să se ajute unii pe alții, să-și vadă de treabă, să vorbească frumos.
Dar, din păcate, între noi există atâta discordie și
intrigă!... Nu e nimeni perfect, dar dacă te străduiești, reușești să faci să
fie toate la egalitate. Adică să gândească la fel, să muncească la fel, nu
pentru unii prea mult, pentru alții prea puțin și cu mai multe aprecieri.
Și tot ce facem să facem cu inimă curată și din
suflet! Ca să fie bună înțelegere, trebuie să fie unitate, egalitate în muncă,
egalitate în gândire, în apreciere, asta contează foarte mult. Dar nu unul
spune una, celălalt spune alta, altul are altă părere. Trebuie aduse toate la
aceeași unitate, dar nu pe simpatii sau pe alte avantaje. Să se iubească între
ei, să se ajute unii pe alții! Eu așa văd lucrurile, poate că greșesc, dar eu
cred că nu greșesc.
Că și eu am lucrat în unitate cu multe persoane. Și am
fost apreciată nu numai de ele, ci și de personalul superior, care s-au luptat
să mă mențină pe post și nu au reușit. Nu au reușit. M-au scos bolnavă de nici
nu știu ce boală. Cine știe ce au trecut acolo, numai ca să nu mai fac un an.
Armonie, disciplină și rugăciune
Eu eram blândă, dar și severă când situația impunea.
Vorba unei colege: „Când e vorba de probleme de serviciu, parcă ești altă
persoană. În general, ești așa de veselă, ești prietenoasă, ești drăguță, ești
atentă cu toate, dar când e vorba de probleme de serviciu, toate sunt egale”.
Când muncim ceva, să muncim cu sufletul, nu numai cu
mintea, ci și cu sufletul!
În același sens, trebuie să fie colaborarea. Nu că ăla
e mai bun și ăla e mai puțin bun. Fiecare trebuie apreciat după puterile lui.
Buna înțelegere contează foarte mult. Dacă există înțelegere, se rezolvă toate
foarte bine. Dacă este înțelegere și se vorbește frumos, e foarte bine! Nu
repezit și trunchiat!
Nu trebuie să acordăm unora exagerat de multă atenție
și altora mai puțină. Dar trebuie să fie disciplină în orice comunitate unde se
muncește. Cu disciplina, am fost mereu severă.
Să nu ținem supărare
Eu nu am ținut niciodată supărare. Nu trebuie să ținem
supărarea, dacă vrem să fie dragoste între noi. Dragostea, unitatea ne dau
putere.
Să avem răbdare în boli! Atunci când gândim pozitiv,
durerea se micșorează. Îmi spun: „Nu mă doare!”, cu toate că mă doare. Gândesc
pozitiv, că trebuie să reușesc!
Doamne, ajută și ne ocrotește și ferește-ne și ne
apără de dușmani! Doamne Iisuse Hristoase, Te rog, ajută-ne! Toți sfinții și
toți cei care ați suferit, ajutați-ne să nu mai pățim nimic rău, să fie liniște
și pace și deplină înțelegere! Doamne, ajută și ne ocrotește! Maica Domnului,
roagă-te pentru noi! Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește! În
Numele Tatălui, și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin! Amin! Amin!
(Articolul integral îl puteți citi în
Revista Atitudini Nr. 96)
DARUL
INVIERII
-
Sfantul Nicolae Cabasila -
Cât e de mare darul învierii! Caci nu sta în puterea
noastra nici sa ne nastem, nici ca, dupa ce am murit, sa înviem sau sa ramânem
tot morti. Cât despre ceea ce sta în puterea vointei omenesti, adica alegerea
binelui, iertarea greselilor aproapelui, bunatatea deprinderilor, curatenia
sufletului, privirea spre Dumnezeu, rasplata pentru astfel de fapte formeaza
cea mai deplina fericire pentru om. Caci sta în puterea noastra sa le
îndeplinim ori sa le ocolim, iar daca le dorim, atunci vrednici suntem sa si luam
plata dupa aceasta dorinta. Dar daca sufletul nostru nu doreste o asemenea
fericire – si, fara sa vrem noi, nimeni nu ne poate sili sa dorim sau sa urâm
ceva – atunci cu ce drept am putea cere sa gustam din ea?
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 165
EL
MAI BUN BUCATAR
-
Parintele Paisie Olaru -
Stând batrânul Parinte Paisie într-o zi de vorba cu
ucenicii sai, i-au cerut cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a raspuns: Iata
ce, parintilor. Fiecare îsi pregateste mâncarea dupa gustul si placul sau. Daca
i se pare dulce, o mai acreste, daca i se pare nesarata, îi mai pune putina
sare si verdeturi si o face cum îi place; si daca îi place lui, place la toti.
Eu asa cred. Tot asa se întâmpla si cu viata duhovniceasca a fiecaruia. Fiecare
dintre noi îsi pregateste mântuirea dupa cum crede el, cum voieste si cum
poate, dupa râvna si harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun batrânii ca foamea
este cel mai bun bucatar, iar saracia cel mai bun gospodar. Tot asa si cu
mântuirea sufletului nostru. Râvna, rugaciunea si smerenia ajuta cel mai mult
pe calea mântuirii.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 35-36
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu