Alexandru Stanciulescu - GÂND DE SEARĂ, MINILECTURĂ, DOAR O VORBĂ......!

 

CE ÎNSEAMNĂ: FOC AM VENIT SĂ ADUC PE PĂMÂNT?

- SF. ILARION FELEA -

 

Lupta dintre păgânism și creștinism

Ştie orice creştin că Sfânta Scriptură este cartea în care se cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, adică învăţătura pe care Duhul Sfânt a insuflat-o prorocilor şi Apostolilor prin Iisus Hristos Domnul nostru. În cuvântul lui Dumnezeu avem descoperită înţelepciunea, voinţa şi iubirea lui Dumnezeu. Ca să ne arate ce rost şi ce urmări are cuvântul lui Dumnezeu în lume, Mântuitorul a rostit pilda următoare: Vezi pasajul Evanghelic

În pilda aceasta este vorba de cuvântul Evangheliei şi de lupta dintre păgânism şi creştinism. Iisus Hristos nu a venit în lume să vestească pacea cu orice preţ. El a coborât din slava cerului ca să arunce foc pe pământ: focul Duhului Sfânt care arde nedreptatea şi nimiceşte minciuna; focul care dezmorţeşte sufletele şi aprinde în inimi dragostea de Dumnezeu şi de om.

De atâtea ori vedem inima asemănată cu o flacără care arde: e flacăra iubirii sfinte, care cuprinde inima şi în inimă pe Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să despartă adevărul de minciună, dreptatea de strâmbătate, binele de rău şi lumina de întuneric.  În acest scop, El a vestit oamenilor Sfânta Evanghelie, apoi le-a făgăduit şi le-a trimis pe Duhul Sfânt, în chipul limbilor de foc (FA 2:1-4), care să-i sfinţească şi să-i înveţe adevărul (In. 16:13).

 

Războiul duhovnicesc. Focul Evangheliei

Oricând se iveşte în lume o învăţătură nouă, ea este pricină de dezbinare între oameni şi chiar între membrii aceleiaşi familii. Unii sunt pentru, alţii contra. La fel este şi cu Sfânta Evanghelie. Unii sunt pentru ea, alţii împotriva ei, şi astfel se aprinde focul şi războiul e început, dar nu un război cu arme lumeşti, ci un război duhovnicesc, un război care se dă în suflet între gândurile bune şi cele rele, între Evanghelia Domnului şi cugetele omului: războiul adevărului împotriva minciunii.

Focul Evangheliei, pe care l-a aprins în lume Mântuitorul, arde şi astăzi. El arde atât de puternic, încât luminează şi încălzeşte omenirea întreagă. Din focul acesta primesc toţi creştinii de pretutindeni lumina, căldura şi harul mântuirii. În foc arde pleava şi se curăţă aurul. Focul este puterea. El mişcă toate maşinile, toate motoarele şi inima omului. Focul Duhului Sfânt mişcă, luminează, încălzeşte şi sfinţeşte sufletul. Focul cuvântului Evangheliei arde patimile şi răutăţile omeneşti. El e ca ciocanul care sfărâmă stânca nepăsării (Ier. 23:29); ca ploaia şi roua: nu se întoarce în cer, fără să rodească (Deut. 32:2; Is. 5:10-11).

El, cuvântul Evangheliei ne judecă, şi acum şi în veacul viitor (In. 12:48). El este ca o sabie de foc, cu două tăişuri, pătrunde până în adâncul inimii (Evr. 4:12). De aceea, omul care a simţit puterea şi binefacerile lui, nu-l mai părăseşte nici cu preţul vieţii.

 

Să nu stingem focul!

Să nu ne temem de focul şi războiul pe care l-a aprins în lume cuvântul Evangheliei. El se desfăşoară numai în adâncurile inimii şi se poartă numai cu arme duhovniceşti. Să ne temem mai degrabă când acest foc s-a stins. Unde focul se stinge, acolo se stinge şi viaţa. Unde nu mai arde focul Evangheliei, acolo oamenii dorm.

Unde nu se mai dă război duhovnicesc, acolo e stăpânirea întunericului şi pacea morţii; acolo nu mai este mântuire. Nici de focul necazurilor şi al încercărilor să nu ne temem, căci spune un înţelept: „Când bate vântul peste vatra cu jar, se aprinde focul mare… Tot aşa sunt şi încercările şi necazurile. Ele bat asupra sufletului nostru, ca să-l aprindă mai tare, să-l facă mai fierbinte pentru credinţă şi mai vrednic pentru fapte frumoase… Dumnezeu ni le trimite tocmai ca să ne întărească sufletul…”.

Acesta e tâlcul parabolei despre focul Evangheliei. «Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el» (Lc. 11:28).

 

(Extras din cartea „Pildele Mântuitorului, de Preot Ilarion V. Felea”)

 

 

 

CAUTAREA LUI DUMNEZEU

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Ati vazut cum se tin albinele de regina-matca si furnicile de regina-furnica? Exact la fel si fiintele cuvântatoare si rationale trebuie sa se tina de Dumnezeu. Sau stiti oare ca o planeta mica se tine de una mare si se misca în jurul ei? Exact la fel fiintele rationale si cuvântatoare trebuie sa se tina cu orice chip de Dumnezeu. Si trebuie sa-L cautam mai mult.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 442

 

 

 

STRAJUITORUL SUFLETULUI

- Fericitul Trifon Turkestanov -

 

Prunc slab si neajutorat nascutu-m-am în lume, dar Îngerul Tau si-a întins aripile pline de lumina, strajuitor facându-se al leaganului meu. De-atunci dragostea Ta în toate caile îmi straluceste si minunat ma-ndruma spre lumina vesniciei. Din cea dintâi zi pâna acum slavite s-au vadit a fi îmbelsugatele daruri ale Proniei Tale. Cu toti care-au ajuns a Te cunoaste, strig catre Tine, aducându-Ti multumire:

Slava Tie, Celui Care m-ai chemat la viata;

Slava Tie, Celui Ce mi-ai aratat frumusetea a toate de sub soare.

Slava Tie, Celui Ce ai deschis înaintea-mi cerul si pamântul ca pe o carte vesnica de înteleptire;

Slava aducem vesniciei Tale în mijlocul lumii celei trecatoare.

Slava Tie pentru milele Tale cele tainuite si cele vadite;

Slava Tie pentru fiece suspin al întristarii mele.

Slava Tie pentru fiece pas al vietii, pentru fiece clipa de bucurie;

Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!

 

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 123-124.

 

RÂVNA DE A NE ÎMPĂRTĂȘI DES

- PS NICHIFOR BOTOȘĂNEANUL -

 

Rostul Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite

...Ce mesaj primim prin faptul că se săvârșea această Liturghie (Liturghia Darurilor mai înainte sfințite)? În primul rând, dorul nu numai al monahilor, ci și al mirenilor de a se împărtăși mai des. Nu se mulțumeau să se împărtășească doar sâmbăta și duminica și asta se întâmpla nu doar în Postul Mare.

Astăzi, în toată lumea ortodoxă, Liturghia Darurilor se săvârșește doar în perioada Postului celui Mare – înainte se folosea mai des – în miercurile și vinerile de peste an. Când nu săvârșeau Liturghia obișnuită, posteau mai mult și săvârșeau această Liturghie, în cadrul căreia se și împărtășeau.

Înțelegem așadar, că monahii primelor secole, până în sec. al VIII-lea, deja aveau o râvnă de a se împărtăși mult mai des. Sf. Teodor Studitul, în obștea sa îndemna monahii chiar atunci când sunt la ascultare, în momentul începerii Liturghiei să se curățească, să se spele pe mâini, să se pregătească și să vină de îndată pregătiți fiind pentru Împărtășanie, chiar dacă ascultarea îi reținea mai mult timp, până spre începerea Sfintei Liturghii. Erau chemați să se împărtășească mai des și să-și pună la inimă dorul de Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

 

Dorul pentru Sf. Liturghie

Sf. Ioan de Kronstadt, sfânt pe care-l cinstim în biserică și-l cinstiți și dumneavoastră, avea cuvintele acestea: „Eu dacă nu mă împărtășesc, dacă nu slujesc liturghia o singură zi, eu mor!”, cuvinte pe care mă îndoiesc că vreunul dintre cei ce suntem aici le trăim literalmente în inima noastră, să avem un așa dor de Sf. Liturghie, dar și o asemenea pregătire pentru Sf. Liturghie. Pentru că, ulterior, vedem că a început să scadă râvna de a se împărtăși des, nu numai la noi în țară, și în Grecia și în alte părți.

A scăzut pe de o parte, pentru că oamenii aveau într-adevăr servicii care îi solicitau, pentru că nu orice griji sunt compatibile cu o pregătire pe care o presupune împărtășirea cu Sfintele Taine, dar mai ales aveau teama de a nu se împărtăși cu nepăsare, cu lipsă de pregătire și de simțire în inima lor, teamă îndreptățită. Căci este mai bine să nu ne împărtășim des decât să ne împărtășim automat, precum venim la sfânta anaforă de multe ori, deși nici acolo nu ar trebui să fim nepăsători. Și, mai ales, să nu ne împărtășim fără să ne dorim să ne schimbăm!

Să fie în inima noastră gândul lui Hristos, să putem să-l vedem pe cel din fața noastră cu gândul cu care-l vede Hristos care voiește ca tot omul să se mântuiască. Să putem să slujim fraților și surorilor noastre nu doar siliți de niște rânduieli, de vreo predanie, ci siliți de porunca Domnului care ne cere ca inimile noastre să se schimbe! Atunci când omul râvnește să trăiască viața lui Hristos, în mod firesc râvnește și să se împărtășească mai des. Iar dacă nu ne dorim să ne împărtășim mai des, să înțelegem că în noi, încă este o scădere. Și încă, orice nevoință am face, copilărim în cele duhovnicești.

 

Nu doar 40 de zile

Sf. Nicodim Aghioritul, în sec. al VIII-lea, când vedea că râvna athoniților de a se împărtăși mai des scăzuse, a scris o carte despre mai deasa împărtășire, pe care cu siguranță ați citit-o și o cunoașteți mulți, în care îndemna nu doar să se împărtășească oamenii mai des de 40 de zile, bineînțeles – acest 40 de zile apărând ca o interpretare greșită a cuvintelor Sfântului Simeon al Tesalonicului care spunea „să nu treacă 40 de zile fără se te împărtășești”, „să nu treacă”, nicidecum să nu te împărtășești mai des de 40 de zile – așadar, Nicodim Aghioritul a scris această carte pe care vă îndemn să o citiți și să o cunoașteți.

Important este să înțelegem, așa cum spune Sf. Ap. Pavel: „Hristos, ieri și azi este același!”. Și astăzi Hristos vrea să ne împărtășim cu pregătire, cu luare aminte, cu simțire, cu lacrimi în taina inimii dacă se poate, dar să o facem așa cum o făceau cei dinainte, râvnind mai des la aceasta.

 

Hristos azi ne poruncește să mâncăm!

A primit Adam poruncă în rai: „Să nu mănânci din acest pom, că dacă vei mânca, negreșit vei muri!” – Cuvântul lui Dumnezeu. Și, Eva, vedem că a crezut mai mult cuvântul șarpelui și Adam, luându-se după ea, a mâncat și a murit după cum i s-a vestit.

Astăzi, Hristos a spus Apostolilor și ne spune și nouă: „Nu veți avea viață în voi înșivă de nu veți mânca Trupul Meu și de nu veți bea Sângele Meu”. „Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu, beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu”. Și fie din delăsare, fie din neînțelegere, fie din lipsa de discernământ, nu înțelegem să ascultăm cum se cuvine Cuvântul Domnului de a râvni ca fiecare Liturghie să devină praznicul inimii noastre și întâlnire cu Hristos și prin împărtășirea cu Sfintele Taine.

Liturghia Darurilor în timpul Postului celui Mare este de neînțeles dacă nu se împărtășesc mulți din obștea unei mănăstiri. În momentul în care se împărtășește doar preotul la altar la Liturghia Darurilor, asta vestește clar că nu am înțeles de ce împlinim aceste slujbe în biserică și că obștea încă nu a crescut duhovnicește.

Să vă ajute Domnul să trăiți cum se cuvine această Liturghie, să vă bucurați de ea și în Postul cel Mare, să vă pregătiți mai des sufletele pentru că și postiți, să vă împărtășiți de se poate de 4 ori pe săptămână, cum avem rânduit, sau cum a fost săptămâna aceasta și cu praznicul Bunei Vestiri, de 5 ori! Să ne împărtășim, nu din obișnuință, nu pentru că așa trebuie, ci din dorul de Hristos!

 

(Fragment extras din Revista Atitudini Nr. 69)

 

 

 

GLASUL CERULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           „Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvânt si noaptea noptii vesteste stiinta” (Psalmul 18, 1-2). Acest mesaj fara cuvinte, dar atât de graitor, pe care ni-l transmit cerurile despre cum le-a creat Atotputernicul Dumnezeu a ajuns pâna la noi si el „vorbeste” si este înteles în toate limbile. Dupa ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, vorbesc acum despre slava iubirii lui Dumnezeu pentru neamul omenesc si despre slava creatiei, Evanghelia si Sfânta Biserica, vorbesc si ne învata prin glasul propovaduitorilor Evangheliei, al celor ce savârsesc Sfintele Taine si rugaciuni – pastori duhovnicesti, citeti, cântareti –, prin dangatul clopotelor, tinând seama însa si de „predica” pe care o „rosteste” cerul cu luminatorii sai. Propovaduirea prin viu glas este însa mai vie, mai patrunzatoare, poate convinge mai bine. Tot pamântul, întreaga lui viata, spune slava lui Dumnezeu.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 69

 

  

 

EDUCATIA

- Sfantul Paisie Aghioritul -

 

Numele pe care îl scrijelesti pe scoarta unui copac se va mari, va creste odata cu el. La fel si inima copilului tau. Ceea ce scrijelesti în anii lui de gingasie vei citi în cei care vor urma.

 

Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie, traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 141

ÎNTREBAREA LUI DUMNEZEU: „CE FACI ILIE?”

- IEROM. ALEXIE -

 

Personalitatea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul

Iubiților, iată-ne întru această minunată zi de vară, când Biserica noastră prăznuiește pe Sf. Mare Proroc Ilie. Este sfântul mult iubit al pusnicilor, al rugătorilor, al celor ce iubesc apropierea tainică și vorbirea cu Domnul. Este prorocul care întruchipează pe toți profeții Vechiului Testament prin râvna sa, prin tăria credinței, prin înmănuncherea ca într-un buchet înmiresmat al raiului, al tuturor virtuților, al profeților care au vorbit, au prorocit despre venirea Domnului și care au sârguit Domnului cu râvnă mare.

 

Să ne amintim de Schimbarea la Față pe care o vom prăznui pe 6 august! Când Domnul S-a schimbat la față pe Muntele Tabor, deoparte și de alta a Sa erau cei doi proroci ai Vechiului Testament: Moise, primitorul Legii și Ilie, cel care întruchipează cum v-am spus, după cuvântul Sfinților Părinți, toată buna mireasmă, tot harul prorocilor Vechiului Testament, prin râvna, credința și rugăciunea sa. Vom încerca în câteva cuvinte, nu multe, să ne apropiem de personalitatea sfântă a lui Ilie Prorocul.

 

Dacă ați ascultat cu băgare de seamă, frățiile voastre, Apostolul care s-a citit din Epistola Sf. Iacov, se zice la un moment dat: ,,Și Ilie era om cu slăbiciuni asemenea nouă și s-a rugat și Domnul a închis cerul și nu a plouat trei ani și șase luniˮ. Păi, bine, veți spune frățiile voastre: ,,Ne-ați spus, părinte, că Ilie alături de Moise care s-au arătat deoparte și de alta a Domnului la Schimbarea la Față, vorbind cu El despre pătimirile Sale, ar întruchipa, ar aduna toată seva înmiresmată a profeților, a prorocilor Vechiului Testament. Și acum iată, cuvântul Domnului prin gura Sf. Ap. Iacov care zice: «...și Ilie era om cu slăbiciuni ca noi, dar s-a rugat cu rugăciune și Domnul a închis cerul pentru ploaie, trei ani și șase luni». Cum vine aceasta? Un om cu slăbiciuni asemenea nouă?”.

 

Deznădejdea lui Ilie în fața necredinței poporului evreu

Ceea ce aș vrea ca frățiile voastre să puneți la inimă este nu atât faptul istoric al unui eveniment, sau al unei personalități, cum este în cazul nostru figura Sfântului Ilie Prorocul care a trăit în sec. IX, mai bine de opt veacuri î.Hr. pe vremea căruia regii Samariei, Ahab și Isabela, au trecut la închinarea idolească, lepădând pe Dumnezeul cel adevărat și au ales idoli pe Baal, un zeu al fenicienilor, un demon, înfățișat ca atare, întocmai ca un demon, prin statui cărora i se închinau și aduceau jertfă... Ci aș vrea să sesizați semnificația adâncă, duhovnicească, ascetică, mistică, trăitoare a acestor întâmplări și a acestor personaje sfinte ale Vechiului și Noului Testament...

 

Și iată-l pe Ilie deznădăjduit experimentând nevoința ascetică, trăirea, simțirea mistică, tainică a lui Hristos, a Domnului, înainte de întruparea Domnului. De aceea este mare Ilie, pentru că parcursul lui, drumul lui a fost un drum de întâlnire cu Domnul și vom vedea imediat, trecând prin deznădejde, prin disperare, prin frică, prin chin și trupesc, nu numai sufletesc. Că atunci când s-a culcat și a adormit acolo sub copac, ne spune Vechiul Testament, un înger s-a atins de dânsul și i-a zis: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ.

 

O dată i-a zis. S-a sculat Ilie și a văzut lângă el o azimă de orz și un ulcior cu apă. A mâncat, a prins putere. Ce reprezintă acestea? Ce prefigurează? Sf. Părinți zic că e Sf. Euharistie. Iubiților, spun Stâlpii Bisericii, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, că Sf. Euharistie este cea care ne dă putere în deznădejde, atunci când nu mai avem nicio nădejde și cerem, poate, fără să zicem în cuvinte: ,,Doamne, ia sufletul meu de la mine că nu sunt eu mai mult decât părinții mei!ˮ.

 

Prefigurarea Sf. Euharistii

Iar s-a culcat Ilie, spun Sfinții Părinți, adică s-a liniștit, s-a întors către liniștirea gândurilor, a simțurilor. Și iar vine îngerul și-i spune: ,,Scoală-te, mănâncă și bea!ˮ. A doua oară, Sf. Euharistie. Vedeți, iubiților, concluzia la care ne îndeamnă Părinții Bisericii, nu o dată când ai necaz, ci de mai multe ori, dar cu cugetul la Domnul, cu liniștea gândurilor, atât cât se poate și cu pregătirea corespunzătoare? Să fim atenți la ce-i zice îngerul: ,,Scoală-te, mănâncă și bea că lungă îți este ție calea!ˮ.

 

Adică, cum? Luăm cele ale Domnului, binecuvântările Domnului, Sf. Euharistie în special, atât pentru acea nevoie punctuală, disperarea, deznădejdea, focul, frica prin care trecem, cu pregătirea corespunzătoare, nu oricum, dar o luăm și pentru cele ce vor fi, adică pentru calea luptei duhovnicești.

 

Aici am vrut să ajung. Căci îi zice Domnul lui Ilie: ,,Lungă-ți este caleaˮ. Care cale? 40 de zile și 40 de nopți a purces Ilie prin pustiu până la Muntele Horeb. Și vreau să mă întorc din nou, să înțelegeți, că pe lângă faptul că te luptă demonii, te luptă disperarea, te luptă neștiința de a face ceva, mai este și osteneala trupească pe care Domnul o cere totuși de la noi: postul, rugăciunea, metaniile, suferința bolii cu mulțumire, 40 de zile și 40 de nopți.

 

Și aici, Ilie se sălășluiește într-o peșteră, vedem la III Regi și se roagă. Dar, nu s-a izbăvit de întrebări, după cum nici noi nu ne izbăvim de ele doar prin post. Ai postit, ai făcut metanii? Asta nu înseamnă că ai scăpat de lupta dracilor sau că dacă ai îndurat cu mulțumire boala și automat te-ai liniștit, ai căpătat ceva.

 

Ce faci, Ilie?

În această osteneală, în această nelămurire, vine Domnul și la Ilie, dar și la tine. Vine Domnul ca un gând și grăiește conștiinței și zice: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Domnul îl cercetează.

 

Așa zice, Domnul, sufletului tău: ,,Ce faci aici, soră? Ce faci aici, maică? Ce faci aici, frate? Ce faci aici, omule?ˮ. Cu alte cuvinte: ,,Cum îți merge?ˮ. De parcă Domnul nu știa?! Cum să nu știe?! Exact ca și lui Adam în rai, în răcoarea serii, când Domnul îi zice: ,,Adame, unde ești?ˮ. Parcă Domnul nu știa unde e și ce face Adam? Dar Adam a încercat să se eschiveze, să dea vina pe soața lui, pe Eva și aici, Ilie e mai mare decât Adam.

 

De aceea, este iubit Ilie, pentru că el nu răspunde ca Adam, cu obrăznicie: ,,Femeia pe care mi-ai dat-o, ea m-a împins să gust din fructul opritˮ. Domnul voia o deschidere, o spovadă a sufletului lui Adam, pe care el nu i-o dă atunci. Dar acesta, Ilie, Adamul cel de pe pământ, întru nevoință, întru mărturisire, întru credință, cunoscându-L pe Domnul cel viu, Îi spune: ,,Râvnind am râvnit Domnului Atotțiitorului, căci Te-au părăsit pe Tine fiii lui Israil și jertfelnicele Tale le-au surpat și pe prorocii Tăi i-au ucis cu sabia și am rămas eu singur și caută sufletul meu să-l iaˮ. Cine? Dracii, demonii!

 

Iubiților, să citim Vechiul Legământ, dar prin rugăciunea, în duhul Sfinților Părinți, în această cheie duhovnicească, mistică, ascetică, filocalică. Domnul îi grăiește lui Ilie: ,,Ce faci aici, Ilie?ˮ. Dar Ilie nu s-a izbăvit de deznădejde. Domnul grăiește sufletului tău, conștiinței tale: ,,Ce faci tu, frate? Faci metanii, postești, asculți asculți de duhovnicul tău, asculți de cutare?ˮ. ,,Ascultˮ, dar nu te-ai izbăvit de draci.

 

Unde Se ascunde Domnul?

,,Cum vine aceasta, părinte?ˮ, mă veți întreba. ,,Unde vreți să ajungeți?ˮ. O să vedeți imediat.

 

Și atunci Domnul care se adresează acestei inimi curate a lui Ilie îi zice: ,,Să ieși mâine și să stai înaintea Domnului în Munte și iată va trece Domnul și vânt mare și tare care va risipi munții și va sfărâma pietrele înaintea Domnului în munte. Nu în vânt este Domnul. Și după vânt, cutremur, nu în cutremur este Domnul. Și după cutremur, foc și nu va fi în foc Domnul și după foc glas de vânt subțire și acolo este Domnul”.

 

Iubiții mei, cu alte cuvinte, nu în vijelia ispitelor este Domnul; nu în uraganul cugetelor, deznădejdilor, tristeților, lacrimilor, neînțelegerilor, nu în cutremurul celor ce ni se întâmplă în viață... Nu în cutremur, nu în focul certării noastre cu Domnul, că nu înțeleg ce-mi spune cutare, soțul sau soția, că nu înțeleg ce-mi spune duhovnicul sau starețul meu sau stareța mea, nu înțeleg ce-mi spune, ce tot vrea de la mine!? E bine că omul se întreabă așa, dar să fie sincer în inima lui. Adică să stea înaintea Domnului în munte cum a stat Ilie, în muntele neînțelegerilor, al nevoințelor, al asprimii vieții monahicești sau din cetate, în asceza lui din mănăstire. Să stea înaintea Domnului în munte, adică în această stare, dar cu inima deschisă. Și atunci, ce va primi?

 

Atenție, va primi glas de vânt subțire, nu o adiere pe obraz, nu numai o răcoare a zefirului dulce, ci mai mult decât atât, o pricepere, o înțelegere, adică un glas de vânt subțire. Domnul va grăi în inima ta, omule din cetate, care ai trecut prin atâtea zguduiri, frate sau soră de mănăstire, ca să pricepi cele nepricepute de până acum. Și Ilie, ca să nu vadă fața Domnului și-a acoperit fața cu cojocul său „și a ieșit și a stătut lângă peșterăˮ.

 

Flacăra credinței

Mai departe, Ilie zice: ,,Caută sufletul meu ca să-l ia pre el”, ceea ce arată că încă era luptat de temere, de frică. Înțelegeți acum de ce zice Sf. Ap. Iacov: ,,Ilie era om cu neputințe ca și noi?”. După acel eveniment al întâlnirii cu Domnul, Ilie era și nu era Ilie cel dintru început.

 

...Domnul îi zice: ,,Du-te și unge pe Azail, împărat al Asireiˮ, dar mai spune: ,,Unge-l pe Elisei feciorul lui Salat, proroc în locul tău!ˮ. De aceea, iubiților din cetate, frații noștri, vă îndemn, ascultați de duhovnicii voștri, ascultați de părinții duhovnicești, căci ei, într-un fel sau altul, este imposibil să nu fi căpătat în inimioara lor această pecete a suferinței, această rană dulce a lui Hristos: crucea familie, crucea pierderii cuiva drag, crucea răzvrătirii celor pe care îi iubești și aceste cruci sunt valabile, evident și în sfintele mănăstiri.

 

Am să închei aici, dorind să vă pun pun la inimă că Ilie era om cu neputințe ca și noi, că a parcurs un drum al cunoașterii lui Dumnezeu, un drum prin frică, prin anxietate, poate prin depresie, prin teamă, dar grăuntele credinței, flacăra credinței nu s-a stins.

 

Să nu se stingă flacăra credinței voastre chiar dacă simțiți că vrăjmașii vă gonesc și vor să vâneze sufletul vostru precum simțea Ilie, căci neapărat și tu, tânăr sau vârstnic și toți vom trece prin această pustie a vieții! De ce? Ca să ne zdrobim inima, să piară vrăjmașii mândriei, ai egoismului și să simțim, să înțelegem acel glas de vânt subțire pe care îl rostește Domnul inimii noastre în chip tainic, aici în sfânta mănăstire.

 

(Extras din Revista Atitudini Nr. 76

 

 

 

LUMINA LINA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Lumina lina care mângâie si da viata este numai acolo unde sunt ascultate si respectate poruncile lui Dumnezeu. Acolo unde legile date de Dumnezeu nu sunt încalcate, ci sunt ascultate, acolo este cântec si bucurie, acolo nu exista spaima sau tristete, acestea sunt alungate si toate cânta, cânta, cânta cântari de lauda si iubire, asa cum rasuna din nemarginire în nemarginire în Ceruri. De aceea Mântuitorul ne-a învatat sa ne rugam mereu Tatalui nostru si sa zicem „precum în Cer asa si pe pamânt” (Matei 6, 10).

 

Din sufletul regelui profet si poet David a izvorât cuvântul: „Cântati popoarelor, cântati…” (Psalm 95, 7). Oamenii în general prin tot ceea ce fac… toata munca omului, toata creatia lui, era rânduita sa fie un cântec de bucurie. Aceasta a devenit un chin numai dupa ce omul a calcat porunca data lui. Cu toate acestea, tot ceea ce fac oamenii în general, toata creatia omului, este un cântec, un înalt si minunat cântec.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo-n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8

 

 

 

PUTEREA GANDULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

           Stii din viata ca gândul poate sa se înalte de oriunde, ca nici un fel de ziduri nu-i pot atine zborul. Într-o clipita poate sa se avânte din odaia în care te afli, sa zboare pe deasupra norilor, dintr-o parte a lumii într-alta, dintr-un oras într-altul, dintr-o tara într-alta. Iar sufletul, acest nucleu gânditor, este chip al lui Dumnezeu, minuscula icoana a nemarginitului Duh al lui Dumnezeu. Daca gândul nu-ti poate fi oprit între patru pereti, nu-l stinghereste nici spatiul, nici timpul, cine sau ce l-ar putea opri pe Dumnezeu, Cel care a creat toate câte sunt? Ar putea oare sa-I stea în cale peretii, sa-I impuna limite spatiul si timpul, oricât ar fi ele de infinite, dupa masura noastra omeneasca? Stapânirea Sa se întinde peste tot locul! Ochiul Sau vede tot si pe toti. Pe cei ce se ascund în locuri tainice – în creierul muntilor sau în cetati inaccesibile – El îi vede ca-n palma. Uneori Domnul îsi ascunde fata de la tine, de parca ar vrea sa te lase în bezna sufleteasca, sa te chinui în ea, ca sa nu uiti niciodata lumina lui Dumnezeu, cea prin care si sufletul tau viaza si ca daca Dumnezeu îsi va întoarce fata de la tine si îl va lua de la tine pe Duhul Sfânt, atunci vei ramâne definitiv în bezna iadului, în chinurile iadului, si vei cunoaste, fie si într-o mica masura, ce va însemna cândva pentru tine iadul.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 91