Ben Todică - ÎN REZONANȚĂ CU PRINȚESA

 

ÎN REZONANȚĂ CU PRINȚESA

Episodul 7

Scenariu SF de Ben Todică

 

Cu personalitatea sa și experiența acumulată printre pământeni, prințul Harry ar fi putut deveni un mare erou de film la Hollywood. Nu avea fițe și pretenții regale. Avea umor, naturalețe și simpatie pentru omul sărac. Poate că tocmai din acest motiv destinul ne-a conectat.

Să nu credeți însă că este ușor ceea ce fac. Munca de a călători prin timp și prin lumi este mult mai grea decât munca din adâncurile minelor. Acum trebuia să călătoresc din nou în România, în minele din Ciudanovița, acolo unde se află motorul care mă va rostogoli, împotriva acelor de ceasornic, din 2026 în 1997, cu o zi înaintea accidentului fatal al Prințesei Diana.

Nu numai anul urma să se schimbe, ci și eu aveam să întineresc. Dintr-un bărbat de 74 de ani urma să devin unul de 45, cu nouă ani mai în vârstă decât prințesa.

Misiunea mea era, de fapt, să recuperez un plic sigilat, marcat cu mențiunea „SECRET”, adresat fiilor săi, William și Harry, pentru eventualitatea în care i s-ar fi întâmplat ceva. Un fel de testament lăsat copiilor. Mă gândeam că nu putea conține altceva decât o declarație de iubire, venită din partea unei mame care își iubea atât de mult fiii. Cât despre ceea ce fusese între ea și Charles, acela era un secret al lor, o parte din misterul sau poate din slăbiciunea sufletului omenesc. Pentru că, la urma urmei, oricât de rege ai fi, la bază tot om rămâi.

I-am spus soției că trebuie să merg la Paris, unde urma să mă întâlnesc cu producătorul de film al lui Stanley Kubrick, domnul Jan Harlan, pentru a discuta despre un viitor proiect SF.

Și, ca prin minune, în acel an, 1997, urma să aibă loc o întâlnire (se zvonea) între Harlan și prietenul Prințesei Diana, producătorul de film egiptean Dodi Fayed, fiul omului de afaceri Mohamed Al-Fayed. Aceasta avea să fie fereastra mea de oportunitate: să o întâlnesc pe Diana singură, în apartamentul omului de afaceri Mohamed Al-Fayed de pe Rue Arsène Houssaye, la mică distanță de hotelul Ritz din Paris, chiar lângă Avenue des Champs-Élysées.

Am sunat la intrare și m-am prezentat drept agent de securitate al sistemului de protecție audiovizuală a proprietății, venit pentru îmbunătățirea programului informatic și revizia lunară.

Ajuns în camera de zi, am început verificarea camerelor video, după care am intrat în dialog cu prințesa, prezentându-mă politicos.

- Ce nume italienesc aveți! Benoni, a remarcat Diana.

- Nu sunt italian, sunt român. Numele mi-a fost ales de mama, care l-a cules, ca să spun așa, dintr-o caravană de căldărari romi ce se oprise cu corturile în fața ferestrei deschise a fabricii de confecții unde lucra ea, pe atunci în vârstă de șaisprezece ani, ca simplă croitoreasă.

Într-o zi, dinspre corturi, a auzit o mamă strigându-și băiatul:

- Benoni, unde fugi? Oprește-te!

Mama mea s-a oprit din lucru și a alergat la fereastră să-l vadă pe copil. Îndrăgostită de sonoritatea numelui, a luat foarfeca și l-a crestat pe masa mașinii de cusut, hotărând în sinea ei că, atunci când se va căsători și va avea un băiat, îl va numi Benoni.

- Vai, ce poveste! Și ce suflet frumos are mama dumneavoastră!

- Și chiar așa s-a întâmplat. Când m-a născut, tata, ca toți tații, a dorit să-i port numele și a vrut să mă numească Gheorghe. Mama însă a spus: „Nu! Acesta se va numi Benoni, iar următorul va fi Gheorghe.”

- Mama dumneavoastră este o femeie cu un caracter puternic! a exclamat Diana.

Apoi a oftat și a continuat:

- Așa se întâmplă cu femeile care cred în instinct și în inimă. Și eu am doi îngeri de copii. William îmi seamănă fizic, dar a moștenit calitățile interioare de performer ale tatălui său. Cel mic, Harry, îi seamănă fizic lui, însă spiritual este un revoluționar ca mine. Lui i-au plăcut întotdeauna experimentul, aventura și confruntarea cu propriul eroism.

M-a privit zâmbind și a adăugat:

- Așadar, după nume, sunteți binecuvântat cu talente țigănești: vrăji, ghicit și farmece!

Ochii prințesei s-au limpezit dintr-odată, asemenea unui lac care își recapătă oglinda după furtună. Atunci am simțit că intrasem în rezonanță cu ea.

- Nu am talente țigănești, Alteță, ci doar o pasiune de timp liber: datul în cărți.

- Dacă doriți, vă pot citi viitorul!

- Ia să vedem! a exclamat prințesa, luminându-se la față.

Mi-a oferit un biscuit și m-a poftit la masă. Am scos cărțile de joc din buzunar și am început să le așez pe masă.

Învățasem acest meșteșug de la tata. Când era necăjit, își dădea singur în cărți. Poate că, în felul lui, încerca să afle dacă dincolo de necazul prezent mai exista o ușă deschisă.

Am început să-i citesc viitorul fiilor săi, vorbind despre căsătorii, familii și nepoți. Diana se lumina la față, iar ochii îi sclipeau de bucurie. Deodată însă, între cărțile întinse pe masă a apărut una neagră.

M-am oprit.

Tocmai mă pregăteam să-i spun să facă tot posibilul să rămână acasă în acea zi, când telefonul a sunat.

Și-a cerut scuze și s-a ridicat.

Prințesa Diana fusese întotdeauna o femeie manierată și generoasă cu cei din jur. Actele ei de caritate aveau să capete un ecou planetar. După despărțirea de tatăl fiilor săi, durerea și suferința ei se transformaseră tot mai mult în iubire și ajutor pentru cei sărmani, bolnavi, neputincioși și neajutorați. Inspira și încuraja respectul pentru viață, demnitate și frumos.

La telefon erau William și Harry.

- Voi fi acasă în câteva zile și vom avea sărbătoarea noastră împreună. Mami vă iubește mult și abia așteaptă să vă vadă!

Harry, cel mic, plângea. William încerca să-i domolească emoția și să păstreze echilibrul convorbirii.

Ochii prințesei s-au întristat. Era ca și cum, pentru câteva clipe, ieșise din rezonanța noastră.

În timp ce vorbea, se retrăsese spre balcon. Eu am rămas în camera de zi. Seiful din perete era întredeschis. Mai devreme, Diana scosese de acolo o mapă cu scrisori și fotografii pe care mi le arătase. Printre ele zărisem și plicul sigilat, marcat cu mențiunea „SECRET”, pe care Harry avea să-l dorească într-o zi și pentru care, de fapt, venisem aici.

Era momentul.

L-am luat discret și l-am strecurat în mapa mea cu echipamentul tehnic, pregătit să fie livrat destinatarului.

Chiar atunci a apărut și Dodi Fayed.

- Diana, suntem așteptați de urgență la Ritz. Este mare agitație afară, iar jurnaliștii ne dau târcoale!

Fayed a închis seiful. Eu mi-am strâns sculele și, amestecat printre echipamente, am părăsit împreună cu ei apartamentul de pe Rue Arsène Houssaye.

Cărțile de ghicit rămăseseră desfășurate pe masă.

Misiunea mea era îndeplinită.

Dar cartea neagră rămăsese acolo, cu fața în sus.

Am evitat șoselele, știind ce avea să urmeze. Am luat trenul direct spre aeroport, cu destinația Paris–Viena–Timișoara–Ciudanovița.

Odată ajuns în adâncuri, am intrat în galeria motorului. După treisprezece rotații în direcția acelor de ceasornic, mă aflam în anul 2130.

Plicul era în siguranță.

Timpul își reluase mersul.

Dar oare destinul fusese schimbat sau doar ocolisem, pentru o clipă, ceea ce era deja scris?

Va urma.