Emil Proșcan - Despre tăcere

 

Despre tăcere

Literatură

Emil Proșcan

Art-emis

06 Noiembrie 2026

 

Noaptea gândurile ning zăpezi fel de fel...Viaţa mea se derulează între două drumuri, al plecării şi al întoarcerii. Nu ştiu dacă aceste secvenţe simetrice sunt aleatorii, opţionale sau impuse. Necunoașterea nu îmi agresează speranţa, zâmbetul, încrederea..., dimpotrivă. Tainele din noi sunt legi!

Nu știu alții cum sunt, dar eu în fiecare dimineaţă mă nasc! Când întunericul își investește ultimile resurse și până la urmă cedează, am senzația că înțeleg firescul lucrurilor... Răsăritul salută cu celesta sa lumină viața și ne binecuvântează ziua ce ne-o dăruiește!

Este dimineață!

Îmi părăsesc camera şi merg. Nu merg aşa cum gândesc, cum sunt şi cum dorinţele mele îmi dictează. Dar mă pot minți! Îmi fac rost de (aceleași) probleme și încerc să fiu util, trebuincios… Necunoașterea mă îmbie. Iau cât pot din tăcerile întâlnite şi încerc să învăţ despre viaţă. De regulă seara mă întorc acasă. În camera mea liniştea se sparge în pereţi, apoi ricoşează în mine prin frunte, prin coşul pieptului, ajunge în mâini pentru a mă ajuta să mă închin cum se cuvine întru multumire. Liniștea, respiraţia mi-o duce în sânge care stiu că ajunge peste tot și așa simt legătura cu mine, cu ceea ce sunt în gânduri, dorinţi, alergări…

Mă umplu de liniște, apoi gândurile mă îmbrățișează ca într-o reîntâlnire amânată.

Dincolo de fereastră există dintotdeauna un anotimp de servici, aici pe Pământ. Îmi supraveghează respiraţia gândurilor ce se tem de nelibertate. În libertate poţi învăţa zborul, adică desprinderea de praful pașilor, de munți, ape câmpii, copaci, de ceilalți oameni. Totul pentru o altfel de dragoste... Libertatea chiar poate fi interpretată ca ignoranță sau trădare pentru ceea ce în urma ta rămâne...

Îmi este frică că într-o zi voi reuşi să plec, să nu mă mai întorc, să nu pot lua cu mine ceea ce am agonisit. Sunt destule lucruri dragi aici cu care sufletul meu s-a împrietenit și pentru care am serioase motive de a nu le părăsi.

Tatăl meu, când îmi vorbea despre creşterea mea îmi descria drumul pe care să mă întorc. Să mă întorc acasă! Deci tatăl meu nu îmi vorbea despre plecare, ci despre întoarcere… Drumurile întoarcerii sunt total diferite de cele ale plecării, sunt mult mai anevoioase. Ca o rugăciune sunt acum vorbele tatălui meu. Eu desenam în gând acel drum râvnit de tata şi zâmbeam a mirare. Cum să nu mă întorc? Eu nu am să vă părăsesc niciodată! Părinţii mei îşi împrumutau şoaptele… Le dădeau de la unul la altul peste paşii mei și peste zilele noastre împreună, ca eu să nu aflu apăsările lor…

Ne era bine împreună!

Drumul de care-mi vorbea tata venea de departe şi ar fi trebuit să ajungă în grădină… În grădina noastră cu pomii niciodată număraţi. Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se termina în grădină. Noaptea Cerul se pogora peste casa, curtea şi grădina noastră. Dimineaţa rămâneau frânturi peste tot și eu credeam că sunt pentru ceea ce eu trebuia să fac ca să fie bine…

Poarta de la grădină avea un zăvor făcut de tata într-o dimineaţă. Dimineţile sunt pentru a avea motiv să continui să mergi, să o ie de la capăt, iar dacă eşti trist şi nu ştii nimic despre binele tău, privești fărâmele de lumină pe care Cerul le lasă aici pentru noi în fiecare dimineață…

Zăvorul porții dinspre grădină se deschidea pe ambele părţi. Așa îl făcuse tata! Tatăl meu! Am întrebat de multe ori: „De ce tată?” Am întrebat în gând pentru că el își petrecuse partea frumoasă a tinereții în Siberia, ca prizonier și nu voiam să-l tulbur… Eu nu ştiam rugăciuni pe care să i le spun cu voce tare. „Sigur că am să mă întorc…”, îi spuneam în gând. „Toţi ne întoarcem într-o zi” zicea şi tata în gândul meu… „Şi bunicul tău s-a întors într-o zi. Sunt atâtea lucruri de făcut la o casă”, spunea tata cu vocea gândului său care acum umple Cerul din mine!

Nu ştiu dacă m-am întors vreodată acasă din drumurile mele. Tata cu siguranţă ştie, dar nu mi-a spus… Acum nu îl mai pot întreba. Nu-i mai pot întreba nimic pe părinţii mei. A trecut timpul peste tot ce putea țipa dragostea noastră nerostită! Ce repede și nedrept a trecut tot acest timp! Acum aflu despre ce trebuia să ne spunem și să facem cu brațele, cuvintele, gândurile…

Zăvorul porţii de la grădină este tot acolo. Îi privesc dechiderea de pe ambele părţi. Poate pentru zgomot l-a pus tata, să audă când mă întorc… Când mă întorc acasă… Dorul întoarcerii acasă se plânge în tăcere și linişte.

În zgomotul acela al porții de la grădină îşi ascundeau părinţii mei speranța întoarcerii mele, ca o îmbrăţişare, ca un cântec! Da, zavorul nu ar fi făcut zgomot, ar fi fost un cântec de sărbatoare. Oare de ce tatăl meu îmi vedea întoarcerea numai prin poarta grădinii?

Când este iarnă pe Pământ, celelalte trei anotimpuri sunt în Cer și-și așteaptă și ele pentru noi, întoarcerea!

Totul se întoarce într-o zi!

Tristeţea este importantă în fiecare anotimp! În ea se ascunde bucuria adevărată!

Cu puterea simţurilor, a înţelegerii, a dragostei şi a iertării de care sunt capabili, oamenii își trăiesc viaţa şi noblețea de a fi, agonisind câte ceva.

Totul este pentru a-și plăti chezășia dăinuirii și libertatea întoarcerii!