Toamna spre Eternitate
~*~
După „La noapte, vine toamna” de Adrian Păunescu
La noapte, vine toamna, cu un tramvai de frunze.
Nu are timp pe unde, să șadă – să se-ascunze.
Îi este și ei, frică, că este singurică,
Și uite, vine iarna, și știe că abdică
Că-i este și ei, rece, că vrea un cald, aproape,
Că poate ne cunoaștem, ne-am mai atins pe pleoape,
s-au mai ivit prilejuri să vezi – și asfințituri,
chiar dacă doar în teatru, s-au mai aprins chibrituri
prea mare, totuși, focul – de amânat – sfârșituri...
La noapte , vine toamna, și iar îmi este groază,
Că vine, și se duce, e-aceeași, și visează,
Cum aș putea-a ține, la mine-n siguranță,
Când am doar în cutie, în cap, din ea, de ață?
Păstrat într-o albi’e, pe soba mea, cea rece,
În faliment de toate, pe-o lume ce petrece?!
Fug doar cu ea, în minte, cu gândul că ea vine,
Și este chiar acolo, nu am din ce o ține,
Nici unde, ca să fie – a mea, doar pentru mine!
Și ce nelegiuire, să fiu și dat pe față!
Că am iubit o toamnă, și prima dată-n viață!
Și fără ca să capăt, măcar un fir de ață!
Nici toamna să pot apăr, ca să nu piară-n ceață!
Și-așa am și păstrat-o, și dus-o mai departe,
Oricât am tot corupt-o cuvintelor deșarte,
Cu gândul că iubirea, ce nu-i, nu se desparte
Se confesează numai, într-un tramvai de noapte,
Nu știe nici de viață, nu știe nici de moarte,
E-a frunzelor din teatre, și anotimpuri – toate...
Ce-i trebuie jucărie, cuvinte, științe, arte?
Când nu-i deschide nimeni, un loc, în libertate,
Să stai cu toamna-aproape, cu mute-ari’pi suflate...
7 noiembrie 2026
~*~
Cdr,
Jianu Liviu-Florian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu