Iertarea din inimă

PR. PROF. DR. THEODOR DAMIAN

Iertarea din inimă 1

1 Predică la Duminica a VI-a după Rusalii

“Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă

dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre.”

(Matei 18, 35)

După cum inima este un organ central al trupului nostru, tot aşa ea este centrală vieţii noastre spirituale. În tradiţia civilizaţiei noastre inima este asociată cu sentimentele şi sensibilităţile umane. Există expresia “a pune la inimă”, mai ales când sunt supărări şi probleme. A pune la inimă este şi bine şi rău. E bine, în sensul că aceasta arată că suntem oameni sensibili, nu suntem indiferenţi la ce se petrece în jurul nostru; dar e şi rău atunci când devenim prea sensibili, când ne lăsăm prea uşor afectaţi emoţional, foarte adesea, de lucruri care nu sunt importante şi care nu merită stresul pe care-l acumulăm. În concepţia Sf. Părinţi ai Bisericii creştine inima joacă în viaţa omului un rol la fel de important ca şi mintea. Ei recomandau echilibrul dintre minte şi inimă, sau după o frumoasă expresie, botezarea minţii în apele calde ale inimii.

Acesta este contextul în care trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertare în textul Sf. Evanghelii de astăzi.

Pentru că punem aşa de multe la inimă, sau pentru că punem şi la inimă (pe lângă minte), de aceea când apar probleme ele trebuie rezolvate atât cu mintea cât şi cu inima, o adevărată şi eficientă terapie spirituală implicând scoaterea lor din ambele locuri.

Un clasic exemplu în acest sens este legat de expresia comună “te iert dar nu te uit”, folosită când e vorba de a ierta celui ce ne-a greşit. Evident a ierta fără să uiţi înseamnă a ierta doar de formă, cu vorba, nu şi cu mintea , şi cu atât mai puţin cu inima, adică jignirea adusă, reală sau percepută, rămânând în continuare la inimă.

Această falsă iertare otrăveşte ambii parteneri ai respectivei relaţii. De aceea vorbind despre iertare Mântuitorul accentuează locul şi rolul inimii în acest proces: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre” (Matei 18, 35). Deci Mântuitorul nu spune simplu “dacă nu veţi ierta,” ci “dacă nu veţi ierta din inimă”, ceea ce înseamnă că în momentul în care ai iertat pe cineva, atunci trebuie să şi uiţi şi să îi şi dăruieşti înapoi inima, aşa cum era inima investită, dăruită relaţiei cu acea persoană înainte ca supărarea să se fi produs. Căci altfel, dacă spui din buze că l-ai iertat şi dacă şi vrei în mintea ta să îl ierţi, dar nu ai scos din inimă acea supărare, atunci nu l-ai iertat cu adevărat.

De aceea, cum ziceam mai înainte, este bine că suntem sensibili la ceea ce se petrece în jur, dar uneori parcă suntem prea sensibili şi punem la inimă ceea ce nu ar trebui să punem. În alte cazuri, alţii nu au intenţia să ne supere şi noi gata, ne şi simţim supăraţi. Alteori se întâmplă că nici pe departe cineva nu ne atinge cu nimic şi din cauza propriilor noastre necazuri sau a propriilor noastre complexe şi prejudecăţi, ne considerăm jigniţi, atacaţi; şi cum procedăm când ne considerăm atacaţi? Atacăm la rândul nostru. Atunci dăm înapoi, căci aşa am învăţat din Vechiul Testament: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, uitând că Mântuitorul Hristos a schimbat legea aceasta în ceea ce are ea mai esenţial. Căci repet, uneori se întâmplă că în modul cel mai sincer, o persoană oarecare nu a avut nici cea mai mică intenţie să ne supere şi nouă, aşa cum se spune mai popular, ne sare ţandăra, deşi uneori pentru nimic. Se vede aşadar că inima cu tipul acesta de sensibilitate are un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor noastre cu cei din jur.

Dacă însă acest lucru s-ar petrece numai la nivelul relaţiilor sociale, poate că nu ar fi aşa de grav; dar relaţiile noastre sociale au o dimensiune şi oimplicaţie legată de mântuirea sufletelor, de aceea dăm atâta importanţăfelului cum ne comportăm cu cei din jur.

Să reluăm însă evenimentele relatate de Sf. Evanghelie de astăzi: Mântuitorul vine în Capernaum, în oraşul Său, unde probabil avea rude sau prieteni, şi la un moment dat I-au adus înainte un paralizat; Iisus, fără să aştepte insistenţe, i-a spus: “Îţi sunt iertate păcatele”. Or cei din jur, ca şi cei care l-au adus pe paralitic puteau să gândească: pentru ce l-am adus? Ca să îi ierte cineva păcatele sau ca să îl vindece?

Deci au rămas surprinşi probabil de felul cum Iisus i-a întâmpinat. Ei au venit cu paraliticul ca să afle vindecare şi Mântuitorul le spune cu totul altceva. Dar fariseii şi cărturarii s-au smintit şi mai mult căci, ca să ierţi păcatele, trebuie să fii Dumnezeu, or cine dintre cei de acolo Îl credea pe Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu? Şi atunci când El a spus paralizatului că i se iartă păcatele, ei au fost indignaţi şi s-au gândit în mintea lor: “Acesta huleşte”, că este o blasfemie ca să pretinzi tu ca om că poţi să ierţi păcatele cuiva.

Dar Mântuitorul le-a răspuns: “Ce credeţi voi că este mai uşor: să spui cuiva că i se iartă păcatele, sau să îi spui să-şi ia patul şi să meargă la casa lui?” Şi au rămas în dilemă, căci încă nu înţeleseseră situaţia şi la ce se referea Mântuitorul. Pentru ei, aceste două lucruri, iertarea păcateleor şi vindecarea, erau complet separate unul de celălalt. În mintea lor, poate că şi în a noastră, dacă nu înţelegem prea bine textul Evanghelic, nu se vede nicio legătură între a ierta păcatele şi a vindeca. Dar tocmai asta a arătat Iisus: că există o legătură strânsă între iertarea păcatelor şi vindecare, mai precis că iertarea păcatelor aduce vindecarea, că boala este de multe ori consecinţa păcatului şi scoţând păcatul, iertându-l, dându-l la o parte, consecinţa dispare şi atunci are loc vindecarea. Pe de altă parte, prin vindecările făcute de El, aşa cum nimeni altul n-a mai făcut vreodată, Iisus a dat de înţeles că vine de

la Dumnezeu, că este Dumnezeu. În acest caz El poate să ierte şi păcatele. Cu alte cuvinte, Mântuitorul le-a vorbit indirect despre dumnezeirea Sa, le-a spus că El nu este o persoană oarecare, un rabin oarecare, ci că este Fiul lui Dumnezeu şi că în această calitate poate să facă orice.

Fariseii şi cărturarii au rămas şocaţi când Mântuitorul i-a spus paraliticului: “Îţi iert păcatele tale”. Dar chiar dacă nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu şi ar fi fost un simplu rabin, oare nu putea Mântuitorul să spună că îi iartă păcatele? Oare noi nu iertăm păcatele semenilor noştri? Ce este aşa de şocant în faptul că tu mă ierţi pe mine, sau eu te iert pe tine? Nu ne iertăm unii pe alţii? Nu ne greşim direct şi indirect unii celorlalţi? Deci ce este aşa de indignant în faptul că, chiar dacă Iisus nu ar fi fost Dumnezeu, a putut să acorde iertarea păcatelor unui semen de-al Său? Ştiau fariseii şi cărturarii ce relaţie exista între Mântuitorul şi acel slăbănog? Să nu uităm că acest lucru se petrecea în aşa numitul oraş al lui Iisus, în Caparnaum. Şi dacă acolo era oraşul lui, se poate presupune că acolo avea rude, prieteni, vecini. Poate că se cunoşteau de mult, poate că exista ceva între ei, poate că unul din acel oraş (sau mai mulţi) s-a legat de Mântuitorul Hristos în sens negativ, poate că L-a insultat.

Nu de puţine ori s-a întâmplat ca Mântuitorul să fie insultat de alţii, să fie jignit.

Deci din nou: de ce trebuiau să fie aşa de indignaţi fariseii şi cărturarii, când au auzit că Iisus a spus: “Ţi se iartă păcatele”? Răspunsul este acesta: ei s-au simţit indignaţi pentru faptul că Mântuitorul nu i-a spus lui: Eu îţi iert păcatele, pentru că M-ai supărat, sau M-ai jignit. El nu a oferit iertarea la modul personal, ci la modul general, dincolo de relaţia personală. A dat o iertare aşa cum numai Dumnezeu poate să dea. Iisus arată prin aceasta că iertarea este un act dumnezeiesc; aşa cum spune şi completarea cunoscutului proverb: errare humanum est. Perseverare, diabolicum. Absolvere, divinum est. Adică: “A greşi este omeneşte, a persevera este diabolic, dar a ierta este dumnezeieşte”. De aceea, iertarea este o trăsătură de caracter, un act social, spiritual, teologic, religios, care ne înalţă la condiţia regală a divinităţii, căci Dumnezeu este Împărat şi numai Împăratul poate să ierte din oficiu greşelile supuşilor. De aceea există şi tradiţia ca uneori, când un împărat sau un conducător de stat vine la putere, să dea o graţiere, să scoată din închisori pe câţi vrea, aşa la modul general, fără să fi fost împăratul implicat în nici un fel de acţiune în care cei din închisori i-au greşit lui personal. De aceea deci, fariseii şi cărturarii au fost indignaţi.

Când nouă ni se spune să iertăm din inimă celor de lângă noi, cum Tatăl nostru ne iartă greşelile noastre, înseamnă că astfel noi am fost împuterniciţi să ne ridicăm la nivelul demnităţii împărăteşti a dumnezeirii şi aceasta nu este puţin lucru. Am putea zice că este chiar înfricoşător, este mare lucru, căci ni s-a deschis o cale ca să fim nu numai urmaşi ai lui Dumnezeu Tatăl care are putere ca să ierte păcatele pe pământ, dar şi să stăm, într-un fel spunând, la acelaşi nivel cu Dumnezeu, adică prin iertarea din inimă să devenim dumnezei, căci a ierta este dumnezeieşte. De aici şi importanţa fundamentală pentru mântuirea noastră, a avertismentului şi   îndemnului care este şi concluzia pildei cu datornicul nemilostiv, rostită de Mântuitorul Hristos şi în care accentul este pus în mod special pe inimă: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile voastre.”

DUMITRU ICHIM

Psalm cu cârlionți de aur

Comoara îngropată, nălucă strălucirii,

Mai bântuie prin codri, ca inorog neprins!

Pe unde-o mai fi scrinul, Damascul amintirii

Cu cârlionți de aur și roș sigiliu, stins?

Risipi de frumusețe, cum amăgiși Iubire,

Pe-o singură tulpină, ca un satrap avar?

Pe-altoiul veșniciei, trup vrut-ai, mănăstire,

Argila să întreacă în cântec pe Olar.

Spun cărțile bătrâne, Numele-Spart se-arată

În vis, țesut din raza Iubirii-n heruvim,

Că mă întreb, dar dacă lumina Ei furată,

N-o fi un semn veciei, ca-ntoarsă s-o trăim.

Chiar iadul făr' Iubire ar fi lipsit de straie,

De n-ai fi fost, de unde ar fi furat văpaie?

Material din revista:

Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda