PR. PROF. DR. THEODOR DAMIAN
Iertarea din inimă 1
1 Predică la Duminica a VI-a
după Rusalii
“Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă
dacă nu veţi ierta fiecare
fratelui său din inimile voastre.”
(Matei 18, 35)
După cum inima este un organ
central al trupului nostru, tot aşa ea este centrală vieţii noastre spirituale.
În tradiţia civilizaţiei noastre inima este asociată cu sentimentele şi
sensibilităţile umane. Există expresia “a pune la inimă”, mai ales când sunt
supărări şi probleme. A pune la inimă este şi bine şi rău. E bine, în sensul că
aceasta arată că suntem oameni sensibili, nu suntem indiferenţi la ce se
petrece în jurul nostru; dar e şi rău atunci când devenim prea sensibili, când
ne lăsăm prea uşor afectaţi emoţional, foarte adesea, de lucruri care nu sunt
importante şi care nu merită stresul pe care-l acumulăm. În concepţia Sf.
Părinţi ai Bisericii creştine inima joacă în viaţa omului un rol la fel de
important ca şi mintea. Ei recomandau echilibrul dintre minte şi inimă, sau
după o frumoasă expresie, botezarea minţii în apele calde ale inimii.
Acesta este contextul în care
trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertare în textul
Sf. Evanghelii de astăzi.
Pentru că punem aşa de multe la
inimă, sau pentru că punem şi la inimă (pe lângă minte), de aceea când apar
probleme ele trebuie rezolvate atât cu mintea cât şi cu inima, o adevărată şi
eficientă terapie spirituală implicând scoaterea lor din ambele locuri.
Un clasic exemplu în acest sens
este legat de expresia comună “te iert dar nu te uit”, folosită când e vorba de
a ierta celui ce ne-a greşit. Evident a ierta fără să uiţi înseamnă a ierta
doar de formă, cu vorba, nu şi cu mintea , şi cu atât mai puţin cu inima, adică
jignirea adusă, reală sau percepută, rămânând în continuare la inimă.
Această falsă iertare otrăveşte
ambii parteneri ai respectivei relaţii. De aceea vorbind despre iertare
Mântuitorul accentuează locul şi rolul inimii în acest proces: “Tot aşa şi
Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său
din inimile voastre” (Matei 18, 35). Deci Mântuitorul nu spune simplu “dacă nu
veţi ierta,” ci “dacă nu veţi ierta din inimă”, ceea ce înseamnă că în momentul
în care ai iertat pe cineva, atunci trebuie să şi uiţi şi să îi şi dăruieşti
înapoi inima, aşa cum era inima investită, dăruită relaţiei cu acea persoană
înainte ca supărarea să se fi produs. Căci altfel, dacă spui din buze că l-ai
iertat şi dacă şi vrei în mintea ta să îl ierţi, dar nu ai scos din inimă acea
supărare, atunci nu l-ai iertat cu adevărat.
De aceea, cum ziceam mai
înainte, este bine că suntem sensibili la ceea ce se petrece în jur, dar uneori
parcă suntem prea sensibili şi punem la inimă ceea ce nu ar trebui să punem. În
alte cazuri, alţii nu au intenţia să ne supere şi noi gata, ne şi simţim
supăraţi. Alteori se întâmplă că nici pe departe cineva nu ne atinge cu nimic
şi din cauza propriilor noastre necazuri sau a propriilor noastre complexe şi
prejudecăţi, ne considerăm jigniţi, atacaţi; şi cum procedăm când ne considerăm
atacaţi? Atacăm la rândul nostru. Atunci dăm înapoi, căci aşa am învăţat din
Vechiul Testament: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, uitând că
Mântuitorul Hristos a schimbat legea aceasta în ceea ce are ea mai esenţial.
Căci repet, uneori se întâmplă că în modul cel mai sincer, o persoană oarecare
nu a avut nici cea mai mică intenţie să ne supere şi nouă, aşa cum se spune mai
popular, ne sare ţandăra, deşi uneori pentru nimic. Se vede aşadar că inima cu
tipul acesta de sensibilitate are un rol deosebit de important în reglementarea
relaţiilor noastre cu cei din jur.
Dacă însă acest lucru s-ar
petrece numai la nivelul relaţiilor sociale, poate că nu ar fi aşa de grav; dar
relaţiile noastre sociale au o dimensiune şi oimplicaţie legată de mântuirea
sufletelor, de aceea dăm atâta importanţăfelului cum ne comportăm cu cei din
jur.
Să reluăm însă evenimentele
relatate de Sf. Evanghelie de astăzi: Mântuitorul vine în Capernaum, în oraşul
Său, unde probabil avea rude sau prieteni, şi la un moment dat I-au adus
înainte un paralizat; Iisus, fără să aştepte insistenţe, i-a spus: “Îţi sunt
iertate păcatele”. Or cei din jur, ca şi cei care l-au adus pe paralitic puteau
să gândească: pentru ce l-am adus? Ca să îi ierte cineva păcatele sau ca să îl vindece?
Deci au rămas surprinşi
probabil de felul cum Iisus i-a întâmpinat. Ei au venit cu paraliticul ca să
afle vindecare şi Mântuitorul le spune cu totul altceva. Dar fariseii şi
cărturarii s-au smintit şi mai mult căci, ca să ierţi păcatele, trebuie să fii
Dumnezeu, or cine dintre cei de acolo Îl credea pe Iisus Hristos ca fiind
Dumnezeu? Şi atunci când El a spus paralizatului că i se iartă păcatele, ei au
fost indignaţi şi s-au gândit în mintea lor: “Acesta huleşte”, că este o
blasfemie ca să pretinzi tu ca om că poţi să ierţi păcatele cuiva.
Dar Mântuitorul le-a răspuns:
“Ce credeţi voi că este mai uşor: să spui cuiva că i se iartă păcatele, sau să
îi spui să-şi ia patul şi să meargă la casa lui?” Şi au rămas în dilemă, căci
încă nu înţeleseseră situaţia şi la ce se referea Mântuitorul. Pentru ei,
aceste două lucruri, iertarea păcateleor şi vindecarea, erau complet separate
unul de celălalt. În mintea lor, poate că şi în a noastră, dacă nu înţelegem
prea bine textul Evanghelic, nu se vede nicio legătură între a ierta păcatele
şi a vindeca. Dar tocmai asta a arătat Iisus: că există o legătură strânsă
între iertarea păcatelor şi vindecare, mai precis că iertarea păcatelor aduce
vindecarea, că boala este de multe ori consecinţa păcatului şi scoţând păcatul,
iertându-l, dându-l la o parte, consecinţa dispare şi atunci are loc
vindecarea. Pe de altă parte, prin vindecările făcute de El, aşa cum nimeni
altul n-a mai făcut vreodată, Iisus a dat de înţeles că vine de
la Dumnezeu, că este Dumnezeu.
În acest caz El poate să ierte şi păcatele. Cu alte cuvinte, Mântuitorul le-a
vorbit indirect despre dumnezeirea Sa, le-a spus că El nu este o persoană
oarecare, un rabin oarecare, ci că este Fiul lui Dumnezeu şi că în această
calitate poate să facă orice.
Fariseii şi cărturarii au rămas
şocaţi când Mântuitorul i-a spus paraliticului: “Îţi iert păcatele tale”. Dar
chiar dacă nu ar fi fost Fiul lui Dumnezeu şi ar fi fost un simplu rabin, oare
nu putea Mântuitorul să spună că îi iartă păcatele? Oare noi nu iertăm păcatele
semenilor noştri? Ce este aşa de şocant în faptul că tu mă ierţi pe mine, sau
eu te iert pe tine? Nu ne iertăm unii pe alţii? Nu ne greşim direct şi indirect
unii celorlalţi? Deci ce este aşa de indignant în faptul că, chiar dacă Iisus
nu ar fi fost Dumnezeu, a putut să acorde iertarea păcatelor unui semen de-al
Său? Ştiau fariseii şi cărturarii ce relaţie exista între Mântuitorul şi acel
slăbănog? Să nu uităm că acest lucru se petrecea în aşa numitul oraş al lui
Iisus, în Caparnaum. Şi dacă acolo era oraşul lui, se poate presupune că acolo
avea rude, prieteni, vecini. Poate că se cunoşteau de mult, poate că exista
ceva între ei, poate că unul din acel oraş (sau mai mulţi) s-a legat de
Mântuitorul Hristos în sens negativ, poate că L-a insultat.
Nu de puţine ori s-a întâmplat
ca Mântuitorul să fie insultat de alţii, să fie jignit.
Deci din nou: de ce trebuiau să
fie aşa de indignaţi fariseii şi cărturarii, când au auzit că Iisus a spus: “Ţi
se iartă păcatele”? Răspunsul este acesta: ei s-au simţit indignaţi pentru
faptul că Mântuitorul nu i-a spus lui: Eu îţi iert păcatele, pentru că M-ai
supărat, sau M-ai jignit. El nu a oferit iertarea la modul personal, ci la
modul general, dincolo de relaţia personală. A dat o iertare aşa cum numai
Dumnezeu poate să dea. Iisus arată prin aceasta că iertarea este un act
dumnezeiesc; aşa cum spune şi completarea cunoscutului proverb: errare
humanum est. Perseverare, diabolicum. Absolvere, divinum est. Adică: “A
greşi este omeneşte, a persevera este diabolic, dar a ierta este dumnezeieşte”.
De aceea, iertarea este o trăsătură de caracter, un act social, spiritual,
teologic, religios, care ne înalţă la condiţia regală a divinităţii, căci
Dumnezeu este Împărat şi numai Împăratul poate să ierte din oficiu greşelile
supuşilor. De aceea există şi tradiţia ca uneori, când un împărat sau un
conducător de stat vine la putere, să dea o graţiere, să scoată din închisori
pe câţi vrea, aşa la modul general, fără să fi fost împăratul implicat în nici
un fel de acţiune în care cei din închisori i-au greşit lui personal. De aceea
deci, fariseii şi cărturarii au fost indignaţi.
Când nouă ni se spune să iertăm
din inimă celor de lângă noi, cum Tatăl nostru ne iartă greşelile noastre,
înseamnă că astfel noi am fost împuterniciţi să ne ridicăm la nivelul
demnităţii împărăteşti a dumnezeirii şi aceasta nu este puţin lucru. Am putea
zice că este chiar înfricoşător, este mare lucru, căci ni s-a deschis o cale ca
să fim nu numai urmaşi ai lui Dumnezeu Tatăl care are putere ca să ierte
păcatele pe pământ, dar şi să stăm, într-un fel spunând, la acelaşi nivel cu
Dumnezeu, adică prin iertarea din inimă să devenim dumnezei, căci a ierta este
dumnezeieşte. De aici şi importanţa fundamentală pentru mântuirea noastră, a
avertismentului şi îndemnului care este
şi concluzia pildei cu datornicul nemilostiv, rostită de Mântuitorul Hristos şi
în care accentul este pus în mod special pe inimă: “Tot aşa şi Tatăl Meu cel
ceresc vă va face vouă dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimile
voastre.”
DUMITRU ICHIM
Psalm cu cârlionți de aur
Comoara îngropată, nălucă strălucirii,
Mai bântuie prin codri, ca inorog neprins!
Pe unde-o mai fi scrinul, Damascul amintirii
Cu cârlionți de aur și roș sigiliu, stins?
Risipi de frumusețe, cum amăgiși Iubire,
Pe-o singură tulpină, ca un satrap avar?
Pe-altoiul veșniciei, trup vrut-ai, mănăstire,
Argila să întreacă în cântec pe Olar.
Spun cărțile bătrâne, Numele-Spart se-arată
În vis, țesut din raza Iubirii-n heruvim,
Că mă întreb, dar dacă lumina Ei furată,
N-o fi un semn veciei, ca-ntoarsă s-o trăim.
Chiar iadul făr' Iubire ar fi lipsit de straie,
De n-ai fi fost, de unde ar fi furat
văpaie?
Material din revista:
Sursa:
Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu