Inefabila forţă, iubirea

Inefabila forţă, iubirea

 

 Dintr-un timp într-altul,

 viaţa şi moartea s-au împletit, amestecându-se,

 purtându-şi ecoul morţii 

                - balada jurământului iubirii - .

 Din altarul inimii, departe, mereu mai departe,

 îl mistuia dorinţa

 ca setea beduinilor din deşert,

 un vis ca vântul

 pe care-l simţi, dar nu-l atingi. 

 În stingerea zilei, cu sclipiri de argint,

 o respiraţie racoroasă fâlfâie

 ca aripile unui fluture

 rătăcit prin umbrele albastre.  

 Cu sufletul o cunoşti, 

 dar doar prin templul lui o poţi simţi.

 Întinzi mâinile şi le retragi înapoi goale,

 prizonier lanţurilor dintre cer şi pământ.

 

 Cu dragostea mea o să te înnebunesc,

 să fiu eu valul tău, să plutim,

 să atingem stări,

 să urci deodată cu mine, să curgi,

 să ne aştepte lumina la capătul râului.

 Vreau visul şi desprinderea de trup,

 să-ţi ofer roua florilor,

 înflorindu-te, hoya mea!

 -  floarea ce nu poate fi definită -

 Din faldurile broderiei de vise, 

 roiuri de fluturi îşi luau zborul.

 Puţin înfrigurată şi uimitor de frumoasă

 îţi şoptea: “Lacrimă de lacrimă mă vei gusta!” 

 

 În zori, în mănunchiul florilor,

 lacrimile ei se văd agăţate

 ca un semn de disperare.

 Sute de lacrimi dulci se desprind

 de trupul lor, se luptă cu gravitaţia, 

 într-un final se lasă dominate 

 de puterea pământului.

 Se desprind greu, dar se desprind!

 Fiecare floare din cupă plânge lângă ceva,

 plâng, rând pe rând,

 până se epuizează toată cupa,

 topindu-se,

 ca, apoi, să se deschidă-ncet altă cupă

 - o poveste în multe trepte,

 mereu proaspătă, mereu  captivantă -.

 În simfonia tăcerii,

 fiecare cupă-şi aşteaptă inflorescenţa!

 

 Acum văd altfel lucrurile şi lacrimile nopţii.

 Sunt lacrimile singurătăţii

 - o femeie neînţeleasă a adus această plantă 

 să fie mărturia ei pe pământ -.

 Te voi vedea ca hoya înlăcrimată, 

 cu mare atenţie

 te voi culege, lacrimă de lacrimă, 

 atât de mult vreau

 să mă simt  în lumea ta din adâncuri!

 O clipă trecătoare, gânduri,

 imagini fugare, ecouri, şoapte străpunse din uitare,

 o melodie pierdută şi regăsită  în tine.

 

 Hoya şi femeia se amestecă, neutralizându-se!

 Iubirea, inefabila forţă prin care

 se deschid

 toate cupele florii pe cerul tău de catifea!

Irina Lucia Mihalca