De la Calul Troian la Internet 4

VLADIMIR VOLKOFF

TRATAT DE DEZINFORMARE

Traducerea: MIHNEA COLUMBEANU

CAPITOLUL IV 

E ADEVĂRAT, FIINDCĂ AM CITIT

Întrucât inventarea scrisului, imemorială de altminteri, nu a modificat prea mult condiţiile comunicării de la gură la ureche, se poate spune că trei fenomene principale trebuia să ajute trecerea dezinformării de la o copilărie incoerentă la o tinereţe luminată: - inventarea tiparniţei de către Gutenberg, în anul 1434, dând posibilitatea de reproducere nelimitată a dezinformării. Această invenţie a antrenat după sine: - lansarea primului periodic (la Koln, în anul 1470), urmat rapid de o multitudine de alte periodice, de unde a apărut posibilitatea de a modifica dezinformarea de la o zi la alta. Această lansare a avut ca rezultat: - importanţa crescândă, începând din secolul al XVIII-lea, a ceea ce se numeşte opinia publică în viaţa politică a Occidentului, urmată de ocazii înmulţite la nesfârşit pentru dezinformare. Practic, cartea şi ziarul, intrând în toate căminele unde cel puţin o persoană ştia să citească, aveau să priveze rapid puterea regală de monopolul deciziei, iar puterea ecleziastică, de monopolul cunoaşterii. Astfel a luat fiinţă cercul vicios contemporan şi democratic: cu cât contează mai mult opinia publică, cu atât ea cere mai multe informaţii; cu cât primeşte mai multe informaţii, cu atât contează mai mult Or, aceste informaţii sunt obligatoriu viciate de doza de dezinformare amestecată în ele. Se observă clar că, timp de cel puţin două secole, autoritatea exercitată de cuvântul tipărit asupra unui public de bună-credinţă, care nu era întotdeauna foarte avizat, a rămas necontestată. Concepţia „este adevărat, fiindcă am citit” a ajuns să treacă drept o dovadă de veridicitate pentru mulţi oameni. La fel de adevărat e că, în secolul al XIX-lea, existenţa polemicilor dintre partide opozante a uşurat întrucâtva această sufocare de către hârtia ziarului, această otrăvire cu cerneală de tipar, iar practica permanentă a duelului i-a făcut pe gazetari să devină cât de cât mai prudenţi în întrebuinţarea calomniei şi a defăimării/Astăzi, întrucât responsabilitatea fizică a ziaristului nu mai este angajată şi toate ziarele, fie că se declară de dreapta sau de stânga, spun cam acelaşi lucru, cu un vocabular abia diferit de la un caz la altul, situaţia e şi mai neliniştitoare decât în trecut. Marea Enciclopedie Fără a face aici istoria completă a influenţei cuvântului tipărit asupra opiniei, să amintim câteva exemple. Putem cita fie şi numai acţiunea marii Encyclopedie din Franţa, care nu a fost absolut inocentă. Fără îndoială, aşa-zişii „filosofi” nu doreau decât să-şi propage pretinsele „lumini” dar acestea erau lumini numai după părerea lor şi, în cel mai insidios mod, au început să distrugă prejudecăţile politice şi religioase ale epocii, pentru a scorni altele, care nu întotdeauna erau mai adevărate. A fost oare aceasta o dezinformare? S-ar putea obiecta că ţelul Enciclopediei se etala în ochii tuturor. Dar dorinţa de a influenţa opinia era cât se poate de prezentă, atât spre scopuri politice, cât şi prin mijloace deturnate, din moment ce obiectivul mărturisit nu era altul decât acela de a lumina publicul cu privire la arte şi meserii. Diderot a scris, fără false pudori: „Caracterul pe care trebuie să-l aibă un bun dicţionar constă în a schimba modul comun de a gândi”, lecţie care avea să fie aplicată de mulţi dintre succesorii lui, după cum vom vedea în curând, iar Louis Blanc a înţeles perfect ideea: „Cenzurată prin edictele Papei, atacată de deciziile consiliului, expusă furiei Parlamentului, Enciclopedia a rămas în picioare. Un nou Cal Troian intrase între zidurile cetăţii asediate. Vechea societate îl văzuse din capul locului cum, fără sfidare, se infiltra în mijlocul ei; şi, curând, conduşi de Ulise, filosofii au ieşit înarmaţi, pentru a devasta Ilionul”. Enciclopedia, Cal Troian al Revoluţiei Franceze - o idee văzută cu ochi deloc răi. Voltaire, manipulatorul Un caz particular de presiune pe care cuvântul scris avea s-o exercite asupra opiniei constă în valul mareic de pamflete, fascicule, broşuri diverse, care s-a revărsat asupra Franţei în secolul al XVIII-lea, provenind din Provinciile-Unite. Bastion al unui protestantism avansat, Provinciile-Unite, care nu se întreceau cu simpatia la adresa monarhiei franceze, le-au permis scriitorilor contrariaţi de cenzura regală să se exprime liber asupra tuturor subiectelor pe care le aveau la suflet, iar opusculele lor, trecând clandestin frontiera, făceau deliciul unui public contestatar în mod firesc. Unul dintre utilizatorii acestei filiere a fost Voltaire. Se ştie că, spre sfârşitul vieţii, Voltaire şi-a descoperit vocaţia de corector al greşelilor şi şi-a consacrat mari eforturi reabilitării sau achitării multor personaje pe care le considera acuzate sau condamnate pe nedrept Remy Bijaoui, autorul cărţii Voltaire, avocatul, afirmă pe bună-dreptate că Voltaire considera această activitate un „război contra fanatismului şi a superstiţiei” şi nu se poate nega faptul că afacerea i-a dat ocazia de a-şi infiltra ideile în societate, „îşi pregăteşte campania ca un adevărat strateg, definind sarcini prioritar, repartizând roluri tuturor agenţilor executivi, dându-le ordine unora, sugerându-le manevre utile altora, coordonând acţiunile, fără a neglija nici un detaliu.” îşi hăituieşte, bineînţeles, prietenii, amantele, judecătorii, avocaţii, prinţii străini pe care îi cunoaşte, pe rege însuşi - „Să urnim mereu cerul şi pământul, acesta e refrenul meu” - dar, în realitate (şi tocmai prin asta ne interesează), ţinta sa este opinia publică. O declară limpede, în legătură cu un memoriu pe care prietenii săi n-au vrut să-l înainteze decât judecătorilor: „Mi se pare că trebuie să păstrăm pentru noi înşine ovaţiile publice.” Ştie bine că, atunci când moda va ajunge la Calas, la Sirven, la La Barre, judecătorii vor fi obligaţi să se supună, altfel riscând să treacă drept nişte reacţionari obscurantişti. La drept vorbind, câte^cazuri se cunosc în care magistratura nu a cedat presiunilor populare? Aproape zero, ceea ce înseamnă că Pilat din Pont nu e singur în situaţia lui. Voltaire înmulţeşte memoriile, diatribele, faptele: Piese originale despre moartea Sirilor Calas şi judecata pronunţată la Toulouse, Cerere către Rege şi Sfatul său, Scrisoare a Domnului de Voi... către Domnul Dam..., Comentariu despre Delicte şi Pedepse, Dispreţul lui Atras, Relaţii despre moartea cavalerului de La Barre, Cerere de graţiere a servilor din Saint-Claude, Strigătul sângelui nevinovat şi zeci de alte scrieri, până la Fragmente despre India, pentru că, nu-i aşa, „întotdeauna trebuie să trezeşti curiozitatea cu ceva nou”, ca să nu fii nevoit a înşira la nesfârşit subiectul nefericitului Lally-Tollendal. Uneori, Voltaire semnează aceste pledoarii cu propriul său nume, alteori îi dă cuvântul însuşi cavalerului de La Barre, sau unui „tânăr avocat din Besanţon” care rămâne anonim, sau unui „Domn Cassen; avocat în Sfatul regelui”, care nu există. Adevărul faptelor contează prea puţin pentru autor, cu condiţia să îl încânte cauza. Trişează cu vârsta, cu atitudinile religioase, cu situaţia pecuniară a personajelor pe care le apără, dacă prin aceasta le poate face să pară mai simpatice. În schimb, ţine o socoteală scrupuloasă a sensibilităţii publicului. Cutare memoriu e „pentru Franţa” şi a fost copt „la bain-marie”. Altul, cu „carnea mai crudă”, e destinat ţărilor străine. După ce l-a modificat de la cap la coadă pe un al treilea, se nelinişteşte să afle „dacă se va permite intrarea în Paris a unei noi ediţii conforme cu ceea ce s-a tipărit deja şi foarte circumspectă în ceea ce se va adăuga”, circumspecţie şi con-formitate de pură faţadă, bineînţeles. Ceea ce îl interesează e ,,frământarea conştiinţelor, pregătirea opiniei”. „Când estimează că spiritele sunt pregătite”, se angajează pe „calea legală”. Căruţa înaintea boilor? Există rezultatele care dovedesc că nu-şi greşise strategia. Jurnalul enciclopedic îi reproduce memoriile in extenso. In afacerea Montbailli, efectul intervenţiei voltairiene a fost imediat: „Consiliul de Stat, compus din toţi miniştrii de Stat şi consilieri în sutană ai Bisericii, prezidat de cancelar, a admis în unanimitate petiţia în revizuire. Două zile mai târziu, regele a casat hotărârea.” De fapt, tribunalele epocii nu erau complet oarbe faţă de influenţa pe care o putea exercita Voltaire: cu corpul cavalerului de La Barre recunoscut vinovat de sacrilegiu, s-a dat foc... Dicţionarului filosofic. Câteva cuvinte despre noţiunea de transmiţător - pe care am văzut-o deja apărând în cazul Calului Troian - aplicata acţiunii voltairiene. A căuta emoţionarea opiniei publice astfel încât să se obţină o anumită acţiune din partea factorilor de decizie, înseamnă deja a folosi un transmiţător, configurat în acest caz de către opinie însăşi. Dar această opinie nu putea fi atinsă decât prin alţi transmiţători. Principii europeni, care dădeau fondurile, simpatizanţii care alertau saloanele, pseudonimele, oamenii de paie, sfatul regelui şi, uneori, regele însuşi, erau transmiţători ai acţiunii întreprinse de Voltaire pentru protejaţii săi. Poate va trebui să mergem şi mai departe. De unde îi venise lui Voltaire această pasiune bruscă pentru protejarea celor oprimaţi? îşi descoperise cumva, amintin-du-şi de vechile vremuri, o „inimă sensibilă” în stilul lui Rousseau? Sau, poate, protejaţii lui înşişi nu erau decât transmiţători în războiul personal pe care îl purta de mult timp contra unei Weltmschauungbazata pe sacru, pe care el o găsea, bineînţeles, „gotică” şi „fanatică”? ,Acest edificiu imens pe care, cu mâinile [sale] mari, îl săpa lent”, avea să se prăbuşească la unsprezece ani după moartea lui, luând cu sine pentru totdeauna „plăcerea de a trăi”, de care era atât de ataşată „mondenitatea”. Din fericire pentru el, nu a apucat să guste din roadele propriei sale victorii. Colonizarea spaniolă Alt exemplu de dezinformare. Un american, Philip W. Powell, a povestit în cartea sa Tree - >( Hate („Copacul urii”) istoria a ceea ce numeşte el „legenda neagră”, cea a colonizării Americii de Sud de către spanioli, colonizare care, faţă de publicul anglo-saxon, trece drept a fi o st deosebit de sângeroasă. Or, chiar dacă nimeni nu se îndoieşte că a făcut să curgă mult sânge, ca toate colonizările, se pare totuşi că spaniolii nu i-au hăituit niciodată pe indigeni ca la vânătoarea cu câini, cum u făcut englezii în Australia, nici nu au practicat genocidul indienilor, ca americanii din America de Nord - unde se poate spune chiar că genocidul a continuat în plan cultural, din moment ce au rămas cam un milion de locuitori autohtoni care trăiesc în rezervaţii, cu o rată de sinucideri de două ori mai mare decât media naţională şi o speranţă de viaţă de patruzeci şi şase de ani, faţă de şaptezeci. Spaniolii, dimpotrivă, o dată încheiată cucerirea, au practicat o integrare progresivă a raselor în toate ţările Americii de Sud care depindeau de ei. Atunci, de unde provine proasta reputaţie a latinilor catolici? Din necesitatea de a-i dezvinovăţi pe anglo-saxonii protestanţi care, prin influenţa Statelor Unite, dispuneau de mijloace universitare superioare. Fără a ni-i imagina pe puritanii cu pălării ascuţite manipulând agenţii de influenţa pentru a deturna atenţia dinspre propriile lor nelegiuiri, trebuie să recunoaştem că întreaga comunitate intelectuală a lumii s-a asociat mult timp contra pac/recilor din Castilia, uitând că nici pastorii evanghelişti nu fuseseră nişte îngeri. Satele lui Potemkin Exemplul satelor lui Potemkin este interesant din mai multe puncte de vedere. Multe cărţi de istorie, altminteri respectabile, ne asigură că în 1787, când Ecaterina cea Mare a călătorit în Crimeea pentru a vizita noile teritorii ruseşti cucerite de la Imperiul Otoman, favoritul ei, prinţul Potemkin, a ordonat ca pe traseul împărătesei să se dispună decoruri de teatru care erau deplasate pe măsură ce se deplasa şi ea, pentru a o face să creadă că ţara ar fi fost mai populată decât în realitate. Prin urmare, ar fi avut loc o manevră cel puţin de intoxicare - dacă nu de dezinformare, din moment ce nu urma să fie înşelaţi decât suverana şi invitaţii ei. În realitate, „satele lui Potemkin” nu au existat niciodată, sau mai bine zis era vorba de sate adevărate, care fuseseră zugrăvite proaspăt pentru acea ocazie. Prinţul de Iigne, martor ocular care a însoţit-o pe împărăteasă, denunţă şi veştejeşte deja această legendă, a cărei sursă e cunoscută. Un ziarist monden german, numit GA.W. von Helbig, un soi de diplomat de cancan care se învârtea pe la curtea din Sankt Petersburg, ofensat că nu fusese invitat şi el în voiajul din Crimeea, s-a hotărât să-l ridiculizeze prin toate mijloacele şi a publicat fabula satelor din carton într-o revistă din Hamburg numită Minerva, sub titlul Potemkin în Taurida (1797-1800). Grotes-ca fabulaţie le-a plăcut tuturor şi, în ciuda dezminţirilor lansate de prinţul de Iigne, a fost publicată iarăşi în germană (1804), în olandeză (1806), în franceză (1808), de două ori în engleză (1812 şi 1813) şi chiar în rusă (1811). De atunci, s-a impus expresia de „sat al lui Potemkin” (sau „potemkiniadă”), cu sensul de „faţadă mincinoasă, mistificare, escrocherie”. Este o mare artă, aceea de a înşela atribuind victimei o înşelătorie. Oriunde s-ar afla acum, Herr von Helbig mai râde încă, cel puţin dacă nu s-a pocăit tardiv pentru ipocrizia sa. Dezinformarea revoluţionară Revoluţia franceză a dat naştere mai multor manevre de manipulare a opiniei publice. Revoluţionarii erau pe deplin conştienţi de importanta ei: îi consacraseră chiar şi o sărbătoare, una dintre zilele numite sanculottides. Fenomenul merită să fie analizat în Raportul pentru Convenţia naţională in şedinţa din 3 a lunii a doua din al doilea an al Republicii franceze, Fabre d'Eglantine a scris următoarele, în legătură cu calendarul revoluţionar pe care urma să-l propună membrilor convenţiei: „Regenerarea poporului francez, instaurarea republicii, au antrenat cu necesitate reforma erei vulgare. Un îndelungat obicei al calendarului gregorian a umplut memoria poporului cu un număr considerabil de imagini pe care acesta le-a venerat mult timp şi care astăzi încă mai constituie sursa erorilor sale religioase; prin urmare, este necesar ca acestor viziuni ale ignoranţei să li se substituie realităţile raţiunii, iar prestigiului sacerdotal, adevărul naturii. Astfel, începând de la întâi de Germinai, se va zugrăvi fără efort în imaginaţie, prin terminaţia cuvântului, faptul că începe primăvara, prin construcţia cuvântului şi imaginea pe care o prezintă cuvântul, că germenii se dezvoltă. Ne rămâne să vă vorbim despre zilele numite înainte epa-gomene. Ne-am gândit că aceste cinci zile aveau nevoie de o denumire colectivă. Ni s-a părut posibil, şi mai cu seamă drept, să se consacre printr-un cuvânt nou expresia de sans-culotte, care reprezintă etimologia lor. Din perioada de glorie a Antichităţii, galii, strămoşii noştri, îşi făcuseră cinste cu această' denumire. Istoria ne învaţă că o parte din Galia, numită mai apoi Lyonnaise (patria lyonezilor) se numea Galia cu nădragi, Gallia braccata; în consecinţă, restul galilor, până pe malurile Rinului, formau Galia fără nădragi; prin urmare, părinţii noştri au fost încă de-atunci sans-culottes. Indiferent care este originea acestei denumiri antice sau moderne, ilustrată de libertate, ea trebuie să ne fie scumpă, ceea ce este de ajuns pentru a o consacra solemn. Prin urmare, vom numi cele cinci zile la un loc „sanculottidele”. Quintidi, a cincea şi ultima dintre sanculottide, se va numi Sărbătoarea Opiniei. Aici se înalţă un tribunal de soi nou, în acelaşi timp vesel şi cumplit (...). În ziua unică şi solemnă de Sărbătoare a Opiniei, legea deschide gura tuturor cetăţenilor asupra moralei, personalului şi acţiunilor funcţionarilor publici; legea deschide cariera imaginaţiei glumeţe şi vesele a francezilor. Cântecele, aluziile, caricaturile, sarea ironiei, sarcasmele nebunatice vor fi în ziua aceea leafa aceluia dintre aleşii poporului care îl va fi înşelat sau se va fi făcut dispreţuit ori detestat de acesta. Animozitatea particulară, răzbunările private, nu sunt deloc de temut; opinia însăşi îi va face dreptate temerarului detractor al unui magistrat stimabil. Tribunalele pot fi corupte, dar opinia, nu. Cea mai cumplită şi cea mai profundă dintre armele franceze contra francezilor este ridicolul; cel mai politic tribunal e acela al opiniei. Această sărbătoare a opiniei este numai ea pavăza cea mai eficace contra abuzurilor şi a uzurpărilor de tot felul.” Şi, o sută de ani mai târziu, gravul domn Thiers supralicitează: „Opiniei îi revine rolul de a face dreptate, opiniei însăşi şi tuturor magistraţilor nu le rămâne decât să se apere prin virtuţile lor contra adevărurilor şi a calomniilor din această zi.” Este o naivitate delicioasă, cu condiţia să nu fie ipocrizie.

Ei nu că asta-i bună, „tribunalele pot fi corupte, opinia nu”! Dar, dragă domnule Fabre d'Eglantine, dacă nu căutaţi să „corupeţi” opinia cu cupoane, nu v-aţi străduit s-o manipulaţi cu ideile dumneavoastră, care nu valorau nici ele mai mult? Oare cu inocenţă aţi eliminat din calendar numele sfinţilor pentru a le înlocui cu nume care vă erau mai simpatice, cum ar fi «Copaie, Teasc, Poloboc, Gâscă, Cartof, Tărtăcuţă, Păpădie au Noduroasă, Ciupercă, Zorea şi Lăcrimioară»? Ne putem imagina cu câtă spontaneitate aveau să-şi dea întâlnire agricultorii din Basse Bretagne, ca să vă facă plăcere, la „Ciupercă viitor”, sau sa ceară trei gologani cu împrumut până „în zece, când cade Lăcrămioara”! Iar Barere nu v-a divulgat planul, când a declarat: „suprimarea numelor mistice din calendarul gregorian le va pricinui mai mult rău preoţilor decât confiscarea averilor lor”, înainte de a adăuga pe faţă: „sfinţii sunt ii Urnii emigranţi ai Revoluţiei”? În acelaşi spirit de manipularea opiniei, noul regim a încercat să modifice şi toponimia. Cuvintele „oraş”, „burg”, „sfânt”, „castel”, „rege”, „conte”, .cruce” au fost interzise. Asttfel, Bucy-le-Roi a devenit Bucy-a-Republique, iar Argenton-le-Château, Argenton-le-Peuple. /d Fontaine nu se mai născuse la Château-Thierry, ci la Kgalite-sur-Marne. Saint-Tropez a fost rebotezat Heraclee, iar Monaco, Fort d'Hercule, Rocroy a devenit Roc-Libre, iar Irelibre nu era altceva decât localitatea Grenoble rebotezată. ! Pentru Saint-Do, care nu are nimic acvatic, s-a găsit o soluţie şi mai bună: i s-a dat numele de Ceint-d'eau. S-au înverşunat chiar şi împotriva numelor care nu aveau nimic tipic aristocratic sau religios: Toulon ezita dacă să se numească Ville-Plate sau Port-la-Montagne; prin efectul unui fericit joc de cuvinte, Montmartre s-a transformat în Mont-Marat; Vaureal a devenit, cu umilinţă, Lieux. A ieşit o asemenea confuzie încât, la 10 messidor anul II, Comitetul Salvării Publice a emis următoarea doleanţă: „întrucât numeroase comune şi-au schimbat numele şi nu se găsesc, cu aceste noi denumiri, în dicţionarele geografice şi nici pe hărţi, iar alte comune poartă nume asemănătoare, Comitetul se întâmplă uneori să nu ştie nici de unde i se scrie, nici unde să răspundă, drept pentru care rezulta obstrucţii regretabile în guvernare. Pentru a face să înceteze aceste inconveniente, Comitetul invită toate administraţiile, societăţile populare, funcţionarii publici şi, în general, toţi cetăţenii care îi vor scrie, să adauge pe lângă numele actual al comunei şi pe acela pe care-l purtase înainte.” După cum se vede, dezinformarea riscă uneori să-şi depăşească propriile obiective. Dincolo de latura anecdotică, rămân următoarele. Revoluţia, care triumfase graţie agitaţiei întreţinute de cafenele, cluburi, societăţile de gândire şi o aristocraţie ocupată-foc să-şi taie singură creanga de sub picioare, adică graţie unei opinii publice prelucrată savant, a avut inteligenţa de a trage concluziile care se impuneau: această opinie care o adusese la putere nu trebuia lăsată în nici un caz să fie dezarmată, ci trebuia să fie hrănită cotidian cu sentimente de ură şi angoasă şi să fie convinsă, în pofida sângelui care curgea prin rigolele Parisului, că avea dreptate, că avusese întotdeauna dreptate. De unde şi cultul zeiţei Raţiune - ce contează că rolul era jucat de o divă de operă - şi, de asemenea, căutarea neobosită (şi niciodată zadarnică) a ţapilor ispăşitori buni de înfierat, pentru a-i ghilotina ca să fie înfieraţi şi mai bine. Genocidul din Vendâe Ar trebui să se realizeze un studiu asupra metodelor de stăpânire a opiniei în timpul Revoluţiei. Monarhia, în cel mai rău caz, nu urmărea decât să interzică anumite moduri de a gândi - o atitudine de un autoritarism deplorabil, recunoaştem. Revoluţia, din partea ei, s-a străduit să impună anumite moduri de a gândi: ale sale, ceea ce reprezintă o atitudine totalitară. Numai ea singură deţinea adevărul: prin urmare, avea toate drepturile. In acest sens, trebuie să-i aducem omagiul de a fi practicat o coerenţă abso-lută. Din moment ce stăpânea monopolul adevărului, datora, îşi datora şi era datoare Franţei să-i impună acest adevăr, scop în care urma să ia toate măsurile necesare, printre altele şi aceea de a truca istoria, ceea ce se observă deosebit de clar în tratamentul aplicat populaţiei din departamentul Vendee. Acest trucaj avea să se constate abia peste două secole, în preajma Bicentenarului din 1989, mai ales graţie lucrărilor lui Pierre Chaunu, ale lui Xavier Martin, Reynald Secher şi Jean de Viguerie, care s-au străduit să denunţe, fiecare în felul lui, „genocidul franco-francez” din timpul insurecţiei vendee-ne, care a costat Franţa peste o jumătate de milion de morţi şi pe care, timp de două sute de ani, istoricii au reuşit să-l escamoteze. Nu intră în preocupările subiectului nostru să determinăm motivul pentru care Revoluţia franceză a simţit nevoia de a anihila populaţia vendeeană. „Nu vom lăsa nici un corp eterogen în republică”, a scris Garnier de Saintes. „Striviţi complet această oribilă Vendee”, ordona Comitetul Salvării Publice. „Vendee nu trebuie să fie altceva decât un cimitir uriaş”, declara Turreau. „Trebuie ca provincia Vendee să fie anihilată, pentru că a îndrăznit să se îndoiască de binefacerile libertăţii”, proclamau reprezentanţii în misiune. „N-am luat nici un prizonier. Soldaţii libertăţii erau prea indignaţi de această hoardă de sclavi care au îndrăznit să-i deranjeze de la cină”, raporta generalul Mieskowski, în timp ce Babeuf chema pe faţă la „populicid”. Ceea ce ne interesează aici este modalitatea pe care a găsit-o Revoluţia pentru a justifica a priori şi a posteriori această exterminare, căci e o modalitate care face să apară două elemente importante ale tehnicilor de dezinformare: tema şi logomachia, asupra cărora vom reveni mai încolo. Tema campaniei contra vendeenilor este simplă, la fel ca toate temele adecvate ale dezinformării, simplă şi scutită totodată de orice veridicitate şi logică, lucru foarte important, căci o temă veridică sau logica prilejuieşte contestări, ceea ce trebuie evitat în primul rând. În cazul vendeean, tema e următoarea: „Vendeenii nu sunt oameni la fel ca toţi ceilalţi.” Logomachia, la care La Harpe făcea deja aluzie numind-o plimba inversă”, permite exprimarea acestei teme în public. Iată câteva dintre amabilităţile proferate sau scrise de administratorii şi militarii revoluţionari la adresa vendeenilor: „ţărani feroci, bandiţi, fanatici, sceleraţi, tigri însetaţi de sângele francezilor, hoardă de sclavi, bandă scelerată, armată mizerabilă de tâlhari, drojdie feroce şi fără minte, barbari, rasă rebelă, rasă de hoţi, rasă abominabilă, monştri, monştri fanatizaţi de sânge şi carnagiu”. La drept vorbind, „scelerat” nu este decât o injurie, dar folosirea cuvântului „ţărani” e deja mult mai gravă într-o perioadă când Voltaire îi numea pe agricultori „neciopliţi care trăiesc în colibe cu femelele lor şi câteva animale”, sau Buf fon îi găsea pe „oamenii de la ţară (...) mai urâţi decât cei de la oraş”, iar La Bruyere îi descria ca „animale sălbatice, masculi şi femele, răspândiţi prin ţară, negri, livizi şi complet arşi de soare”. Cuvântul „fanatici” trimite la gândirea aceluiaşi Voltaire: „Astăzi, prin fanatism se înţelege o credinţă religioasă sumbră şi crudă.” Epitetul „tâlhari” e aplicat de Barere unor „oameni nedemni să se numească francezi”. Intrăm în esenţa subiectului cu cuvântul „barbari”, care înseamnă că vendeenii nu fac parte din naţiune (Saint-Just urma să spună despre Ludovic al XVI-lea: „a combătut poporul, e un barbar, un străin”). Termenul de „monştri” îi azvârle pe vendeeni în afara speciei umane. „Tigri” îi asimilează explicit animalelor. Iar „rasă”, acest termen care revine atât de des, confirmă că nu sunt, la un nivel colectiv, congenital, asemenea nouă, celorlalţi. Conţinutul rasist al acestei logomachii ne poate surprinde, dar adevărul este că sensibilitatea noastră e diferită de aceea a secolului al XVIII-lea, oricât de luminat se pretindea acesta. Jean de Viguerie aminteşte pe bună dreptate că Buf fon îi califica pe laponi drept un „popor abject şi vrednic de dispreţ (...) ai cărui indivizi nu sunt altceva decât nişte avortoni, cu toţii”, că Rousseau găsea „organizarea creierului mai puţin perfectă” la „negri”, că Voltaire le reproşa „însăşi măsura inteligenţei lor [care introduce] între ei şi celelalte genuri de oameni dife-renţe prodigioase”, iar blândul abate Prevost nota, în legătură cu o revoltă a sclavilor negri: „O turmă de mizerabili care nu au decât înfăţişarea de oameni nu ar merita să i se dea mai multă atenţie decât deranjului broaştelor şi al muşte-lor, dacă forţa şi ura lor, mai redutabile decât le sunt spiritul şi raţiunea, nu ne-ar obliga să luăm mai multe măsuri de prevedere pentru a ne apăra”. Pe scurt, în Secolul Luminilor, era perfect posibil ca un rrup de oameni să fie exclus din restul omenirii şi, odată exclus, nimic nu împiedica exterminarea acestuia. Instructivă concluzie. Se observă că retorica revoluţionară nu le reproşează vendeenilor opiniile regaliste sau credinţa catolică - ci rasa. ( eea ce va permite să fie anihilaţi, fără a face deosebirea între partizanii vechiului regim şi aceia ai celui nou: „Comitetul a luat măsuri care tind să extermine această rasă rebelă a ven-fleenilor”, spune Barere. Iar la data de 15 brumar anul II (5 noiembrie 1793), declară cu satisfacţie „că departamentul care .i purtat prea mult timp înfricoşătorul şi perfidul nume de Vendee nu mai este în acest moment decât un maldăr de cenuşă şi un pustiu întins”. Aceasta, cu conştiinţa absolut împăcată. De asemenea, locuitorii din Angers, eliberat de marea ar-i nată catolică şi regală, „au ars tămâia patriei pentru a purifica zidurile de pângărirea regaliştilor”. Cu aceasta, satanizarea vendeenilor ca atare era consumată definitiv. Asupra acestui termen vom mai reveni. E interesant de consemnat, în treacăt, această aluzie la numele departamentului Vendee (care, după cum se ştie, a fost înlocuit temporar cu Venge = Răzbunat): importanţa acordată unui nume propriu calificat în mod bizar drept înfricoşător şi perGd arată foarte clar că ne aflăm în plin război al cuvintelor. Timp de două secole, dezinformarea asupra genocidului vendeean a fost întreţinută de învăţământul Republicii, nu atât prin calomnie cât prin subinformare. În şcolile primare ale Republicii a III-a şi cele secundare din Republica a IV-a, unde mi-am făcut şi eu studiile, abia dacă se menţiona acest mic incident care risca să prejudicieze buna reputaţie a Revoluţiei pentru Drepturile Omului. Întreaga atenţie a profesorului şi a elevului erau dirijate sistematic fie spre pericolul pe care îl reprezentau coaliţiile străine pentru cuceririle Revoluţiei, fie spre instaurarea eminamente simpatică a sistemului metric. Malet şi Isaac În acest sens, mi-a venit ideea de a lua din nou manualul de istorie scris de Malet şi Isaac, care mă iritase deja în trecere când aveam vârsta studierii lui. Am constatat că iritarea mea de adolescent nu fusese nejustificată. Manualele pot fi excelente relee ale dezinformării; în continuare, vom întâlni şi alte exemple. Deocamdată, să observăm cum este descrisă execuţia lui Ludovic al XVI-lea. Autorii noştri vorbesc despre „procesul” şi „moartea” regelui, termeni destul de neutri, care servesc la a descrie un proces pseudojuridic în care Convenţia a fost atât judecător cât şi parte în litigiu şi care a permis să se taie în public capul unui tată de familie în vârstă de treizeci şi nouă de ani. Acest „proces” şi această „moarte” au fost cauzate de „descoperirea într-un dulap de fief a unor documente care dovedeau „cârdăşia între Curte şi suveranii străini”. Ceea ce e interesant aici este, pe de o parte, cuvântul „Curte” - nu se spune că regele era complice cu suveranii străini, ci se dă de înţeles, ceea ce echivalează cu a-i vota moartea - şi, pe de altă parte, caracterele italice ale „dulapului de fier”. S-ar crede că documentele ar fi fost mai puţin compromiţătoare, dacă Ludovic al XVI-lea . le ţinea într-un dulap de lemn. Orice are efect asupra imaginaţiei cititorului e de folos. Un dulap de fier, ia gândiţi-vă! Era cum nu se poate mai drept ca un guvern atât de tiranic încât folosea dulapurile de fier să piară pe eşafod. Nu m-ar mira ca aici să se fi dorit o reamintire a dulapurilor în care Ludovic al XI-lea îşi închidea duşmanii, se pare, astfel încât să nu poată face nici o mişcare. Montagnarzii nu rămân nici ei necriticaţi de Malet şi Isaac, din punct de vedere cripto-marxist, după cum era şi de aşteptat: „nu doreau să existe presiuni din partea poporului asupra Adunării”, le „repugna intervenţia Statului în viaţa economică”, pe scurt, „erau nişte burghezi”. Totuşi, printre ei se găseau şi „apărători sinceri ai claselor sărace, ca Robespierre şi Saint-Just”. Pericolul pe care îl reprezentau pentru Franţa coaliţiile provocate de Convenţie este, evident, scos în evidenţă. El va permite, la nevoie, să se scuze atrocităţile comise în Vendee. De altfel, modul în care sunt povestite evenimentele din Vendee merită să fie examinat mai îndeaproape. „Convenţia a ordonat o recrutare de trei sute de mii de voluntari. Aceasta măsură a fost semnalul răscoalei din Vendee: vendeenii, încă dinainte foarte ostili Constituţiei civile a clerului şi măsurilor luate contra preoţilor refractari, au refuzat să se înroleze.” (Atunci, de ce se mai vorbeşte despre „voluntari”?) „Intre 10 şi 15 martie 1793, s-au răsculat sub conducerea unui paznic de vânătoare, Stofflet, şi a unui vizitiu, Cathelineau.” (Nici o vorbă despre prinţul de Talmont.) „Lupta dintre vendeeni, sau «albi», şi revoluţionari, sau «albaştri», a dobândit încă de la început un caracter de o cruzime atroce.” (Dar nu se menţionează nici că Albaştrii erau aceia care invadaseră departamentul Vendee, nici că Albii nu au ucis niciodată altceva decât soldaţi inamici, în timp ce Albaştrii exterminau populaţiile civile.) „Absenţa trupelor regulate, aflate atunci la frontiere, şi mediocritatea comandanţilor repu-blicani, au facilitat înaintarea insurecţiei. Vendeenii au cucerit localităţile Cholet şi Saumur, ameninţând oraşul Nantes (iunie, 1793).” (Nimic despre calităţile militare ale vendeenilor, care sunt consideraţi „răsculaţi”, când putem considera la fel de bine că şi Convenţia s-a „răsculat” contra puterii regale, considerată legitimă de mii de ani.) Titlurile paragrafelor sunt la fel de instructive: „Primele măsuri ale salvării publice”, „Revoluţia în pericol”: se captează simpatia cititorului. Acum, acesta va fi făcut să se teamă de tot ce poate fi mai rău, în acelaşi timp vendeenii fiind discreditaţi ca nişte aliaţi ai străinătăţii: „Toate frontierele erau forţate: englezii... austriecii... prusacii... In interior, răscoala vendeeană avansa: unii nobili, Charette, La Rochejacquelein, îi preluaseră conducerea şi o transformau într-o mare revoltă regalistă şi catolică. Regaliştii acţionau şi în alte părţi: au ridicat la luptă oraşul Lyon, apoi Marsilia, şi în curând aveau să predea portul Toulon flotei engleze.” (Exploatarea patriotismului prezumtiv al cititorului.) „La Paris, Marat a fost asasinat de o tânără regalistă, Char-lotte Corday.” (Fals: Charlotte Corday era republicană.) „În Adunare, contrarevoluţionarii sădeau suspiciuni, îi împingeau pe deputaţi să ia măsuri extreme, pentru a deveni nepopulari.” (Pe scurt, contrarevoluţionarii sunt cei vinovaţi de Teroare. Ce frumos.) Fragmentul se termină printr-o interogaţie demnă* de un roman de aventuri: ,Aveau să reuşească montagnarzii să salveze Franţa şi Revoluţia?” Continuarea, în numărul viitor. Iar restul, mai vedem noi. Istoria Rusiei Va trebui să se scrie într-o bună zi istoria dezinformării sistematice căreia Rusia i-a fost şi, într-o anumită măsură, încă îi mai este victimă, fără a pune la socoteală şi mitul satelor lui Potemkin. Primele inexactităţi săvârşite de francezi în legătură cu istoria rusă i-au aparţinut lui Voltaire, în lucrarea consacrată lui Petru cel Mare, dar ignoranţa şi reaua voinţă au început să se alieze, dezlănţuite, din primii ani ai secolului al XIX-lea: prinţul de Ligne se plângea deja de acest lucru. În rândul întâi al dezinformatorilor, îi găsim pe Marchizul de Custine, care nu-i iertase Rusiei faptul de a fi fost rugat să părăsească ţara din cauza moravurilor lui mai speciale, şi pe Alexandre Dumas, care pretindea că băuse vodkă dintr-un samovar, la umbra unei cliuvce stufoase, ceea ce le-a dat ruşilor prilejul să dea un sens nou cuvântului kliuvka: „Baliverne îndrugate de străini despre Rusia”. Dar nici ruşii nu sunt curaţi ca lacrima: de la contesa de Segur, născută Rostopcin, care a creat personajul bufon al generalului Durakin, al cărui nume derivează de la durak, „naiv”, până la Alexandre Herzen care, ambuscat în Occident, a făcut toate eforturile să denigreze Rusia în general şi ţarismul în special, trecând pe la Turgheniev care, trăind pe picior mare în Franţa pe seama iobagilor săi, nu se sfiia să critice iobăgia. Este oare cazul să vedem în această complicitate a ruşilor cu prejudecăţile alimentate de alţii împotriva lor un simţ al dreptăţii extrem? Sau un anumit masochism? Întrebarea nu este lipsită de interes din punctul de vedere care ne interesează. Am pus deja accentul pe consimţământul fără de care dezinformarea nu e posibilă, dar era vorba de consimţământul publicului, nu al victimei. În cazul ruşilor, este vorba de consimţământul victimei. Ei reprezintă atât obiectul, cât şi subiectul operaţiunii. Autodezinformaţi şi autodezinformatori pe propria lor socoteală. A fi victima unei dezinformări e una; a te complace în ea, cu o plăcere morbidă, e cu totul altceva. În anii douăzeci, elevii francezi învăţau pe de rost că „Rusia este o câmpie întinsă, bogată în grâu, locuită de un popor barbar”, sic, dar ruşii emigraţi, când li se cerea să arate cum mâncau ei lumânări, cum li se dusese vestea, răspundeau că le păstrează „pentru desert”, iar marele pianist de reputaţie internaţională Uninsky, excedat de suficienţa francezilor care-l luau drept un sălbatic cumsecade, a ajuns să simuleze că nu mai văzuse un pian în viaţa lui, înainte de a începe să „improvizeze” ca un mare maestru ce era. Lăsând la o parte posibila responsabilitate a anumitor ruşi, ni i s-ar putea atribui genul de toxicitate care înconjoară Rusia, mai ales în spiritul intelectualilor occidentali? Distanţei ecografice, diferenţelor religioase, împărţirii Poloniei, incendierii Moscovei, ranchiunei tenace a rentierilor francezi care nu i-au iertat niciodată imperiului ţarist celebrul „împrumut rusesc”? Nimic din toate acestea nu pare să explice mulţumii voinţa lor încăpăţânată de a fi maltrataţi. De câte ori a trebuit să explic că Alexandru al II-lea a fost cel ce a suprimat iobăgia în Rusia, dintr-o trăsătură de condei, in anul 1861, încă înainte ca sclavia să fi dispărut în Statele Unite cu preţul unui război civil, numit şi Războiul de Secesiune, care a costat aproape şapte sute de mii de morţi! De câte ori n-a trebuit să reamintesc că nu Nicolae al II-lea ci, dimpotrivă, bolşevicii au semnat pacea separată de la Brestitovsk, abandonându-i pe Aliaţi în plină frământare, pe când Nicolae al II-lea riscase şi-şi pierduse tronul, pentru a le rămâne fidel! Ce satisfacţie morbidă am văzut pe feţele multor occidentali de fiecare dată când asupra Rusiei se abătea încă o nenorocire! Şi pe ce ton superior îi auzeam vorbind pe toţi cei ce se refereau la şeful statului rus, care totuşi si-a eliberat poporul de tirania comunistă cu ajutorul primei revoluţii ne-sângeroase a tuturor timpurilor! Toate acestea ar trebui să fie elucidate odată pentru totdeauna: căci se vede bine de ce Bisericile rivale au interes să-şi atace reciproc popularitatea, de ce comuniştii şi complicii lor considerau că era avantajos să desconsidere regimul imperial, dar există ceva straniu în această unanimitate a animozităţii, în acest refuz încăpăţânat de a se informa despre o mare ţară. E o temă de meditaţie. Am putea include şi o analiză a obişnuitelor scorneli despre sufletul slav, farmecul slav, fatalismul slav şi butada nu prea inteligentă a lui Churchill despre o Rusie-ghicitoare ascunsă într-un plic învăluit în mister. Aceasta e o rea-voinţă flagrantă a Occidentului, pe care ar fi interesant s-o demontăm piesă cu piesă. Depeşa din Ems Un alt exemplu despre aptitudinile dezinformatoare ale cuvântului scris: celebra depeşă din Ems. Situaţia este destul de tulbure. Să încercăm s-o clarificăm. Suntem în anul 1870. Tronul Spaniei e vacant. Spania i-l propune lui Leopold de Hohenzollern, văr al regelui Wilhelm I al Prusiei. Leopold este de acord, Bismarck e entuziasmat, Wilhelm nu are nici el nimic împotrivă. Franţa se agită şi protestează. Ambasadorul Benedetti îl caută pe Wilhelm la Ems, unde se afla la băi, între două chioşcuri de fanfară. Franţa doreşte să obţină o declaraţie a regelui, dezavuând candidatura şi angajându-l pe Leopold să se retragă. Wilhelm e împăciuitor: răspunde că este o problemă de familie şi, dacă Leopold îşi retrage candidatura, îşi va da şi el asentimentul. Afacerea s-ar fi putut opri aici.

Dar Franţa insistă, într-un mod destul de grosolan. Ducele de Gramont, Ministrul Afacerilor Externe al lui Napoleon al II-lea, îl trimite pe Benedetti pentru a-i cere regelui să-l sfătuiască pe Leopold să renunţe la tronul Spaniei. Wilhelm consideră că s-a mers prea departe. Totuşi, întrucât ştie deja că prinţul Carol-Anton, tatăl lui Leopold, acceptă să retragă candidatura fiului său, promite să dea un răspuns în douăzeci şi patru de ore. Încă o dată, afacerea ar fi putut să se suspende. Or, Gramont nu e satisfăcut nici de data asta. Benedetti, intâlnindu-se cu regele într-un parc, în sunetele vesele ale orchestrei de la cazinou, îi cere acum să aprobe renunţarea în scris şi să se angajeze că niciodată nu va mai susţine candidatura unui Hohenzollern la tronul Spaniei. Aceasta este într-adevăr o exagerare. La umbra ulmilor clin Ems, regele îi răspunde ambasadorului: „Spuneţi-i clar împăratului că îmi consider verii oameni de onoare. Dacă au retras o candidatură pe care o acceptaseră, n-au făcut-o în nici nu caz cu gândul ascuns ca mai târziu s-o ia de la început (...). V-am dat cuvântul meu şi nu mai am nimic de adăugat. Per-l11 iteţkni să mă îndepărtez.” După care, îi ordonă aghiotantului său Abeken să-l pună la curent pe cancelarul Bismarck, care, la rândul său, se afla la băi, în Karlsbad. Iată textul depeşei din Ems, semnată de Abeken: Maiestatea Sa mi-a scris: „Contele Benedetti m-a oprit în timpul unei plimbări, cerându-mi, cu o insistenţă deplasată, să-l autorizez să telegrafieze numaidecât ca pe viitor mă angaja să nu-mi mai dau niciodată acordul, în cazul că membrii familiei Hohenzollern ar reveni asupra candidaturii lor. În cele din urmă, l-am concediat cu severitate, căci nu se poate şi nici nu are dreptul să ceară asemenea angajamente pentru totdeauna (...).” Maiestatea Sa (...) a hotărât să nu-l mai primească pe ambasadorul Franţei, ci să-i transmită prin intermediul aghiotantului său că Maiestatea Sa a primit între timp de la prinţ confirmarea acestei ştiri anunţată deja de la Paris lui Benedetti şi nu mai are nimic să-i comunice. Maiestatea Sa îi cere Excelenţei Voastre să judece dacă această nouă intervenţie a lui Benedetti şi refuzul său ar trebui să fie comunicate imediat, atât ambasadorilor noştri, cât şi presei.

Este data de 13 iulie. Bismarck primeşte scrisoarea, în timp ce se află la dejun, cu doi militari gata de luptă - generalii Moltke şi Roon, care fac nişte mutre uite-atat de lungi: situaţia pare să se calmeze, nu vor mai avea ocazia să-şi practice meseria. Dar, din fericire pentru ei, pornind de la depeşa amănunţită a lui Abeken, cancelarul redactează următorul text lapidar: Vestea retragerii prinţului moştenitor de Hohenzollern a fost comunicată oficial guvernului regal spaniol de către guvernul francez. (De ce se amestecă guvernul francez?) Între timp, ambasadorul francez i-a adresat regelui, la Ems, cererea de a-i aproba să telegrafieze la Paris că regele se angajează să nu mai permită niciodată şi cu nici un chip reluarea candidaturii. (Evident, această cerere e jignitoare.) La aceasta, M.S. regele a refuzat să-l mai primească pe ambasador şi i-a transmis prin aghiotantul său de serviciu că nu mai are nimic să-i comunice. (Aici intervine o ruptură, din moment ce se dă senzaţia că ambasadorul a fost alungat în special formula „aghiotant de serviciu”, când în original se spunea doar „aghiotant” reprezintă o mică inspiraţie de geniu, care accentuează afrontul.) Fără îndoială, actualii noştri şefi de stat sunt obişnuiţi să deguste alte afronturi, dar în secolul al XIX-lea, de îndată ce depeşa a fost remisă, sub această nouă formă, ambasadorilor străini şi presei, Franţa nu a mai avut de ales: a fost obligată să declare război, ceea ce a şi făcut, la data de 19 iulie 1870, cu rezultatele care se cunosc. Pe cine intoxicase, dezinformase, manipulase Bismarck? Pe toată lumea. Guvernul francez, pe care l-a constrâns să intre în război; pe propriul său rege, obligându-l de asemenea; şi populaţia germană, mai ales cea din sudul ţării, în rândurile căreia perspectiva unui război nu dezlănţuia entuziasmul, dar care n-avea de gând să se lase insultată în persoana regelui său, chiar dacă acesta era de origine nordică.

Frumoasă operaţiune de dezinformare. Suport: incidentul neînsemnat relativ la succesiunea Spaniei, care a dat naştere manipulării depeşei. Transmiţători (magnific aleşi în tabăra adversă): Ducele de Gramont şi consilierii lui Napoleon al III-lea. Protocoalele înţelepţilor Sionului Unul dintre procedeele de dezinformare constă în a-i atribui adversarului afirmaţii pe care acesta nu le-a făcut. Un altul constă în a-i atribui lucruri pe care nu le-a spus, dar care se pot extrage din declaraţiile lui cu ajutorul decupajelor, al aproximărilor, al retuşurilor: este ceea ce se numeşte amalgamare. Un al treilea, pe cât de pervers, pe atâta de naiv, are scopul de a-i atribui ceea ce s-ar putea crede că ar fi spus dacă era sincer. În 1905, Şerghei Nilus a publicat la Moscova, sub titlul Protocoalele înţelepţilor Sionului, un text prezentat ca şi cum ar fi constituit concluziile secrete ale Primului Congres Sionist de la Bale. Autenticitatea acestuia este mai mult decât îndoielnică, atât de mult îi pune autorul pe sionişti să spună ceea ce vede el că ar fi spus în mod firesc. Este oare acest autor Nilus însuşi, sau „protocoalele” sunt rodul unei colaborări între mai mite personaje neliniştite de progresul sionismului? Fără K loială, n-o vom şti niciodată. Dar răsunetul acestui fals tradus în germană cu începere din 1919, în poloneză, engleză şi franceză din 1920, a fost imens şi l-a inspirat, printre alţii, pe Adolf Hitler. În esenţă, constă în a le atribui unor „înţelepţi” ipotetici ambiţia de a domni asupra întregii lumi, scop în care urmăresc: - să aţâţe popoarele la discordie; - să-i extermine pe nobili şi pe marii proprietari de pământuri; - să provoace tulburări printre muncitori; - să urmărească o acţiune de dezagregare prin intermediului presei; - să răspândească în rândurile opiniei publice confuzia; - să depraveze tineretul; - să submineze justiţia; - să lupte contra religiei. Se observă în ce măsură se apropie aceste porunci, reale sau imaginare, de doctrina lui Sun Ţî, şi nu a fost nevoie de mai mult pentru ca evreii să fie bănuiţi de a fi vinovaţi de aceste practici. Autenticitatea documentului a fost intens discutată. Sursele sale par să se revendice din Dialog în Infern între Machiavelli şi Montesquieu, scris de Maurice Joly în 1864. Publicarea, autentificata imperfect în mai multe ţari, pare să dateze din 1901, în Rusia. Tribunalele din Berna au declarat documentul un fals, în 1935; în 1937, au revenit asupra deciziei. Dar, la drept vorbind, trecând peste cercetarea unor falsuri autentice sau a unor originale false, ceea ce ne interesează aici este faptul că un text probabil apocrif, a putut avea efecte cu consecinţe incalculabile, că nişte oameni de bună-credinţă s-au putut lăsa influenţaţi şi că în acea epocă se putea duce la îndeplinire o operaţiune de dezinformare reuşită doar cu un minimum de verosimilitate. Este indiscutabil că o anumită acţiune subversivă, întreprinsă în decursul secolului al XIX-lea, a folosit, între alţi afiliaţi, şi anumiţi evrei: e vorba de revoluţia rusă. Iar aici ajungem la unul dintre cele mai eficiente resorturi ale dezinformării: generalizarea. Nişte sionişti au putut întreprinde acţiuni subversive: imediat, se va trage concluzia că evreii reprezintă un element subversiv. Această tendinţă pe care o avem de a simplifica lucrurile va fi exploatata din abundenţă în continuare, permiţând înzestrarea tuturor partizanilor Vietnamului sau ai Vietminhului, a tuturor afiliaţilor F.L.N. sau OA.S., a tuturor etnicilor Tutsi sau a tuturor etnicilor Hutu, a tuturor azerilor sau a tuturor armenilor, a tuturor sârbilor bosniaci sau a tuturor bosniacilor musulmani, cu toate virtuţile sau cu toate viciile. Publicarea Protocoalelor înţelepţilor Sionului a cauzat un efect de bumerang, care nu este nici el lipsit de interes, din moment ce unii au acuzat Ohrana, poliţia politică a monarhiei ruse, de a fi cauţionat această publicare. Pentru moment, o asemenea aserţiune pare lipsită de temei: un fals contra altui fals; documentul a emanat mai degrabă din cercurile antisemite private care ar fi încercat să forţeze mâna guvernului ţarist pentru a provoca măsuri care, din fericire, nu s-au pus în aplicare niciodată. Între altele, se pot reciti pe această temă scrierile lui Babei şi se poate revedea Crucişătorul Potemkin de Eisenstein, care demonstrează că regimul ţarist, contrar unui zvon larg răspândit, se împotrivea pogromurilor antisemite.

Vagonul plumbuit Una dintre cele mai mari operaţiuni de dezinformare - sau, mai bine zis, de influenţă - a fost desfăşurată de germani in 1917. Când monarhia rusă a fost înlocuită, în luna februarie a acelui an, de un guvern provizoriu inept dar hotărât să continue războiul alături de Aliaţi, statul-major german a decis să-l trimită în Rusia pe Lenin, care în ceea ce-l priveşte era hotărât să facă pace cu Germania. Urmarea se cunoaşte: Lenin traversează Europa într-un „vagon plumbuit” (care, de altfel, se pare că numai plumbuit nu era), ajunge în Rusia, declanşează lovitura de stat din 7 noiembrie, cufundă ţara în teroare, foamete şi, curând, război civil, distruge disciplina militară şi fi trimite pe Tfoţky să negocieze tratatul de la Brest-Litovsk, care e semnat în ziua de 3 martie 1918 şi prin care Rusia încetează să mai fie parte beligerantă. Pierde, este adevărat, Polonia, Ţările Baltice, Finlanda, Ucraina, Basarabia, o parte din Bielorusia şi locurile strategice din Caucaz, dar lui Lenin puţin ti pasă. După aceea, degeaba va declara el „ruşinos” acest tratat şi-l va anula, în data, de 13 noiembrie, căci operaţiunea, din punctul de vedere al germanilor, reuşise: Rusia fusese scoasă din luptă, cu ajutorul unui agent de influenţă de prima calitate. Bineînţeles, Lenin, ştiindu-le numai pe ale lui şi fiind finanţat de germani, nu lucra pentru ei, ci pentru el însuşi şi pentru partidul său: rezultatul rămâne neschimbat şi se poate spune că există o supremă eleganţă în a întrebuinţa un agent de influenţă cu propriul său acord, pentru o cauză care nu îi aparţine. De altfel, la fel de valabil e şi contrariul: folosit de germani, Lenin îi făcea să acţioneze pentru el şi, cu distanţarea pe care ne-o oferă istoria, putem spune că Lenin avea dreptate, iar statul-major german a dat dovadă de o miopie tragică. Diviziile ruse au fost înlocuite rapid cu divizii americane, deznodământul războiului nu s-a modificat, monarhia prusacă s-a prăbuşit şi astfel s-a deschis era totalitarismelor, cu toate consecinţele cunoscute. Desigur, nu acestea erau rezultatele pe care contaseră generalii germani. Propaganda de război Să menţionăm, pentru a se reţine - şi pentru a le deosebi de dezinformarea propriu-zisă - propagandele de război ale tuturor ţărilor, pe parcursul acestor doua conflicte mondiale. Nu prezintă mult interes pentru specialişti, în pofida minciunilor grosolane la care au recurs, pentru că niciodată nu şi-au dat osteneala de a se masca serios. Era firesc ca britanicii şi francezii să tipărească aberaţii că germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii antisemiţi să publice nelegiuirile evreului Suss. Singurul aspect care poate fi demn de reţinut al acestor propagande constă într-o modificare a filosofiei războiului în sensibilitatea Occidentului. Timp de secole, motivul de război considerat ca fiind cel mai onorabil fusese cucerirea, altfel spus, pofta de a jefui vecinii şi a le acapara teritoriile. Pe plan moral, nimeni nu găsea nimic de comentat, nici măcar în epoca ebraică sau creştină, chiar dacă aceste victorii antrenau exterminarea unor popoare întregi, cum ar putea depune mărturie filistinii sau indienii, dacă încă ar mai exista într-un număr suficient de mare. Începând din Evul Mediu, unele masacre au fost justificate de o anume motivaţie morală: fidelitatea faţă de suveran. Nimeni nu se preocupa de cauzele războiului: oamenii îşi „slujeau regele”, lucru considerat glorios şi, de asemenea, o datorie, pentru nobili în orice caz. În epoca Renaşterii, războaiele religioase au fost deosebit de feroce şi considerate ca fiind cu atât mai meritorii: îţi înjunghiai fratele creştin ca să-l înveţi cum să trăiască. Sub Revoluţia Franceză, s-au declanşat războaie ofensive pentru a elibera celelalte popoare de tirania suveranilor lor, de care oamenii erau, în ansamblu, destul de mulţumiţi. În secolul al XIX-lea, sensibilitatea s-a modificat: meseria militară rămânea cea mai nobilă, cea mai admirată, dar vocaţia ei consta în apărarea propriei patrii, nu în cucerirea patriei altora (cu o excepţie confortabilă în cazul colonizării, chipurile destinată să răspândească lumina şi progresul prin-tre nişte popoare fericite în înapoierea lor). În Primul Război Mondial apare o nouă schimbare, bogata în consecinţe. Războiul în sine se relevă acum ca un rău şi nu se mai justifică decât dacă adversarul este prezentat ca un răufăcător, Idee complet nouă şi contra căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, Moliere, Corneille, Goethe şi, practic, toate marile spirite occidentale (fără a-i mai pune la socoteală şi pe chinezi), dintre care nici unul nu a condamnat războiul ca atare. Ar trebui să distingem aici o influenţă a moralei puritane şi de tip cowboy, white hats („pălării albe**), contra blâck hats („pălării negre**), ca în westernuri? Sau mai degrabă ar fi cazul să considerăm că tipul de război medieval, considerat ca un sport de către cei care îl practicau, nu depăşea pragul de toleranţă a populaţiilor, câtă vreme recrutarea de tip revoluţionar şi napoleonian, impusă unor popoare în esenţă paşnice, n-a putut fi susţinută de acestea pe termen lung decât cu sprijinul unor motivaţii satisfăcătoare din punct de vedere moral? Se cuvine să recunoaştem doar că, ponderea opiniei publice devenind determinantă în desfăşurarea acţiunilor politice, această opinie trebuia doar să fie convinsă, iar morala furniza teme propagandistice uşor de dezvoltat? Ori vom spune, mult mai simplu, că ipocrizia omenească progresează din generaţie în generaţie?  
Nu vom spune absolut nimic, fiindcă ar însemna să ne abatem de la subiect Totuşi, să remarcăm în treacăt că informarea şi dezinformarea, imediat ce începe să li se facă simţită importanţa, caută să creeze un maniheism fundamental în care cei buni sunt complet buni, iar cei răi, iremediabil de răi. Informarea nu poate exista fără deformare - şi, întotdeauna, în sensul unei simplificări moralizatoare.

Din pacate.