Povestea târfelor mele triste 4

Gabriel García Márquez

Povestea târfelor mele triste

Memoria de mis putas tristes, 2004

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost gust, l‑a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să‑i vârâţi degetul în gură fetei ador­mite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta."

Yasunari Kawabata,

Casa frumoaselor adormite

Capitolul 4

La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un lim­baj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce‑i înfrumuseţa chipul şi‑i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s‑o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.

Cam pe vremea aceea i‑am lăsat pe pernă nişte cercei cu smaralde ce fuseseră ai mamei. Şi i‑a pus la următoarea întâlnire, dar n‑o prindeau. I‑am adus apoi nişte cercei mai potriviţi cu culoarea pielii ei. Am lămurit‑o: Primii pe care ţi i‑am dat nu ţi se asortau cu faţa şi felul în care‑ţi porţi părul. Aceştia o să‑ţi vină mai bine. Nu şi‑a pus nici una dintre perechi la următoarele două întâlniri, dar la a treia a apărut cu aceea pe care i‑o indicasem. Am început astfel să înţeleg că nu asculta de ordinele mele, dar aştepta prilejul potrivit să‑mi facă pe plac. În zilele acelea am simţit că mă obişnuisem într‑atât cu genul acela de viaţă casnică, încât n‑am mai dormit gol, ci cu pijamalele de mătase chinezească pe care renun­ţasem să le mai port, deoarece nu aveam pentru cine să mi le dau jos.

M‑am apucat să citesc Micul Prinţ de Saint‑Exupéry, un autor francez pe care o lume întreagă îl admiră mai mult decât francezii. A fost prima poveste pe care a ascultat‑o cu atâta atenţie, fără să se trezească, încât a fost nevoie să‑i citesc fără răgaz două zile, până i‑am terminat‑o. Am continuat cu Poveştile lui Perrault, cu Biblia, cu O mie şi una de nopţi într‑o versiune aseptică pentru copii şi, din pricina dife­renţelor din somnul ei, mi‑am dat seama că avea mai multe grade de profunzime care depindeau de cât de interesante i se păreau cele citite. Când simţeam că nu mai puteam, stingeam lumina şi mă culcam, ţinând‑o în braţe până cântau cocoşii.

Eram atât de fericit, încât o sărutam pe pleoape, uşurel, şi într‑o noapte s‑a pogorât parcă o lumină din cer: a zâmbit pentru prima oară. Mai târziu, fără nici un motiv, s‑a răsucit în pat, mi‑a întors spatele şi a spus supărată: Isabel a făcut melcii să plângă. Exaltat de iluzia unui dialog, am întrebat‑o pe acelaşi ton: Ai cui erau? N‑a răspuns. Vocea‑i avea o nuanţă ple­bee, ca şi când n‑ar fi fost a ei, ci a cuiva străin aflat înlăuntrul său. Orice urmă de îndoială a dispărut atunci din cugetul meu: o preferam adormită.

Singurul meu necaz era cu motanul. De două zile nu mânca nimic, stătea posomorât cu nasul în jos în ungherul lui şi mi‑a tras o lovitură cu gheara ca o fiară rănită, când am vrut să‑l pun în coşul lui de răchită pentru ca Damiana să‑l ducă la veterinar. A izbutit anevoie să‑i vină de hac şi l‑a luat zbătându‑se într‑un sac. N‑a trecut mult şi mi‑a telefonat de la crescă­torie să‑mi spună că nu se putea face nimic, ci tre­buia să fie sacrificat şi aveau nevoie de acordul meu. De ce? Pentru că‑i tare bătrân, răspunse Damiana. M‑am gândit furios că şi pe mine mă puteau arde de viu într‑un cuptor pentru pisici. M‑am simţit dezarmat între două focuri: nu învăţasem să îndră­gesc motanul, dar nici n‑aveam inima să încuviinţez să fie omorât numai fiindcă era bătrân. Unde se spunea aşa ceva în manual?

Incidentul m‑a tulburat în asemenea hal, că am scris un articol pentru duminică, uzurpând titlul lui Neruda: „Este, oare, pisica un tigru de salon în miniatură?" Articolul a stârnit o nouă campanie care i‑a împărţit iar pe cititori în favoarea sau împotriva pisicilor. În cinci zile a învins teza că putea fi permisă sacrificarea unei pisici din motive ce ţin de sănătatea populaţiei, dar nu pentru că ar fi bătrână.

După ce a murit mama, nu puteam închide ochii de groază că m‑ar atinge pe când dormeam. Intr‑o noapte, am simţit‑o, însă vocea ei mi‑a redat liniştea: Figlio mio, poveretto! Am simţit‑o iar o dată în zori în camera Delgadinei şi nu mi‑am mai găsit locul de bucurie crezând că mă atinsese ea. Dar nu: era Rosa Cabarcas în întuneric. Îmbracă‑te şi hai cu mine, mi‑a zis, am o problemă gravă.

Aşa era, ba şi mai gravă decât mi‑am putut‑o închipui. Unul dintre clienţii de vază ai casei fusese înjunghiat cu lovituri de cuţit în prima odaie din pavilion. Asasinul fugise. Cadavrul uriaş, în pielea goală, dar cu pantofii în picioare, era livid ca un pui fiert în patul îmbibat de sânge. L‑am recunoscut de cum am intrat: era J.M.B., un mare bancher, renu­mit pentru amabilitatea şi înfăţişarea‑i plăcută, pre­cum şi pentru felul lui elegant de a se îmbrăca, dar, mai cu seamă, pentru viaţa‑i exemplară de familie. Avea la gât două răni vineţii ca nişte buze şi o tăietură pe pântece care nu încetase să sângereze. Încă nu începuse să înţepenească. Mai mult decât rănile, m‑a impresionat că avea un prezervativ pus şi se pare nefolosit pe sexul împuţinat de moarte.

Rosa Cabarcas nu ştia cu cine fusese, pentru că şi el avea privilegiul de a intra pe poarta mare dinspre grădină. Nu era exclusă bănuiala că perechea lui fu­sese tot un bărbat. Tot ce voia madama de la mine era s‑o ajut să îmbrace cadavrul. Avea atâta sânge rece, că m‑a tulburat gândul că moartea ar fi pentru ea o treabă de bucătărie. Nu‑i nimic mai greu decât să îmbraci un mort, i‑am spus. Am făcut‑o cu nemi­luita, replică ea. E uşor dacă îl ţine cineva. I‑am atras atenţia: Îţi dai seama ce‑o să creadă lumea văzând un trup ciopârţit de lovituri de cuţit într‑un costum intact de gentleman?

Am tremurat de teamă pentru Delgadina. Mai bine ai lua‑o la tine, mi‑a zis Rosa Cabarcas. Nici mort, i‑am răspuns îngheţat de‑a binelea. Ea a băgat de seamă şi nu şi‑a putut ascunde dispreţul: Tremuri ca varga! Pentru ea, i‑am zis, cu toate că era adevărat numai pe jumătate. Spune‑i să plece înainte de a veni lumea. Bine, făcu ea, deşi tu, fiind ziarist, n‑o să păţeşti nimic. Nici tu, i‑am zis, cam cu resentiment. Eşti singurul liberal care porunceşte în guvernul ăsta.

Oraşul, invidiat pentru viaţa lui paşnică şi sigu­ranţa dintotdeauna, era însă bântuit în fiecare an de nenorocirea unei crime scandaloase şi atroce. N‑a fost cazul şi atunci. Ştirea oficială, cu titluri exage­rate şi zgârcită în detalii, anunţa că tânărul bancher fusese atacat şi omorât cu lovituri de cuţit pe Şoseaua Pradomar din motive de neînţeles. Nu avea duşmani. Comunicatul guvernului îi indica drept posibili criminali pe refugiaţii din zonele de interior ale ţării, care dezlănţuiau un val de delincventă în masă, străină spiritului civic al populaţiei. În primele ceasuri, s‑au făcut peste cincizeci de arestări.

Am dat fuga, scandalizat, împreună cu redacto­rul secţiei juridice, un ziarist tipic pentru anii douăzeci, care avea cozoroc de celuloid verde şi elastice la mâneci, care îşi închipuia că o ia înaintea faptelor. Totuşi, cunoştea doar câteva date răzleţe despre crimă, iar eu i le‑am completat până unde am considerat prudent din partea mea. Şi, astfel, am scris cinci fişe la patru mâini pentru o ştire de opt coloane pe prima pagină, atribuită veşnicei fantome a surselor care se bucură de întreaga noas­tră încredere. Însă „Abominabilul Om de la Nouă" – cenzorul – n‑a pregetat să impună ver­siunea oficială, că fusese atacat de nişte bandiţi liberali. Eu mi‑am păstrat conştiinţa curată, luându‑mi o mină încruntată şi îndurerată la cea mai cinică înmormântare a secolului, la care a venit o groază de lume.

Când m‑am întors acasă în noaptea aceea, am sunat‑o pe Rosa Cabarcas să aflu ce se întâmplase cu Delgadina, dar n‑a răspuns patru zile la rând. În a cincea, m‑am dus la ea acasă, scrâşnind din dinţi. Uşile erau sigilate, dar nu de către poliţie, ci de către cei de la Sănătate. Nimeni din vecini nu ştia nimic. Fără nici un indiciu despre Delgadina, m‑am apucat s‑o caut ca turbat şi uneori ca un caraghios, gâfâind. Mi‑am petrecut zile întregi cercetându‑le pe tinerele bicicliste de pe băncile unui parc plin de praf unde copiii se jucau căţărându‑se pe statuia coşcovită a lui Simón Bolívar. Treceau pedalând ca nişte căprioare; frumoase, disponibile, gata să se lase prinse la de‑a baba‑oarba. Când mi‑am pierdut speranţa, m‑am refugiat în pacea bolerourilor. A fost precum o li­coare otrăvită: fiecare cuvânt era ea. Întotdeauna avusesem nevoie de linişte ca să scriu, fiindcă mintea mea era mai atentă la muzică decât la scris. Atunci a fost tocmai pe dos: am putut scrie numai cu bolerouri în surdină. Viaţa mi s‑a umplut de ea. Articolele scrise în acele două săptămâni au fost modele cu cheie pentru scrisori de dragoste. Redactorul‑şef, contrariat de avalanşa de răspunsuri, mi‑a cerut să‑mi mai domolesc amorul până găseam cum să consolăm atâţia cititori îndrăgostiţi.

Zbuciumul a pus capăt disciplinei zilelor mele. Mă sculam la cinci, dar rămâneam în penumbra camerei imaginându‑mi‑o pe Delgadina în viaţa‑i ireală, cum îşi scula frăţiorii, îi îmbrăca pentru şcoală, le dădea gustarea, dacă aveau aşa ceva, şi apoi străbătea oraşul pe bicicletă spre a‑şi ispăşi pedeapsa de a coase nasturi. M‑am întrebat uluit: La ce se gândeşte o femeie în vreme ce coase un nasture? Oare ea s‑o fi gândind la mine? O fi căutând‑o şi ea pe Rosa Cabarcas, ca să dea de mine? Am petrecut cam o săptămână fără să‑mi scot salopeta de mecanic nici ziua, nici noaptea, fără să mă îmbăiez, să mă bărbieresc, să mă spăl pe dinţi, fiindcă dragostea m‑a învăţat prea târziu că te dichiseşti pentru cineva, te îmbraci şi te parfumezi pentru cineva, iar eu n‑am avut niciodată pentru cine. Damiana a crezut că eram bolnav când m‑a găsit despuiat în hamac la zece dimineaţa. M‑am uitat la ea cu ochii tulburi de patimă şi am poftit‑o să ne tăvălim în pielea goală. Ea mi‑a spus, dispreţuitoare:

— V‑aţi gândit ce‑o să vă faceţi dacă accept?

Aşa am aflat în ce hal mă afectase suferinţa. Nu mă recunoşteam pe mine însumi, copleşit de durerea aceea de adolescent. N‑am mai ieşit din casă, pentru ca nu cumva să pierd vreun telefon. Scriam fără să‑l mai închid şi la primul sunet mă repezeam să răspund, crezând că ar putea fi Rosa Cabarcas. Mă întrerupeam necontenit din treburi ca s‑o sun şi am stăruit zile întregi până am înţeles că era un telefon fără suflet.

Întorcându‑mă într‑o seară ploioasă, am găsit motanul făcut ghem pe scara uşii de la intrare. Era murdar şi lovit şi de o blândeţe ce‑ţi făcea milă. Manualul m‑a învăţat că era bolnav şi am ascultat de instrucţiunile de acolo ca să încerc să‑l pun pe picioare. Din senin, pe când moţăiam făcându‑mi siesta, m‑a trezit gândul că el m‑ar putea duce la casa Delgadinei. L‑am luat într‑o sacoşă până la prăvălia Rosei Cabarcas, care era tot cu sigiliul pus şi fără semne de viaţă, dar s‑a zbătut cu atâta îndârjire, că a reuşit să scape, a sărit gardul grădinii şi a dis­părut printre copaci. Am bătut cu pumnul în poar­ta mare şi o voce de soldăţoi m‑a întrebat, fără să deschidă: Cine‑i acolo? Om bun, i‑am răspuns eu, să nu mă las mai prejos. O caut pe stăpâna casei. Nu‑i nici o stăpână, zise vocea. Deschideţi‑mi măcar să‑mi iau pisica, am insistat. Nu‑i nici o pisică, spuse. L‑am întrebat: Cine sunteţi dumneavoastră?

— Nimeni, răspunse vocea.

Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea, întorcându‑mă iar acasă tot fără motan şi tot fără ea, mi‑am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndrep­tăţit şi adevărul celălalt: n‑aş fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu‑mă să tăl­măcesc poemele lui Leopardi şi numai în seara aceea le‑am simţit în străfundurile fiinţei mele: „Vai mie, căci de‑i iubire, amarnic îi e chinul!"

Intrarea mea la ziar, în salopetă şi prost bărbierit, stârni tot felul de îndoieli asupra stării mele mintale. Clădirea modernizată, cu cabine individuale din sticlă şi lumini din tavan, părea o maternitate. Ambianţa artificială, tăcută şi confortabilă, te invita să vorbeşti în şoaptă şi să păşeşti pe vârfuri. În vestibul, ca nişte viceregi morţi, erau portretele în ulei ale celor trei directori pe viaţă şi fotografiile unor oaspeţi iluştri. În enorma sală principală trona poza uriaşă a redac­ţiei actuale făcută în seara aniversării mele. N‑am putut să n‑o compar în gând cu aceea de când împli­nisem treizeci de ani şi, o dată în plus, am constatat cu groază că omul îmbătrâneşte mai repede şi mai urât în fotografii decât în realitate. Secretara care mă sărutase la aniversare m‑a întrebat dacă eram bolnav. Am fost fericit să‑i spun adevărul ca să nu‑l creadă: Bolnav de dragoste. Ea spuse: Ce păcat că nu pentru mine! Eu i‑am răspuns la cuvintele măgulitoare: Nu fi chiar atât de sigură!

Redactorul de la secţia juridică a ieşit din cabina lui strigând că erau două cadavre de fete neidentifi­cate la morga municipală. L‑am întrebat speriat: De ce vârstă? Tinere, a răspuns el. Se prea poate să fie refugiate din zonele de interior ale ţării, urmărite până aici de ucigaşii regimului. Am răsuflat uşurat. Situaţia aceasta groaznică ne invadează în linişte ca o pată de sânge, am spus. Redactorul, de departe, mi‑a strigat:

— Nu de sânge, maestre, de rahat.

După câteva zile, mi s‑a întâmplat ceva şi mai rău, când o fată cu un coş la fel cu acela al motanului a trecut ca o străfulgerare prin dreptul Librăriei Lumea. Am urmărit‑o dând din coate prin mulţime în iureşul de la miezul zilei. Era foarte frumoasă, cu paşi elastici şi o uşurinţă în a‑şi croi drum printre oameni că n‑am putut s‑o ajung decât cu greu. În sfârşit, i‑am luat‑o înainte şi am privit‑o în faţă. Ea m‑a îndepărtat cu mâna fără să se oprească şi fără să‑şi ceară iertare. Nu era cea pe care mi‑o închi­puisem, dar semeţia ei m‑a durut de parc‑ar fi fost. Am înţeles atunci că n‑aş fi în stare s‑o recunosc pe Delgadina trează şi îmbrăcată şi că nici ea nu putea şti cine eram eu, căci nu mă văzuse niciodată. Intr‑o pornire de nebunie, am croşetat vreme de trei zile douăsprezece perechi de botoşei albaştri şi roz pen­tru nou‑născuţi, încercând să‑mi fac curaj pentru a nu asculta, nici cânta şi nici rememora cântecele care‑mi aminteau de ea.

Adevărul e că nu mă mai puteam stăpâni şi înce­peam să devin conştient că sunt bătrân datorită slă­biciunii mele în faţa iubirii. Am avut o dovadă şi mai dramatică atunci când un autobuz din oraş a călcat o fată pe bicicletă chiar în plin centru comercial. Tocmai o luaseră cu o ambulanţă şi intensitatea tra­gediei se putea aprecia văzând halul în care ajunsese bicicleta, nişte bucăţi de fier vechi într‑o baltă de sânge proaspăt. Dar emoţia mea n‑a fost provocată atât de distrugerea bicicletei, ci de marca, modelul şi culoarea ei. Nu putea fi alta decât aceea pe care eu însumi i‑o dăruisem Delgadinei.

Martorii erau de părere cu toţii că fata acciden­tată era foarte tânără, înaltă şi zveltă şi cu părul scurt şi creţ. Buimac, am luat primul taxi care a trecut şi m‑am lăsat dus la Spitalul de Caritate, o clădire veche cu ziduri de culoare galbenă‑brună ce părea o închisoare eşuată pe un banc de nisip. Am avut nevoie de o jumătate de oră ca să intru şi de încă una ca să ies dintr‑un patio înmiresmat cu pomi fructiferi, unde o femeie îndurerată mi‑a aţinut calea, m‑a privit în ochi şi a exclamat:

— Eu sunt cea pe care n‑o cauţi!

Doar atunci mi‑am amintit că acela era locul unde trăiau în libertate bolnavii paşnici de la ospi­ciul municipal. Am fost obligat să‑mi declin identi­tatea de ziarist în faţa conducerii spitalului, pentru ca un infirmier să mă conducă la pavilionul de urgenţă. În registrul de internări erau datele: Rosalba Ríos, şaisprezece ani, profesie necunoscută. Diagnostic: comoţie cerebrală. Pronostic: rezervat. L‑am între­bat pe şeful pavilionului dacă pu­team s‑o văd, cu speranţa tainică de a fi refuzat, dar au acceptat încântaţi la gândul că, poate, aveam să scriu despre starea jalnică a spitalului.

Am traversat o sală pestriţă care mirosea pătrun­zător a fenol, cu bolnavii îngrămădiţi în paturi. În fund, într‑o cameră pentru un singur bolnav, întinsă pe un pat de fier, se afla cea pe care o căutam. Avea capul acoperit de bandaje, faţa de nerecunos­cut, umflată şi vineţie, dar mi‑a fost de ajuns să‑i văd picioarele ca să ştiu că nu era ea. Numai atunci mi‑a trecut prin cap să mă întreb: Ce‑aş fi făcut, oare, dac‑ar fi fost?

Încă prins în pânzele de păianjen ale nopţii, am avut curajul să mă duc a doua zi la fabrica de cămăşi unde Rosa Cabarcas spusese odată că lucra fata şi l‑am rugat pe patron să ne arate instalaţiile care puteau servi drept model pentru un proiect conti­nental al Naţiunilor Unite. Era un libanez ca un pahiderm, taciturn, care ne‑a deschis porţile regatu­lui său cu iluzia de a fi un exemplu universal.

Trei sute de tinere în bluze albe cu semnul crucii desenat cu cenuşă pe frunte, căci era Mier­curea Cenuşii, coseau nasturi în vasta hală ilumi­nată. Când ne‑au văzut intrând, s‑au ridicat în picioare ca nişte eleve şi ne‑au cercetat cu coada ochiului în timp ce directorul explica de zor con­tribuţia sa la arta imemorială de a coase nasturi. Eu scrutam chipul fiecăreia, cu groaza de a o desco­peri pe Delgadina îmbrăcată şi trează. Dar una din­tre ele m‑a descoperit ea pe mine cu privirea de temut a admiraţiei neîndurătoare:

— Spuneţi‑mi, domnule, nu sunteţi cel care scrie scrisorile de dragoste la ziar?

Nu mi‑aş fi închipuit niciodată că o copilă ador­mită ar putea provoca asemenea ravagii în viaţa unui bărbat. Am fugit de la fabrică fără să‑mi iau la reve­dere şi fără să mă gândesc măcar dacă vreuna dintre fecioarele acelea de purgatoriu era, în sfârşit, cea căutată. Când am plecat de acolo, singurul sentiment care îmi rămânea pe lume era dorinţa de a plânge.

Rosa Cabarcas telefonă după o lună cu o expli­caţie de necrezut: îşi luase o binemeritată vacanţă la Cartagena de Indias, după asasinarea banche­rului. N‑am crezut‑o, bineînţeles, dar am felicitat‑o pentru norocul ei şi am lăsat‑o să‑şi lungească min­ciuna înainte de a‑i face întrebarea care‑mi clo­cotea în suflet:

— Şi ea?

Rosa Cabarcas păstră o tăcere prelungă. E pe aici, spuse în cele din urmă, dar vocea îi deveni evazivă: Trebuie să aştepţi o vreme. Cât? N‑am nici o idee, o să‑ţi dau de ştire. Am simţit că‑mi aluneca printre degete şi am oprit‑o brutal: Aşteaptă, dă‑mi cât de cât o lămurire. Nu‑i nici o lămurire, spuse ea, şi încheie: Ai grijă, poţi să‑ţi faci ţie rău şi, mai cu seamă, să‑i faci ei rău. Eu n‑aveam chef de mofturile astea. Am implorat‑o să‑mi dea măcar ocazia de a mă apro­pia de adevăr. La urma urmelor, i‑am spus, suntem complici. Ea n‑a mai făcut însă nici un pas. Linişteşte‑te, mi‑a zis, copila e bine şi aşteaptă s‑o chem, dar chiar acum nu‑i nimic de făcut şi nu pot să‑ţi mai spun nimic. La revedere.

Am rămas cu telefonul în mână fără să ştiu ce să fac, căci o cunoşteam destul cât să‑mi dau seama că n‑aş scoate nimic de la ea decât cu vorba bună. După prânz, am dat o raită pe ascuns pe la ea pe acasă, mai încrezător în hazard decât în raţiune, şi am găsit‑o tot închisă şi cu sigiliul pus de cei de la Sănătate. Am crezut că Rosa Cabarcas îmi telefonase de altun­deva, poate din alt oraş, şi doar gândul acesta m‑a făcut să mă năpădească tot felul de presimţiri tulburi. Totuşi, la şase după‑amiaza, când mă aşteptam mai puţin, mi‑a slobozit la telefon exact parola mea:

— Ei bine, acum da.

La zece noaptea, tremurând şi muşcându‑mi buzele să nu plâng, am ajuns încărcat de cutii de ciocolată elveţiană, de alviţă şi bomboane şi cu un coş de trandafiri de un roşu‑aprins, să acopăr tot patul. Uşa era întredeschisă, luminile aprinse şi la radio se auzea încet Sonata numărul unu pentru vioară şi pian de Brahms. Delgadina în pat era atât de strălucitoare şi diferită, că mi‑a fost greu s‑o recunosc.

Crescuse, dar aceasta nu i se vedea în statură, ci într‑o maturitate intensă ce o făcea să pară cu doi sau trei ani mai mare, şi era mai goală ca oricând. Pomeţii pronunţaţi, pielea bronzată de soarele unei mări agitate, buzele fine şi părul scurt şi creţ îi dădeau chipului ei strălucirea androgină a lui Apolo de Praxiteles. Însă nu putea fi nici un echivoc, fiindcă sânii îi crescuseră până într‑atât încât nu‑mi mai încăpeau în palmă, şoldurile i se arcuiseră, iar oasele îi deveniseră mai puternice şi mai armonioase. Mă încântară izbânzile acelea ale naturii, dar mă bui­măciră artificiile: genele false, unghiile de la mâini şi picioare date cu ojă sidefie şi un parfum ieftin ce nu avea nici o legătură cu dragostea. Totuşi, ceea ce m‑a scos din sărite a fost comoara pe care o avea asupră‑i: cercei de aur cu ciorchini de smarald, un colier de perle naturale, o brăţară de aur cu sclipiri de dia­mante şi inele cu pietre preţioase pe toate degetele. Pe scaun era aşezată rochia ei de seară, cu paiete şi mărgele brodate, şi pantofii de atlas. O furie ciudată mi se stârni în măruntaie:

— Curvă! am strigat.

Căci diavolul mi‑a suflat la ureche un gând înfio­rător. Lucrurile se petrecuseră aşa: în noaptea cu crima, Rosa Cabarcas n‑a avut pesemne nici timpul şi nici calmul necesar s‑o prevină pe copilă, şi poliţia a găsit‑o în cameră, singură, minoră şi fără alibi. Nimeni mai potrivit decât Rosa Cabarcas pentru o situaţie ca aceea: i‑a vândut fecioria copilei vreunuia din grangurii ei, pentru ca, în schimb, ea să iasă basma curată din treaba cu crima. Şi, în primul rând, desigur, a trebuit să dispară până se potolea scan­dalul. Ce minunăţie! O lună de miere pentru toţi trei, ei doi în pat, iar Rosa Cabarcas pe o terasă de lux, bucurându‑se de inspirata ei impuni­tate. Orbit de o furie nesăbuită, am spart, aruncându‑le pe pereţi, toate lu­crurile din cameră: veiozele, radioul, venti­latorul, oglinzile, carafele, paha­re­le. Am făcut‑o pe îndelete, dar fără răgaz, provocând mari stricăciuni, pradă unei beţii metodice care mi‑a salvat viaţa. Copila sări în sus la primul zgomot asurzitor, însă nu m‑a privit, ci s‑a ghemuit cu spatele la mine şi a rămas aşa, cu trupul scuturat de spasme sacadate până când prăpădul a încetat. Găinile din curte şi câinii din zori sporiră vacarmul. Cu luciditatea orbi­toare a furiei, am avut inspiraţia finală de a da foc casei, când apăru în uşă silueta impasibilă a Rosei Cabarcas în cămaşă de noapte. N‑a spus nimic. A făcut din ochi inventarul dezastrului şi a constatat că fata stătea strânsă ca un melc în găoace, cu capul ascuns între braţe: îngrozită, dar teafără.

— Doamne‑Dumnezeule! exclamă atunci Rosa Ca­barcas. Ce n‑aş fi dat eu pentru asemenea dragoste!

M‑a măsurat din cap până‑n picioare cu o privire compătimitoare şi mi‑a poruncit: Haide! Am ur­mat‑o până în casă, mi‑a dat un pahar cu apă în tăcere, mi‑a făcut semn să mă aşez în dreptul ei şi m‑a pus să‑i mărturisesc totul. Mă rog, îmi spuse, acum poartă‑te ca un bărbat în toată firea şi povesteşte‑mi: Ce te‑a apucat?

I‑am povestit ceea ce socoteam a fi adevărul meu revelat. Rosa Cabarcas ascultă fără o vorbă şi fără mirare şi, în sfârşit, păru lămurită. Ce grozav! spuse. Întotdeauna mi‑am zis că gelozia e mai puternică decât adevărul. Şi atunci mi‑a povestit fără rezerve tot ce se întâmplase. Într‑adevăr, spuse, în zăpăceala ei din noaptea crimei, uitase de copila adormită în odaie. Unul dintre clienţii săi, care era şi avocatul mortului, a dat cu dărnicie în dreapta şi‑n stânga plo­coane şi şpagă şi a invitat‑o pe Rosa Cabarcas într‑un hotel din Cartagena de Indias, să se odihnească până ce scandalul avea să fie uitat. Crede‑mă, zise Rosa Cabarcas, că în tot răstimpul ăsta n‑am încetat o clipă să mă gândesc la tine şi la copilă. M‑am întors alaltăieri şi, mai întâi şi mai întâi, ţi‑am telefonat, dar n‑a răspuns nimeni. În schimb, copila a venit imediat, şi era într‑un asemenea hal că ţi‑am îmbăiat‑o, ţi‑am îmbrăcat‑o şi ţi‑am trimis‑o la salonul de înfrumu­seţare cu porunca s‑o aranjeze cu tot dichisul ca pe o regină. Ai văzut doar cum era: fără cusur. Rochia de lux? E dintre cele pe care le închiriez fetelor mele mai sărmane când trebuie să iasă în oraş să danseze cu clienţii. Bijuteriile? Sunt ale mele, zise: E de‑ajuns să le pipăi ca să‑ţi dai seama că‑s diamante de sticlă şi podoabe de tinichea. Aşa încât las‑o baltă! A încheiat: Hai, du‑te şi trezeşte‑o, cere‑i iertare şi ocupă‑te de ea o dată pentru totdeauna. Nimeni nu merită să fie mai fericit ca voi.

Am făcut un efort supranatural s‑o cred, dar iubi­rea s‑a dovedit mai puternică decât raţiunea. Curvelor! i‑am zis, torturat de focul viu ce‑mi ardea mărun­taiele. Asta sunteţi amândouă! Am strigat: Curve nenorocite! Nu vreau să mai ştiu nimic de tine şi nici de vreo altă stricată de pe lume, şi mai ales de ea. I‑am făcut din uşă un semn de adio. Rosa Cabarcas nu s‑a îndoit că aşa avea să fie.

— Mergi cu Domnul, îmi spuse cu un rictus de tristeţe şi se întoarse la viaţa ei reală. În orice caz, o să‑ţi trimit socoteala pentru prăpădul pe care mi l‑ai făcut în odaie.