Iubiți
animalele (2)
Mihai
Cantuniari, scriitor
17
Noiembrie 2024
Prin 1954-55 aveam la Breaza de Sus (aşa se numea
pe-atunci) unde trăiau bunicii mei dinspre tată, trei prieteni formidabili:
câinele Bob, vrăbiuţa Fifi şi băiatul din vecini Puiu Savu. I-am pus în ordinea aceasta fiindcă aşa au
apărut ei şi în viaţa mea, cu Bob în frunte. A fost un mare şi adevărat
prieten: corcit cu ciobănescul mioritic, câinele nostru era solid, impunător,
mândru de datoria pe care şi-o făcea ca nimeni altul, aceea de a ne păzi pe
bunici şi pe mine, deşi eu nu apăream la Breaza decât pentru o lună, vara, în
vacanţele şcolare, înainte de a pleca cu mama şi cu Proful la vie, unde mă
bucuram cu vărul meu Ucu de cealaltă parte a vacanței. Cu blana foarte deasă,
lungă, aurie, Bob lua atitudini de statuie pe marea verandă deschisă a vilei bunicilor - un
prea-frumos chalet în stil elvețian construit de ei în anii ‘30 şi situat pe
Şoseaua Republicii la numărul 210 -, când nu se juca răbdător cu mine, lăsându-se
încălecat de puştiul năvalnic care făcea din el cal şi-l strunea, dureros
pesemne, trăgându-l de urechi ca s-o ia la dreapta sau la stănga.
- Măi, să nu te muşte!, glăsuiau bunicii, cam speriaţi
de cavalcadele mele pe spinarea dulăului. Nu m-a muşcat niciodată, deşi uneori
schelălăia, bietul, dacă mai şi primea călcâie în burtă. Am înţeles atunci că
nicicând un câine bun nu-i muşcă pe copii, mai ales dacă îi consideră stăpâni.
Bob era bun cu noi şi o fiară față de oamenii străini, sau de javrele din
vecini ce încercau să-i încalce teritoriul. Zăvodul acesta mare şi inimos,
prietenul meu de neuitat, are şi el o poveste a lui aproape incredibilă, pe
care nici nu v-aş depăna-o dacă n-aş fi
auzit-o din gura bunicilor şi a vecinilor de la Breaza: este singurul câine
despre care ştiu sigur că s-a sinucis!
Într-o iarnă aspră, spre sfârşitul anilor '50, Bob al
meu a simţit că i se apropie sfârşitul: îmbătrânise, dinţii îi căzuseră şi
mânca tot mai greu, cotarlele intrau acum în curtea lui ca la ele acasă, ba
veneau să-i fure mâncarea din strachină fără ca el să le mai poată pune pe
fugă. Atunci, a plănuit să moară; folosesc cu bună ştiință cuvântul „a plănui”,
căci altfel cum să denumeşti acțiunea lui premeditată, hotărâtă, repetată? A
mers seara târziu în fundul curţii, unde se adunaseră troienele cam cât statul
de om, a săpat în ele şi s-a scufundat până la gât, aşteptând acolo să îngheţe.
L-au salvat, de data aceea, bunicii, ieşiţi ca de obicei să-i pună hrana în
străchinioară; l-au chemat mai întâi, au văzut că nu răspunde şi l-au căutat
prin curtea mare, largă, cu un felinar în mână; l-au găsit, într-un târziu,
inert, fără cunoştință, l-au dus în casă şi l-au frecat cu spirt până şi-a
revenit. Dar, de atunci, Bob al nostru parcă nu mai era acelaşi. Zăcea cu botul
pe labe cât e ziua de lungă, nu mai venea la tine dacă îl chemai, nu-şi mai
agita bucuros măturoiul de coadă de cum te vedea. În aceeaşi iarnă
interminabilă a dispărut a doua oară, în plină zi, de astădată definitiv. Degeaba l-au mai căutat bunicii prin troienele
curții, nu era acolo: învăţase lecția şi ştia că trebuie să se sinucidă cât mai
departe de casa pe care atâta o iubise şi o apărase. Ieşise pe poartă încet, cu
capul plecat, neuitându-se nici măcar după copiii de şcoală care îl cunoşteau
şi-l strigau pe nume „Bob, Bobiţă, Cuţu frumos”.
De la ei, de la şcolari au aflat într-un târziu şi
bunicii că se îndrepta neabătut spre Prahova, cea pe jumătate înghețată. După
lungi căutări, acolo, în râu l-au şi găsit: intrase până la gât în apa
rece-gheaţă care îi curmase suflarea. Trupul, rostogolit de apa încă
neînghețată, se prinsese în nişte tufe de pe mal. L-au adus bunicii înapoi şi
l-au îngropat în curte, plângându-l ca pe un om şi întrebându-se disperaţi
ce-or să-i spună nepotului lor iubit, când va întreba de el. Abia vara am aflat
exact ce se întâmplase cu minunatul, bravul şi docilul prieten al copilăriei
mele, şi nu mi-am putut opri lacrimile. Chiar şi acum, după amar de vreme,
ochii minţii mi-l redau pe Bob aidoma cum a fost, şi îl revăd tolănit pe
verandă, sau fugind prin curte şi lătrând bucuros la mine, îmbiându-mă la joacă
şi rostogolindu-se cu burta în sus ca să-l mângâi, sub soarele dătător de viaţă
al amiezii la munte, fiindcă întotdeauna amintirile copilăriei şi ale primei
tinereţi sunt învăluite în soare. Adio, brav Bobiţă, dar fii sigur că vei
dispărea cu adevărat de pe lume doar odată cu ultima-mi suflare...
Distrugerea voită şi urmărită a habitatului uman
tradiţional în care câinii îşi găseau locul lor firesc: căsuța familială de la
țară sau de la periferia oraşelor, înecată în verdeața curţii dimprejur, a dus
la înrăirea, marginalizarea, lumpenizarea, apoi dispariția marelui prieten
canin. Că aşa este vă va dovedi-o istoria următoare, cea cu Ursei.
Am promis o istorisire şi mă voi ţine de cuvânt cu
două, fiindcă prima, cea cu Ursei, a declanşat-o fără de veste pe cealaltă, a
lui Ionică, ambele tot despre prietenii mei dulăii. Dar ce diferență între ei!
Ursei era aristocratul semeţ şi izolat, Ionică
- plebeul cu suflet mare.
Către mijlocul anilor ‘50, când eu aveam vreo 10-11
ani, mătuşa mea Pata-Mata m-a luat cu ea în vizită la o amică a ei, tot
sexagenară şi cu coc la ceafă, tot amabilă şi singuratecă, tot îmbătrânită
prematur, care locuia pe la periferia Bucureştiului de-atunci, deci într-o
mahala, dar când spun „mahala” înţeleg cu totul altceva decât sensul actual,
peiorativ, al termenului: mă refer la zonele acelea largi, desigur periferice,
la care nu ajunsese încă nici apa curentă, poate nici lumina electrică, dar unde
casele bătrâneşti, separate de mari curţi cu pomi fructiferi, sau doar
ornamentali, şi cu puţuri, sau pompe, oferind cea mai curată, mai cristalină şi
mai rece apă cu putinţă, te primeau cu braţele deschise şi cu sufletul pe tavă
şi te omeneau cu dulceaţă făcută din fructele din curte şi cu mari pahare
aburite de răcoarea dătătoare de viaţă a apei scoase chiar atunci din fântâni.
Oare ele, casele, te primeau, sau gazdele sălăşluind
acolo? Nici nu mai ştiai, într-atât se întrepătrundeau; tot ce mai înțelegeai
când vizitai acele mici raiuri domestice din care n-a rămas nici amintirea era
că l-ai prins pe Dumnezeu de picior şi că ai vrea ca vizita să nu se mai
sfârşească. Cele două amice s-au pus pe tăifăsuit şi pe băut cafeluţe, după ce
mă îndopaseră cu şerbetul de salcâm cel mai parfumat şi cu siropuri de casă. Mă
simţeam ca un paşă, aşa că le-am lăsat în legea lor de femei blânde şi lepădate
de cursul vremii undeva pe la margini, şi m-am înstăpânit întâi pe casă,
scotocindu-i toate ungherele şi şterpelind câțiva bănuți vechi, de colecție,
apoi pe grădini, fiindcă erau două, foarte mari, una după alta, cu gard şi
portiță între ele. Astfel am ajuns, neştiut de doamne, în cea de-a doua grădină
unde era ţinut în lanț şi într-o împrejmuire specială spaima cartierului:
uriaşul Ursei, un dulău cum altul n-am mai văzut (iar acum îi înțelegeţi
numele, aşa-i?). Stătea culcat, plictisit, cu botul pe labe. Nimeni, cu
excepţia stăpânei lui, nu cuteza să viziteze ditamai ursul de câine, iar când
m-a văzut cred că nu şi-a crezut ochilor. La început m-am speriat şi eu
straşnic, am socotit că dintr-o îmbucătură n-are ce alege din mine şi am
îngheţat. Ursei s-a ridicat pe labele din faţă şi m-a privit cu luare-aminte,
lungindu-şi gâtul şi amuşinând prin aer. Eram despărţiţi de împrejmuirea solidă
care îl izola de restul lumii, mă puteam considera la adăpost. Dar nu asta
voiam, ci să mă joc cu el, deşi frica mă paraliza încă. Invitaţia trebuia să
vină din partea lui... şi a venit: namila a dat din coadă şi m-a poftit, cu
scheunături jucăuşe şi gudurări prietenoase, în ţarcul lui unde nu cred să mai
fi intrat vreodată un copil. După mai bine de o oră, cucoanele cafegioaice
şi-au adus aminte de mine şi s-au
pornit să mă caute. Aş, Mihăiță nicăieri. Grija s-a transformat în spaimă când
nu m-au găsit nici în prima curte.
- Dar dacă e la....?, atât a mai apucat să spună buna
gazdă, pălind. Avea inima slabă: a apucat-o tremuriciul şi i s-au tăiat
picioarele, lăsând-o pe Pata-Mata - disperată, fiindcă avea în grijă copilul
altora -
să mă strige cu un firicel de voce. Le-am răspuns cu vioiciune şi m-au
găsit tolănit între labele căinelui-urs, cu capul pe spinarea lui, amândoi
odihnindu-ne după o joacă nebună. Aşa-zisa fiară era un câine bun, iar câinii
buni nu fac nici un rău copiilor, niciodată.
Şi Ionică? Ei bine, dacă nu v-am plictisit până acum
cu subiectele-mi canine, mai îngăduiţi-mă o țâră şi voi depăna şi povestea
bietului pripăşit pe la curţile noastre. Să tot fi fost prin 1956. Mama mea, cu
mine şi cu al doilea ei soț, Proful - era profesor de Română - neavând unde sta, am fost găzduiţi cu mare
bunătate de unchiul nostru, generalul Paul Leonida, fratele bunicii mele
Mamaia, şi de soţia lui, inimoasa tante Zoe, născută Solacolu, în modesta
locuinţă din cartierul Floreasca, atribuită lor de Stat, după ce acelaşi Stat
îi spoliase de tot ce avuseseră. După ce că stăteau la comun, ei se
restrânseseră şi mai mult ca să ne facă loc, până când avea să fie gata
apartamentul nostru „muncitoresc”, tot comun desigur, de pe strada Victor Manu 44.
Apartamentul unchiului Paul şi al lui tante Zoe, unde
ne pripăşiserăm şi noi, era modest,
foarte modest chiar, dar radia de afecțiunea şi bunătatea lor şi ale familiei
general Ghiţescu - soţ şi soţie
- cu care împărțeam meschinul
spaţiu. Situat la etajul 1, era despărțit printr-o mare uşă de fier (ciudat de
blindată, dată fiind relativa sărăcie din spatele ei) de o curticică asfaltată,
unde nu mă puteam juca în voie întrucât era şi spațiu de depozitare al unor şi
mai stranii butoaie puţind pururi a murături învechite şi loc obligatoriu de
trecere pentru cei câţiva mărunţi funcționari bizari ce se ocupau tocmai de
rândurile sau stivele de poloboace, când nu se aferau înnebuniţi cu hârtii
ştampilate în mână. Dar, aşa cum era, curticica aceasta l-a adăpostit câtva
timp pe Ionică, un câine de pripas cu blăniţa de un alb murdar scuturată
vehement de puternice agitări din coadă. Îmi sărea în întâmpinare zilnic când
mă întorceam de la şcoala primară, pe care tot în cartierul Floreasca o urmam,
fugea după mine cu limba scoasă când zburam pe prima mea trotinetă, albastră,
cu roțile învelite în cauciuc, cu spiţe. Însă nimeni dintre noi nu l-ar fi
crezut în stare pe Ionică, vagabondul şi toleratul din curte, de atâta
devotament cât a dovedit într-o după-amiază târzie de iarnă, când s-a luat după
mama mea care pleca în oraş cu tramvaiul 5, luat de la capăt. A condus-o până
la stație, prin zăpada deasă ce continua să cadă şi prin mormane de nămeţi
(iarna aceea fiind geroasă şi bogată în nea), şi a rămas acolo, nemişcat, când
ea s-a suit în vagon şi a plecat. Aparent, voia s-o aştepte şi să-i sară în
întâmpinare, la întoarcere. Dar întâmplarea a făcut ca mama, care uitase cu
desăvârşire de el, să se întoarcă prin altă parte, pe alt drum, şi nu cu
tramvaiul ce avea în aceeaşi stație unde rămăsese Ionică atât punctul iniţial
cât şi cel final al traseului său. Nimeni nu s-a impacientat când bietul câine
n-a apărut să mănânce nici în seara aceea, nici a doua zi dimineaţa. Abia către
prânz s-au gândit ai mei la el, dar tot nu s-au neliniştit, socotind că s-o fi
înhăitat cu alţi câini, sau şi-o fi găsit
perechea în vreo căţea zurlie. La fel de bine s-ar fi putut să-l ia
hingherii, deşi pe o vreme ca aceea parcă nu-ţi venea a crede că se ațin
haidamacii cu şbilţul pe străzi. Cum-necum, fapt e c-a mai trecut o noapte şi
Ionică nicăieri. Abia a treia zi, dis-de-dimineaţă, Dan, fiul unchiului Paul, a
emis o ipoteză surprinzătoare: dar dacă bietul câine e tot acolo, aşteptând-o
neabătut pe mama? Greu de crezut, într-adevăr, fiindcă ninsese fără contenire
şi mai bătuse şi un vânt îngheţat care
ar fi gonit orice fiinţă la adăpost. Dar dacă, totuşi? Neîncrezător, Proful
şi-a tras galoşii, s-a înfofolit bine şi a plecat spre capătul tramvaiului 5. Ajuns
acolo s-a uitat cu luare-aminte în jur, dar nu l-a zărit; era gata să facă
drumul înapoi, când o inspiraţie subită l-a făcut să fluiere şi să-l strige
tare pe nume: deodată un morman de zăpadă s-a scuturat lângă el şi Ionică s-a
năpustit ca disperatul, sărindu-i în brațe. Da, era el, nemâncat, îngheţat,
slăbit, jigărit, dar neclintit în post, aşteptând-o pe mama... Întoarcerea a
fost triumfală. Toţi i-am ieşit în întâmpinare făcându-i cea mai zgomotoasă
primire eroului patruped care se zăpăcise de atâta bucurie şi nu ştia în ale
cui braţe să sară mai întâi.
După mult timp de la întâmplare, câinele acesta
maidanez, rufos, dar cu inimă mare, a dispărut definitiv, nu ştiu din ce
pricină; s-o fi înhăitat cu alţii, o fi fost săltat într-adevăr de hingheri în
duba lor sinistră. A dispărut din viaţa noastră aşa cum apăruse, pe
neaşteptate, dar a lăsat o pildă de devotament şi abnegaţie cum de la puțini
oameni m-aş putea aştepta. Dar voi?
A fost odată ca niciodată un puişor plăpând de vrabie
salvat de la o moarte sigură, în botul vreunei pisici din cele multe ce căutau
de măncare în curtea vastă a vilei de la Breaza de Sus a bunicilor mei paterni,
de nepotul bucureştean care nu stătea decât o lună estivală, dar ar fi rămas
bucuros acolo toată viaţa. L-am găsit pe jos, căzut din cuibul de sub
streaşină, pe dalele mari de piatră de râu ce pavau drumurile de acces ale
curții, delimitând şi amplele spaţii de joacă, verzi, cu iarba crescută în voie.
Cu caş la plisc şi tare golaş, era urâţel şi înduioşător, lipsit de orice
apărare; în jur se zbuciumau degeaba părinţii lui înaripaţi şi alte vrăbii
mature (atunci am observat pentru prima oară uimitoarea solidaritate a
vrăbiilor între ele, confirmată şi acum, zilnic, când le dau firimituri la
geam: prima care vine şi vede hrana de pe prichici nu ciuguleşte până nu sosesc
toate celelalte, chemate de ea) - n-aveau ce să-i mai facă. Aşa a intrat
vrăbiuţa Fifi în viaţa bunicilor şi a mea, într-o dimineaţă proaspătă şi
însorită cum sunt toate ale copilăriei, atunci când am cules-o de pe o dală şi,
înconjurat de păsările alarmate şi neputincioase, i-am dus-o plocon bunicii
Mami-Didi rugând-o cu lacrimi în ochi să mi-o salveze. La început n-a ştiut ce
să facă cu ea: era prea mică, putea muri dintr-o clipă în alta fără hrana
asigurată de zburătoarele ce-i erau părinţi; dar apoi, mişcată de stăruinţa
mea, a încercat să-i picure puțin lapte cu pipeta pe ciocul gălbui pe care i-l
ţinea deschis cu forța. Încet-încet s-a obişnuit cu noi şi a început să
crească, s-a acoperit cu pene negre-cenuşii şi s-a lăsat în grija bunicilor, pe
care desigur îi considera adevăraţii ei pîrinți; i-au cumpărat o colivie încăpătoare,
i-au căptuşit-o cu pagini de ziar schimbate în fiecare dimineață, i-au ținut
companie să nu se plictisească, vorbindu-i, mâncând lângă ea şi jucând în
fiecare seară jocul lor de cărţi favorit
- pinacle - pe
o măsuță dominată de colivia lui Fifi. Iar ea ne scula dis-de-dimineaţă cu
ciripitu-i vesel, ne privea atent cu gămăliile luminoase ale ochilor, ne
ciugulea din palmă delicatese vrăbieşti anume prinse de noi din zbor sub chipul
muştelor suculente, pe scurt
ne-aîmpărtăşit viaţa de la țară în toate momentele ei. A devenit,
firesc, un alt membru al familiei, de care se interesau până şi vecinii. Un
singur lucru, major însă, nu ştia: să zboare. Dacă din întâmplare scăpa din
colivie cu ocazia primenirii grăunţelor, mălaiului sau a apei, fugea
zburătăcind prin cameră, încerca zadarnic să-şi ia zborul şi eşua lamentabil pe
sub pat, de unde ne ocăra cât o ținea pliscul când ne străduiam s-o prindem.
Culmea e că avea până şi tabieturi: de exemplu, îi plăcea la nebunie, asistând
la partidele noastre de pinacle, să stea pe o perniță numai a ei pe care se culcuşea
sub un fel de cort făcut dintr-o batistă care s-o ascundă de ochii lumii;
bunicii îi „montau” cortul, iar ea se punea să-l îndrepte cu împunsături
furioase de cioc, până se declara mulţumită de rezultat; dar n-apuca să se
cuibărească bine pe pernița-i preferată şi să se dedea unui dolce farniente, că
dracu’ de nepot lăsa să cadă un nasture sau un bănuţ pe vârful cortului,
provocând două reacţii la fel de virulente: aruncarea cât colo a nasturelui sau
bănuţului, cu ciocul, la distanţe neverosimile, şi o ploaie de hotărâte sudalme
păsăreşti pe care din fericire nu le înţelegeam. Vrăbiuţa Fifi a trăit şi a
murit, după mulți ani, de bătrânețe, numai printre oameni; ea le rămânea, an
după an, bunicilor ca un dar însufleţit (un sufleţel îmbrăcat în pene) din
partea nepotului de care să-şi aducă aminte, privind-o şi îngrijind-o, până la
revenirea lui în vacanţe. Şi mai ştiu că mica viețuitoare, atâta cât a trăit,
le-a umplut vieţile celor doi bătrâni singuratici, care nu-şi mai găseau rostul
decât în nepotul de departe.
Asta voiam să vă povestesc.
Că nu știm nimic despre câini.
Că nu știm nimic despre animale.
Că nu știm nimic despre nimic.
Dar tot dăm din gură… La asta nu ne întrece nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu