Drumuri literare către Viena – Interviu cu scriitoarea și jurnalista radio Veronica Balaj – Adriana Weimer

Adriana Weimer: După lansări de carte în varii locuri ale lumii – spicuiesc doar câteva: în Elveția (unde ai făcut și studii, la Universitatea din Neuchatel), la Bruxelles, în New York (de vreo 2-3 ori), Roma (de 2 ori: în 2005, cu romnaul Baltazara, tradus în italiană; în 2009, cu volumul Fuga nel Cerchio, poeme în italiană – traducere de Laura Mara – ,prezentare la Palazzo „Valentini” din Roma; ...și Premiul International de Poezie „Don Luigi di Ligero”), la Tel Aviv, la Ierusalim (2012 și 2013), la Budapesta, la București. Ipresionant!

Adaug experiența literară de la Viena – Austria – ,de mai multe ori! Împreună am trăit o experiență de acest gen, de mai multe ori. Să ne oprim însă la luna octombrie, 18 octombrie 2015; mă refer la frumosul eveniment „Invitaţie la interculturalitate: literatură şi muzică” organizat la Institutul Cultural Român din Viena (Rumänisches Kulturinstitut Wein), eveniment la care am participat împreună.

De ce Viena, repetat? Este vorba doar despre cărți în limba germană sau nu?

Veronica Balaj: Am avut şansa la început să prezint o carte în limba română, e vorba de romanul Baltazara, în cadrul festivităţilor dedicate poetului de origine bănăţeană, Nicolaus Lenau. Ar merita sa mă opresc puţin la această întâlnire cu literatura din alt veac, organizată la Viena într-un spaţiu  elegant şi larg, o sală închiriată de Ambasada României la Viena de la Reiffesen Bank. M-a impresionat faptul că, timp de vreo trei zile, s-au derulat programe absolut minunate. Oameni de cultură,  diferiţi ca formaţie, scriitori, jurnalişti, dar şi interpreţi de la Opera din capitala Austriei; printre ei mi-l amintesc pe artistul cu o voce excepţională, pe dl. Coresi, ce nume sugestiv..., sau pe doamna Simina Ivan, urmaşa unei famili intelectuale de marcă din Timişoara de altă dată... După cum se observă, au fost români în prim plan. Chiar Excelenţa sa, Dl Traian Chebeleu, Ambasadorul României la Viena în acea perioadă împreună cu distinsa sa doamnă, mare iubitoare de muzică, originară din Lugoj s-au preocupat efectiv în bunul mers al evenimentelor culturale. Implicarea a fost de mare anvergură, crede-mă, azi nu se mai face aşa ceva, lumea pare mult prea grăbită, nu mai are adesea disponibilitatea de a-şi rezerva timp pentru un eveniment cultural de o asemenea dimensiune, decât dacă e  vorba de festivalurile cu renume şi intrate în tradiţie.

Atunci l-am cunoscut pe distinsul prof. Hans Dama, care mi-a făcut prezentarea cărţii în limba română, iar doamna Schaufaser, directoarea Centrului Cultural Român din Viena, cum se numea ICR-ul pe atunci, a prezentat-o în limba germană. Tot la acea manifestare, de interculturalitate i-aş spune, l-am observat în exerciţiul acţiunii de organizator inimos pe domnul Dorel Uşvad. Lucrurile s-au extins apoi, grupul de români exemplari, ca nişte adevăraţi amabasadori culturali, neplătiţi însă, au făcut mereu legătura între actualitatea culturală austrică şi tradiţiile sau prezentul cultural din Banat în special. Am intrat în baza lor de date, cum se spune, şi mă onora orice  interviu pe care îl realizam, uneori prin telefon, ei aflându-se în  plină desfăşurare a vreunui eveniment, de pildă, amplasarea Plăcii Comemorative „Lucian Blaga” la Viena. Exemplele ar putea fi înşiruite şi v-ar mira, vă asigur, de câtă dăruire și inventivitate au dat dovadă nu doar cei menţionați, iată, e cazul să spun că a intrat apoi în sfera mea de jurnalist şi Asociaţia „Hora”, condusă de doamna Sifora Sava, apoi, dl. Lukas Vosicky de la Primăria unui sector vienez, dar care, statornic, este un sprijin de nădejde al colaborării culturale din cele două ţări.

După cum se observă, nu mă detaşez de faptele jurnalistului ce mă simt. Le-am împletit cu cele literare de fiecare dată. Era important să se ştie şi pe alte coordonate despre această onorantă muncă a multor intelectuali români stabiliţi în Austria şi care au scris, într-un fel anume, o cartă a interculturalităţii, chiar înainte ca acest deziderat să fi fost acceptat ca principiu european.

Consider că nu ar fi drept, dacă tot am adus vorba despre această inter-relaţionare româno-austriacă, să nu-l aduc în atenţie, cu binemeritată preţuire, pe domnul Mircea Popi din Graz, care, la rându-i, conduce, împreună cu fiica sa Cristina, Asociaţia Aut-pro-Rom, renumită şi datorită invitaţilor cu nume sonor în arta  noastră, a reuşit să răsune adesea vorba şi cântul românesc în săli pline cu 300 de persoane. Am lansat acolo cartea de poeme Băutori de nepăsări. A fost o desfăşurare de forţe, să zic aşa; echipa TVR Bucureşti, interpreţi de marcă... Din şirul invitaţilor a făcut parte şi Florin Piersic la un anume eveniment. O spun doar pentru a sublinia dăruirea acestor oameni, care m-a făcut un admirator al lor, apoi un partener al unor manifestari. Aşadar, se leagă prin multe fire această repetată prezenţă a mea în spaţiul cultural vienez.

Şi, ca să nu lungesc istoria, că mi-ar trebui un capitol dintr-o carte să le descriu, o să spun, în treacăt, că am trăit momente de bucurie intelectuală la nivel neimaginat. Dau exemplu doar lansarea de carte, de data asta în limba germană, mă refer la prima, au fost apoi altele, Sieben mal das leben/ De şapte ori viaţa, proză scurtă inspirată din vechiul Nussdorf, cu istorii fascinante păstrate în timp. M-a fermecat felul cum au fost conservate casele, dar şi poveştile vechii Viene. Lansarea a fost sub auspiciile Centrului Cultural Român, ICR de azi, cu proiecţii pe un ecran imens, cu secvenţe artistice din carte, interpretate de actori de la Teatrul Pygmalion din Viena, unde regizorul  este tot de origine română.

Au urmat multe alte prezenţe, unele, mai noi, le cunoşti şi tu, am trăit experieţa împreună şi cu alţi colegi de breaslă... Nu ar fi  corect să nu amintesc, la rang de bucurie la cote înalte, prezentarea volumului de poeme Piruetten auf Stelzen, tradus de cunoscuta poetă şi traducătoare Julia Schiff, din Germania. Ea s-a bucurat parcă şi mai mult decât mine la ieşirea în lume a acestei cărţi.

Toate cele spuse sunt doar secvenţe din şirul celor care leagă acest fir al prezenţelor mele la Viena. Uite că era gata- gata să uit că în ultima vreme am avut onoarea să particip, ca reprezentant media, partener media fiind Radio România Timișoara, la excelentele acţiuni culturale organizate de Ion Godja, în proximitatea Vienei.

Şi, iată-ne, la data de 18 octombrie 2015, dată stabilită încă din luna ianuarie a anului trecut, pentru a participa la o întâlnire de muzică și literatură la ICR Viena.

A.W.: Te rog să ne împărtășești măcar câteva impresii de la această recentă lansare a ta de carte de la Institutul Cultural Român din Viena.

V.B.: A fost onorant. Un alt palier al interculturalităţii. Emoționat, un dar pe care viaţa mi l-a făcut, aşa l-aş numi. Titlul ales susţine spusele de mai sus adică, sună cât se poate de actual, Invitaţie la interculturalitate. Literatură şi muzică. Un program complex în care au fost implicaţi Asociația Austriaco-Română, reprezentată de domnul Lukas Vosicky, prezent în sală, dar salutând şi oficial evenimentul; Sifora Sava, coordonatoarea Asociaţiei „Hora”; Ion Godja, directorul Radio TV „Unirea”, Viena; Asociaţia Șvabilor Bănăţeni, reprezentată de prof. Hans Dama; dar nicidecum în ultimul rând voi sublinia prezenţa şi  implicarea doamnei Irina Cornișteanu, Directorul ICR Viena, care, împreună cu întreaga echipă, duminică la orele serii, era acolo  împărţind bucuria cu invitaţii.

Cărţile prezentate, şi a mea în limba germană, şi a scriitorului Nelu Brădean din Budapesta, traducerea unor maxime din germană în limba română de către Sifora Sava, toate au fost verigi care au legat atmosfera unei seri culturale speciale.

Evoluţia pe scenă a lui Liviu Bulz, de la Opera din Viena, a vioalonistei Sanda Chiorean şi a profesorului Andrei Roth la pian au susţinut întrutotul titlul întâlnirii.

Expoziţia din holul ICR Viena, despre o fostă mare artistă de origine română, Maria Cebotari, ne-a readus în atenţie oarecum partea veche culturală a Vienei, prin meritul neobositului Uşvad Dorel. A fost un liant între prezentul cultural condensat într-un moment şi trecutul artistic româno-vienez, statornicit în documente.

A.W.: Dacă ar fi să faci o comparație cu celălalte întâlniri literare de la Viena și din toate locurile din lume unde ai fost invitată, ce ai putea să ne spui?

V.B.: Ah! Asta ar însemna o întreagă carte. Poate mi-ai dat imboldul... Pot spune deocamdată, pe scurt, că fiecare întâlnire cu un public anume, dintr-un loc anume, o leg în memorie de o imagine a zilei, a serii, o secvenţă din oraşul respectiv. Urmează în derulare aleatorie diferite stări... întâmplări... De la Viena, de data aceasta, aş putea asocia totul cu un concert de vioară, sau, cu muzica din operetă, nişte cărţi, fotografii, documente vechi, afişe, priviri, saluturi, toate se rotesc pe o scenă şi, de undeva, ar apărea imaginea omului care vindea în una din zile, pe o stradă din Viena de azi, o revistă cu nume aşa de vechi şi atât de semnificativ pentru vienezi, „AUGUSTIN”. E chiar personajul uneia din povestirile mele din cartea prezentată, e chiar personajul nemuritor din vremea ciumei, care, artist fiind, cântând prin restaurante, aruncat din eroare în groapa celor  morţi de ciumă, la un moment dat, după cum spune legenda în care ne place să credem, s-a trezit şi, a început să cânte la vioară. Unii spun că ar fi fost alt instrument dar eu am ales pentru povestirea mea, vioara.A fost auzit şi salvat. Poveste fascinantă despre cum arta poate fi salvatoare.

Despre alte locuri, diferite, foarte diferite imagini, aş avea de aşezat în acest puzzle emotional...

Spre exemplu, la Tel-Aviv am fost solicitată să fac atâtea fotografii, de atâţia maeştri în astă artă, încât nici la premiera unui film nu cred că se pot face... Sute de imagini au rămas imprimate... La Ierusalim, la prima lansare, nu pot uita cadoul făcut, adică, sunetul viorii care acorda cântecul nostru, „Lie Ciocârlie”, pe care interpreta îl învăţase special pentru că eu veneam din România... Ce dar de neuitat!

La Roma, starea de mirare-pierzanie în sala de la Pallazo Valentini... Apoi, eu purtând în braţe trandafiri cu lungimea a 2 metri. Greu să nu ating pe cineva... Sau, cartea mea într-o gheretă de telefoane din Piaţa San Pietro, la Vatican, pusă înadins... După cum vezi, impresii... frânturi de imagini... În Franţa, în mai multe oraşe, la distanţe de ani fiind prezentă, exuberantă...

La Ottawa, capitala Canadei, în incinta Ambasadei noastre, emoţia simţită când am atins steagul tricolor alăturat de umărul meu pentru o poză... Era prea frumos pentru o serată literară. La Bruxelles, în sala „La maison de la poesie”, flaut, discursuri, textul cărţii mele Ne tirez plus, în franceză, redat pe muzică şi, la un moment dat, îmi parvine un poem scris de mână, în franceză fireşte, şi dedicat martirilor Timişoarei de un alt poet care nu auzise măcar numele oraşului meu până atunci. Era vremea entuziasmului pentru noi, românii descopriţi brusc de ceilalţi europeni.

A.W.: În mod sigur fiecare întâlnire a fost un câștig profesional. Cum se face corelarea cu alte culturi, cu alți scriitori, cu alte proiecte literare?

V.B.: Prin cărţi, prin traduceri, prin publicarea fragmentară în vreo revistă străină... Unele contacte se pierd, au valoare doar cât eşti prezent acolo... Altele se prelungesc în timp... E un joc al întâmplării în contrast cu perseverenţa, dorinţa ta sau planurile efectiv realizate.

Adriana Weimer