Adriana Weimer: După lansări de carte în varii locuri ale lumii – spicuiesc doar câteva:
în Elveția (unde ai făcut și studii, la Universitatea din Neuchatel), la
Bruxelles, în New York (de vreo 2-3 ori), Roma (de 2 ori: în 2005, cu romnaul Baltazara, tradus în italiană; în 2009,
cu volumul Fuga nel Cerchio, poeme
în italiană – traducere de Laura Mara – ,prezentare la Palazzo „Valentini” din
Roma; ...și Premiul International de Poezie „Don Luigi di Ligero”), la Tel
Aviv, la Ierusalim (2012 și 2013), la Budapesta, la București. Ipresionant!
Adaug experiența
literară de la Viena – Austria – ,de mai multe ori! Împreună am trăit o
experiență de acest gen, de mai multe ori. Să ne oprim însă la luna octombrie,
18 octombrie 2015; mă refer la frumosul
eveniment „Invitaţie la interculturalitate: literatură
şi muzică” organizat la Institutul Cultural Român din Viena (Rumänisches Kulturinstitut
Wein), eveniment la care am
participat împreună.
De ce Viena, repetat?
Este vorba doar despre cărți în limba germană sau nu?
Veronica Balaj: Am avut şansa la început să
prezint o carte în limba română, e vorba de romanul Baltazara, în cadrul festivităţilor dedicate poetului de origine
bănăţeană, Nicolaus Lenau. Ar merita sa mă opresc puţin la această întâlnire cu
literatura din alt veac, organizată la Viena într-un spaţiu elegant şi larg, o sală închiriată de
Ambasada României la Viena de la Reiffesen Bank. M-a impresionat faptul că,
timp de vreo trei zile, s-au derulat programe absolut minunate. Oameni de
cultură, diferiţi ca formaţie,
scriitori, jurnalişti, dar şi interpreţi de la Opera din capitala Austriei;
printre ei mi-l amintesc pe artistul cu o voce excepţională, pe dl. Coresi, ce
nume sugestiv..., sau pe doamna Simina Ivan, urmaşa unei famili intelectuale de
marcă din Timişoara de altă dată... După cum se observă, au fost români în prim
plan. Chiar Excelenţa sa, Dl Traian Chebeleu, Ambasadorul României la Viena în
acea perioadă împreună cu distinsa sa doamnă, mare iubitoare de muzică,
originară din Lugoj s-au preocupat efectiv în bunul mers al evenimentelor
culturale. Implicarea a fost de mare anvergură, crede-mă, azi nu se mai face
aşa ceva, lumea pare mult prea grăbită, nu mai are adesea disponibilitatea de
a-şi rezerva timp pentru un eveniment cultural de o asemenea dimensiune, decât
dacă e vorba de festivalurile cu renume
şi intrate în tradiţie.
Atunci l-am cunoscut pe distinsul
prof. Hans Dama, care mi-a făcut prezentarea cărţii în limba română, iar doamna
Schaufaser, directoarea Centrului Cultural Român din Viena, cum se numea ICR-ul
pe atunci, a prezentat-o în limba germană. Tot la acea manifestare, de
interculturalitate i-aş spune, l-am observat în exerciţiul acţiunii de
organizator inimos pe domnul Dorel Uşvad. Lucrurile s-au extins apoi, grupul de
români exemplari, ca nişte adevăraţi amabasadori culturali, neplătiţi însă, au
făcut mereu legătura între actualitatea culturală austrică şi tradiţiile sau
prezentul cultural din Banat în special. Am intrat în baza lor de date, cum se
spune, şi mă onora orice interviu pe
care îl realizam, uneori prin telefon, ei aflându-se în plină desfăşurare a vreunui eveniment, de
pildă, amplasarea Plăcii Comemorative „Lucian Blaga” la Viena. Exemplele ar
putea fi înşiruite şi v-ar mira, vă asigur, de câtă dăruire și inventivitate au
dat dovadă nu doar cei menţionați, iată, e cazul să spun că a intrat apoi în
sfera mea de jurnalist şi Asociaţia „Hora”, condusă de doamna Sifora Sava,
apoi, dl. Lukas Vosicky de la Primăria unui sector vienez, dar care, statornic,
este un sprijin de nădejde al colaborării culturale din cele două ţări.
După cum se observă, nu mă
detaşez de faptele jurnalistului ce mă simt. Le-am împletit cu cele literare de
fiecare dată. Era important să se ştie şi pe alte coordonate despre această
onorantă muncă a multor intelectuali români stabiliţi în Austria şi care au
scris, într-un fel anume, o cartă a interculturalităţii, chiar înainte ca acest
deziderat să fi fost acceptat ca principiu european.
Consider că nu ar fi drept, dacă
tot am adus vorba despre această inter-relaţionare româno-austriacă, să nu-l
aduc în atenţie, cu binemeritată preţuire, pe domnul Mircea Popi din Graz,
care, la rându-i, conduce, împreună cu fiica sa Cristina, Asociaţia
Aut-pro-Rom, renumită şi datorită invitaţilor cu nume sonor în arta noastră, a reuşit să răsune adesea vorba şi
cântul românesc în săli pline cu 300 de persoane. Am lansat acolo cartea de
poeme Băutori de nepăsări. A fost o
desfăşurare de forţe, să zic aşa; echipa TVR Bucureşti, interpreţi de marcă...
Din şirul invitaţilor a făcut parte şi Florin Piersic la un anume eveniment. O
spun doar pentru a sublinia dăruirea acestor oameni, care m-a făcut un
admirator al lor, apoi un partener al unor manifestari. Aşadar, se leagă prin
multe fire această repetată prezenţă a mea în spaţiul cultural vienez.
Şi, ca să nu lungesc istoria, că
mi-ar trebui un capitol dintr-o carte să le descriu, o să spun, în treacăt, că
am trăit momente de bucurie intelectuală la nivel neimaginat. Dau exemplu doar
lansarea de carte, de data asta în limba germană, mă refer la prima, au fost
apoi altele, Sieben mal das leben/ De
şapte ori viaţa, proză scurtă inspirată din vechiul Nussdorf, cu istorii
fascinante păstrate în timp. M-a fermecat felul cum au fost conservate casele,
dar şi poveştile vechii Viene. Lansarea a fost sub auspiciile Centrului
Cultural Român, ICR de azi, cu proiecţii pe un ecran imens, cu secvenţe artistice
din carte, interpretate de actori de la Teatrul Pygmalion din Viena, unde
regizorul este tot de origine română.
Au urmat multe alte prezenţe,
unele, mai noi, le cunoşti şi tu, am trăit experieţa împreună şi cu alţi colegi
de breaslă... Nu ar fi corect să nu
amintesc, la rang de bucurie la cote înalte, prezentarea volumului de poeme Piruetten auf Stelzen, tradus de
cunoscuta poetă şi traducătoare Julia Schiff, din Germania. Ea s-a bucurat
parcă şi mai mult decât mine la ieşirea în lume a acestei cărţi.
Toate cele spuse sunt doar
secvenţe din şirul celor care leagă acest fir al prezenţelor mele la Viena. Uite
că era gata- gata să uit că în ultima vreme am avut onoarea să particip, ca
reprezentant media, partener media fiind Radio România Timișoara, la excelentele
acţiuni culturale organizate de Ion Godja, în proximitatea Vienei.
Şi, iată-ne, la data de 18
octombrie 2015, dată stabilită încă din luna ianuarie a anului trecut, pentru a
participa la o întâlnire de muzică și literatură la ICR Viena.
A.W.: Te rog să ne
împărtășești măcar câteva impresii de la această recentă lansare a ta de carte
de la Institutul Cultural Român din Viena.
V.B.: A fost onorant. Un
alt palier al interculturalităţii. Emoționat, un dar pe care viaţa mi l-a
făcut, aşa l-aş numi. Titlul ales susţine spusele de mai sus adică, sună cât se
poate de actual, Invitaţie la interculturalitate. Literatură şi muzică. Un
program complex în care au fost implicaţi Asociația Austriaco-Română,
reprezentată de domnul Lukas Vosicky, prezent în sală, dar salutând şi oficial
evenimentul; Sifora Sava, coordonatoarea Asociaţiei „Hora”; Ion Godja,
directorul Radio TV „Unirea”, Viena; Asociaţia Șvabilor Bănăţeni, reprezentată
de prof. Hans Dama; dar nicidecum în ultimul rând voi sublinia prezenţa şi implicarea doamnei Irina Cornișteanu,
Directorul ICR Viena, care, împreună cu întreaga echipă, duminică la orele
serii, era acolo împărţind bucuria cu
invitaţii.
Cărţile prezentate, şi a mea în
limba germană, şi a scriitorului Nelu Brădean din Budapesta, traducerea unor
maxime din germană în limba română de către Sifora Sava, toate au fost verigi
care au legat atmosfera unei seri culturale speciale.
Evoluţia pe scenă a lui Liviu
Bulz, de la Opera din Viena, a vioalonistei Sanda Chiorean şi a profesorului
Andrei Roth la pian au susţinut întrutotul titlul întâlnirii.
Expoziţia din holul ICR Viena,
despre o fostă mare artistă de origine română, Maria Cebotari, ne-a readus în
atenţie oarecum partea veche culturală a Vienei, prin meritul neobositului
Uşvad Dorel. A fost un liant între prezentul cultural condensat într-un moment
şi trecutul artistic româno-vienez, statornicit în documente.
A.W.: Dacă ar fi să faci o comparație cu celălalte
întâlniri literare de la Viena și din toate locurile din lume unde ai fost invitată,
ce ai putea să ne spui?
V.B.: Ah! Asta ar însemna
o întreagă carte. Poate mi-ai dat imboldul... Pot spune deocamdată, pe scurt,
că fiecare întâlnire cu un public anume, dintr-un loc anume, o leg în memorie
de o imagine a zilei, a serii, o secvenţă din oraşul respectiv. Urmează în
derulare aleatorie diferite stări... întâmplări... De la Viena, de data
aceasta, aş putea asocia totul cu un concert de vioară, sau, cu muzica din
operetă, nişte cărţi, fotografii, documente vechi, afişe, priviri, saluturi,
toate se rotesc pe o scenă şi, de undeva, ar apărea imaginea omului care vindea
în una din zile, pe o stradă din Viena de azi, o revistă cu nume aşa de vechi
şi atât de semnificativ pentru vienezi, „AUGUSTIN”. E chiar personajul uneia
din povestirile mele din cartea prezentată, e chiar personajul nemuritor din
vremea ciumei, care, artist fiind, cântând prin restaurante, aruncat din eroare
în groapa celor morţi de ciumă, la un
moment dat, după cum spune legenda în care ne place să credem, s-a trezit şi, a
început să cânte la vioară. Unii spun că ar fi fost alt instrument dar eu am
ales pentru povestirea mea, vioara.A fost auzit şi salvat. Poveste fascinantă
despre cum arta poate fi salvatoare.
Despre alte locuri, diferite,
foarte diferite imagini, aş avea de aşezat în acest puzzle emotional...
Spre exemplu, la Tel-Aviv am fost
solicitată să fac atâtea fotografii, de atâţia maeştri în astă artă, încât nici
la premiera unui film nu cred că se pot face... Sute de imagini au rămas
imprimate... La Ierusalim, la prima lansare, nu pot uita cadoul făcut, adică,
sunetul viorii care acorda cântecul nostru, „Lie Ciocârlie”, pe care interpreta
îl învăţase special pentru că eu veneam din România... Ce dar de neuitat!
La Roma, starea de
mirare-pierzanie în sala de la Pallazo Valentini... Apoi, eu purtând în braţe
trandafiri cu lungimea a 2 metri. Greu să nu ating pe cineva... Sau, cartea mea
într-o gheretă de telefoane din Piaţa San Pietro, la Vatican, pusă înadins...
După cum vezi, impresii... frânturi de imagini... În Franţa, în mai multe
oraşe, la distanţe de ani fiind prezentă, exuberantă...
La Ottawa, capitala Canadei, în
incinta Ambasadei noastre, emoţia simţită când am atins steagul tricolor
alăturat de umărul meu pentru o poză... Era prea frumos pentru o serată
literară. La Bruxelles, în sala „La maison de la poesie”, flaut, discursuri,
textul cărţii mele Ne tirez plus, în
franceză, redat pe muzică şi, la un moment dat, îmi parvine un poem scris de
mână, în franceză fireşte, şi dedicat martirilor Timişoarei de un alt poet care
nu auzise măcar numele oraşului meu până atunci. Era vremea entuziasmului
pentru noi, românii descopriţi brusc de ceilalţi europeni.
A.W.: În mod sigur fiecare întâlnire a fost un
câștig profesional. Cum se face corelarea cu alte culturi, cu alți scriitori,
cu alte proiecte literare?
V.B.: Prin cărţi, prin
traduceri, prin publicarea fragmentară în vreo revistă străină... Unele
contacte se pierd, au valoare doar cât eşti prezent acolo... Altele se
prelungesc în timp... E un joc al întâmplării în contrast cu perseverenţa,
dorinţa ta sau planurile efectiv realizate.
Adriana Weimer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu