IARNĂ REVELATĂ - NARATOLOGIE PUȘI

NARATOLOGIE PUȘI

Colocviile de Marți

Marți 13 decembrie  2016, 5 pm, Calderon 39.

Anul VII, nr. 13 (86).

Tema:  IARNĂ  REVELATĂ

Memento: Thomas Gray 300 n (26)

Recital de iarnă: Viorica Vatamanu

Intervenții: 

Corneliu Zeana: Poetica Obiceiurilor de iarnă

George Anca: Thomas Ray 300

Puși Dinulescu: Naratologie de iarnă

Sorin Stratilat: Glosele lui Velcescu

Viorel Speteanu: Secularizarea averilor mănăstirești

    Teatru de poezie:

    Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Ștefan Opreanu

Lansare de carte

PROLEGOMENA LA FELIX CUPA Culegere de texte de Liviu Bordaș, P. U. Cluj

Coordonator: Dr. George Anca

DIMITRIE  GRAMA

Dialoguri

Da, dragul meu,

Totul simplu

si mai simplu

decat simplul!

Nu cautare

Nuaventuri

Nu pericol!

Ci pasi mici

si siguri

Privire sigura

atintita inainte

doar sus

si inainte!

Dar, totusi,

adu-ti aminte

ca, de la

un capat

la altul,

pasesti si Tu

peste un abis

si peste

un intuneric

Pe o coarda

intinsa de altcineva,

un necunoscut,

O coarda intinsa

deasupra Raiului

si deasupra Iadului…

Paseste cu grija

caci odata

si odata

Coarda si

pasul tau

se vor sfarsi

si indiferent

de orisice plan

Tu vei cadea!

Si eu voi cadea

cu tine!

Dimitrie Decembrie 2016

BEN TODICĂ

When I was free, I was a child!

“The ultimate truth lays in the unspoken!” says Terence McKenna and I believe him because when I was born I knew nothing about rules and restrictions, I was naïve and ignorant about fear and courage, and this means I was truly free. Freedom was the price I have paid to enter this life. I started learning and grooming myself with information to survive in this world, losing my innocence, losing my freedom. You can conclude that ignorance is freedom. The less you know, the freer you are of worries. Information and knowledge are slavery; they help understand how less free you are to became part of a civilization, part of a society, part of the planet Earth. To survive here you begin to enroll into an infinite chain of fewer freedoms. You turn into a prisoner of other people’s knowledge, you change into their marionette. They pull the strings. When people realized this, to continue living they invented God. God will never humiliate them, will never laugh at them, but will give them hope and freedom. It is a false freedom but we cannot live without it! He must be there!!!

Freedom is an idea which does not exist!

When you don’t know, you are free, but you cannot exist without losing freedom.

These are the rules of our civilization.

Freedom does not exist,

It is only an idea! It is the key to control life. Don’t waste your life dreaming about it!

Ben Todica

ION COJA

Stimați prieteni,

Am reușit să scot al doilea tiraj al trilogiei ȘEITANII. Încerc să-l difuzez prin prieteni și cunoscuți, așa cum am procedat și cu primul tiraj. 

Mi-am făcut următorul calcul pentru dumneavoastră: se apropie Crăciunul și Anul Nou, când fiecare are de rezolvat problema delicată a cadourilor. Vă invit să luați în calcul și varianta / posibilitatea de a oferi cadou celor dragi trilogia ȘEITANII.

O puteți procura contra sumei de 60 de lei, la jumătate din prețul de librărie. Mi se pare un cadou cu care veți rămâne în casa destinatarului ani mulți! Poate chiar și în suflet!... Iar mie îmi faceți un mare serviciu prietenesc.

Puteți intra în posesia trilogiei în felul următor:

Dacă sunteți din București sau aveți drum prin Capitală, mă sunați la telefonul 0744 90 38 90 și ne întâlnim la cafeneaua NEWS CAFE, pe colțul din stânga primăriei Banu Manta, sector 1. Vă dau și autografe dacă doriți, mai schimbăm o vorbă. Sunt disponibil la orice oră doriți. Convenim prin telefon. Dacă doriți, puteți obține trilogia prin fan courier, la domiciliu, cu plata curieratului.

Dacă nu sunteți din București, vă trimit cărțile prin fan courier la adresa pe care mi-o indicați printr-un E MAIL de răspuns, în care precizați exact câte exemplare doriți, adresa poștală, dar adăugați și un nr de telefon. Plata se face la courier. Firește, prin fan courier putem trimite și la adrese din București. În E Mail puteți preciza dacă doriți autografe, pe ce nume.

Apelez la acest sistem de difuzare ad hoc imaginat pentru a evita rețeaua de librării care încarcă mult prețul, practic dublându-l. În plus, returnarea banilor se face extrem de anevoios. Cu speranța că veți avea înțelegere pentru motivele care mă fac să procedez în acest fel, vă fac și cuvenitele urări!

La Mulți Ani Frumoși!

Al dumneavoastră,

Ion Coja

3 noiembrie 2016

*

Pentru edificare și corecta informare adaug două păreri avizate, ale unor scriitori, un fost student și un fost coleg, persoane remarcabil de onorabile în lumea literară: domnii DAN CEACHIR și NICOLAE PÂRVULESCU.

                             

DAN CEACHIR: „Șeitanii este un roman frescă în care – și prin asta autorul a fost foarte inspirat, personajele apar cu numele lor real. Petre Țuțea, protagonistul, este remarcabil redat în dimensiunea sa de personaj teatral și în toată splendoare sa unică. Nu pot uita fraza rostită de Marieta Sadova după ce personajul Cicerone Poghirc a dat mâna cu Petre Țuțea: „ai strâns mâna celui mai înțelept român, după Nae Ionescu.”

Nu lipsește din frescă nici Nea Nae, chelnerul de la Athenee Pallace, anticomunist convins, pe care am avut și eu prilejul să-l cunosc, admirator al lui Petre Țuțea și al atâtor oameni de valoare care au făcut fala României și pe care acest om simplu îi trata cu deferență și respect.

După Petru Dumitriu, Ion Coja pune în lumină un loc mitic: holul de la Athenee Pallace. După cum pune în valoare și specificul Bucureștiului din epoca vîntului de liberalizare al anilor 60!”

.

NICOLAE PĂRVULESCU: „Imagine a societății românești proiectate pe fundalul întregii lumi, cu aspirațiile de dinaintea înfăptuirii României Mari, entuziasmul și frământările de după Marea Unire, suferințele din timpul celui de-al doilea Război Mondial, războiul rece care i-a urmat, deschiderea (dătătoare de mari speranțe) din anii  ''60, reînghețul, mult trâmbițatul post-comunism, adevăratele relații dintre români și evrei, norocul de a fi avut personalități precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Petre Țuțea, multiplele virtuți ale iubirii, nimic semnificativ din ultima perioadă mai lungă de un veac nu lipsește din aceasta construcție romanescă pe cât de impunătoare, pe atât de nuanțată, comparabilă - din literatura română postbelică - numai cu Cronica de familie de Petru  Dumitriu și Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda.”

Iată și două vorbe din partea autorului subsemnat: Șeitanii este un roman în mare parte autobiografic, despre mocanii veniți din Ardeal în Dobrogea, despre constănțeni, despre lumea universitară, despre Petre Țuțea și camarazii săi, despre primejdiile și provocările pe care azi ni le pune în cale condiția de român, despre temeiurile îndreptățirii noastre ca națiune și stat în fața lui Dumnezeu și a Istoriei. Multe personaje sunt persoane reale, publice, incluse în trama romanului cu numele lor real și, parțial, cu faptele lor, reale. Multe dintre aceste fapte reale, până azi necunoscute, vor părea incredibile. Altele, desigur, sunt imaginate. În termeni tehnici, genul proxim este romanul de „auto-ficțiune”…

Am ținut și cred că am reușit să dau narațiunii o desfășurare captivantă, palpitantă, după regula supremă a literaturii: să nu plictisească!…

i.c.

 ~o~

Cine a luat puterea in dec. 89 

DACICUS

01.08.2014 la 2:58 am

Vom prezenta, pe scurt, pe autorii loviturii de stat şi ai preluării puterii, începând cu ziua de 22 decembrie 1989. Sunt şi omisiuni.

Iulian Vlad

1. Iulian Vlad. Evreu. General. Şef al Departamentului Securităţii Statului, din timpul regimului Ceauşescu, până pe 31 decembrie 1989.

Silviu Brucan

2. Silviu Brucan (Brukner). Evreu bolşevic care prin presa vremii de după 23 august 1944 întreţinea cultul dictatorial al Anei Pauker şi a trimis în puşcării şi la Canal elitele românilor. Ataşat atât bolşevicilor evrei aduşi în România pe tancurile Armatei Roşii, cât şi urmaşilor acestora, fapt ce reiese cu uşurinţa din activitatea sa de coordonator în procesul de preluare a puterii politice, în luna decembrie 1989, de către aceştia şi în cadrul Guvernului Petre Roman. “Mie mi s-a părut, mărturiseşte Mihail Şora, ministrul învăţământului, 1989-1990, că întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de interes. Când am ajuns eu ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de consilier. De fapt avea o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii” (Toma Roman-jr., Mihai Şora, Roşu de Paris(II), www.plai-cu-boi , 10/31/05).

Victor Stănculescu

  

3. Victor Stănculescu. (Absolvent al liceului evreiesc?). General în regimul Ceauşescu. Numit de Ceauşescu la conducerea Ministerului Apărării în locul ministrului Milea, care încetase din viaţa, în condiţii încă neelucidate. Până la 27 decembrie, 1989, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale. Ministru al economiei naţionale, 1989-1990. Ministrul Apărării, în 1990-1991.

4. Teodor Brateş. “- La Televiziune a apărut Teodor Brateş, ginerele călăului Nicolschi din perioada dictaturii urmaşilor lui Cain, alături de Petre Popescu şi George Marinescu, transmiţând o stare de groază în toată ţara. Potrivit acestora, în Bucureşti nu erau decât terorişti şi securişti, care atacau şi ucideau, arabi plătiţi ca să ucidă, erau otrăvite apele, aruncate în aer uzinele termice şi barajul de la Dâmbul Morii, etc.” (Ieronim Hristea, De la steaua lu David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti 2004). Numai neadevaruri, dar care erau de natură să provoace un razboi civil. Şi alţii, de la Televiziune, pe care îi ştim cu toţii.

5. Cazimir Ionescu. Evreu. Pe 22 decembrie la Televiziunea Româna: “O coloana blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti, pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta lumii.” In pragul haosului, panicii şi a războiului civil.

6. Cico Dumitrescu, contraamiral. Evreu. Tot pe 22 decembrie, tot de la televiziune, panica pe români, cu acţiunile teroriştilor.

7. Ion Iliescu. Bunicul după tată a fost Vasili Ivanovici (botezat Ilici), evreu rus, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia, urmărit de poliţia ţaristă. Şi-a schimbat numele în Iliescu, probabil pe la 1900. Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), băiatul cel mare al lui Vasili, s-a căsătorit în anul 1929 cu Maricica, o ţigancă bulgăroaică, din neamul căldărarilor, analfabetă, care vorbea prost româneşte şi care este adevărata mamă a lui Ilici.

Ilici s-a născut la Olteniţa, la 3 martie 1930, an în care Alexandru Iliescu a fugit în Rusia, unde a stat până în 1935-1936.

Maricica, mama adevărată a lui Ilici, moare n 1932, fiind înmormântată la Olteniţa (atenţie la diversiunea cu Maria Ivănuş din Bucureşti, care nu era mama lui Ilici).

În 1940 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţi vitregi ai lui Ilici (Mircea şi Crişan, veri primari ai lui Cioabă). Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP.

Însuşi Ion Cioabă a recunoscut, într-un interviu dat cu puţin timp înainte de a muri, că el şi preşedintele Iliescu erau veri.

Ilici Iliescu, la recepţiile lui Ceauşescu, nu se ducea cu soţia sa, Nina Bercovici, ci cu Mariţa, mama vitregă. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454. Ieronim Hristea a preluat frazele de mai înainte din cartea lui Vladimir Alexe, Ion Iliescu - biografie secretă).

Nu punem în discuţie dragostea unor tineri, indiferent de originea lor etnică, ci evidenţiem originea bolşevică a lui Ion Iliescu. Dar pentru că bolşevicii la care ne referim sunt evrei, se impune şi precizarea apartenenţei lor etnice. Aşa cum există pe lumea aceasta români, francezi, englezi, germani, italieni, ruşi, etc. şi atunci când sunt corecţi şi când au săvârşit fapte reprobabile, tot aşa există şi evrei. Numai că oculta evreiască acţionează cu ameninţări, atunci când se precizează cuvântul evrei pentru cei care au săvârşit fapte reprobabile.

Revenind la Ion Iliescu, se poate constata că se trage dintr-o familie de evrei din Rusia şi că din cei cinci bărbaţi, patru au trăit mai mulţi sau mai puţini ani în Rusia, respectiv, în URSS. Ion Iliescu şi-a făcut studiile universitare la Moscova, unde ajunge cu sprijinul Anei Pauker.

Unul din fraţii lui după tată, a fost ataşatul militar al României la Moscova.

Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru Iliescu, kominternist, a participat la Congresul Partidului Comunist din România, din 1931, din localitatea Goricova, de lângă Moscova. Rezoluţia acestui congres cerea dezmembrarea României. La acest congres tatăl său devine membru al Comitetului Central. Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit tatăl, contribuind, în 1990, la blocarea Reîntregirii României.

Eftimie Iliescu, fratele lui Alexandru Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, ofiţer de securitate, a participat la crimele împotriva poporului roman, ca adjunct al lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne.

Soţia lui Ion Iliescu este evreică. Alături de cei patru bărbaţi, a fost al cincelea element de siguranţa, pentru cei care au investit din punct de vedere politic în Ion Iliescu.

Ion Iliescu a avut strânse legături cu familia Valter Roman.

A fost numit, la 26 decembrie 1989, preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, la 13 februarie 1990 preşedinte al CPUN. Din 20 mai 1990, preşedinte al Republicii.

8. Petre Roman. Evreu. Tatăl său, Valter Roman, adus pe tancurile sovietice, pentru implantarea bolşevismului în România. Petre Roman a fost numit prim-ministru, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990, apoi, după alegeri, tot prim - ministru, 20 mai 1990-26 septembrie 1991. Petre Roman se plânge că Parlamentul nu i-a fost favorabil la toate legile depuse în legătură cu agricultura. Constată că în urma acestui fapt agricultura arată jalnic, neproductivă-prin parcelarea pământului, prin abandonarea, nelucrarea terenurilor agricole, care au ajuns în paragină, de izbelişte, prin desfiinţarea unor unităţi viabile, aşa, asociaţiile agricole - Cooperativele agricole de producţie, fostele Gospodării agricole colective. Vicleană ocolire. Nu faptul că ţăranii şi-au primit pământul confiscat de regimul comunist înapoi, desigur în suprafeţe mai mici sau mai mari, după cum le-au avut, a dus la un dezastru absolut în agricultură, ci confiscarea mijloacelor de producţie. Ţăranii, când au fost obligaţi să intre în gospodăriile agricole de producţie, au fost obligaţi să predea acestor unităţi socialiste şi animalele, plugurile, tractoarele, batozele şi alte mijloace de producţie. In 1990, pe lângă pământ, le reveneau de drept şi mijloacele de producţie. Nu li s-au restituit. Ţăranul român s-a văzut în faţa pământului doar cu braţele. Lovitură criminală. Sărmanul şi-a cumpărat cazmale şi a început să lucreze. Şi-a cumpărat câte un măgar, şi-a cumpărat un mânz şi a lucrat tot cu braţele, până mânzul s-a făcut cal de tracţiune. Ca să are cu tehnica moderna agricolă, care nu i s-a restituit, de fapt i s-a confiscat a doua oră, plătea cu produse agricole şi rămânea flămând. Dar nici atunci nu i se ara tot pământul şi se striga împotriva lui că nu e în stare să fie ţăran, să-şi lucreze tot pământul. Dar el dovedise cu vârf fi îndesat, de mii de ani, că el este ţăran, agricultor. Iar până la 23 august 1944, a fost factor de luat în seamă la stabilirea preţului grâului în Europa, uneori chiar el făcea preţul grâului european. A trebuit să vina o mâna de bolşevici evrei din Rusia, după 23 august 1944, la putere în România, să lovească de moarte ţărănimea româna, iar urmaşii lor, din decembrie 1989, să lovească iar, tot de moarte, aceeaşi ţărănimea română. Nerestituirea uneltelor agricole şi în consecinţă incapacitatea ţărănimii române de a-şi lucra pământul, pentru prima data în existenţa ei multimilenară, a fost programată. A apărut pământ nelucrat şi foametea în mediul ţărănesc şi în toată ţara. Cumpărătorii străini, dar şi politicienii profund certaţi cu moralitatea faţă de propria ţară, după un timp, au invadat satele României, cumpărând pământ pe sume de nimica. Probabil şi finanţarea, din exterior, a unor cetăţeni români de alta etnie, pentru a cumpăra cât mai mult pământ. Tot acest pământ va fi naţionalizat, fără despăgubiri. Noii proprietari şi-au scos cu vârf şi îndesat preţul dat. Dacă ţăranilor li s-ar fi restituit mijloacele de producţie, cu acestea ar fi arat, semănat şi recoltat tot pământul, ca pe vremea gospodăriilor socialiste de producţie şi fiecare ţăran ar fi beneficiat proporţional cu suprafaţa pământului său. Întreaga agricultură a ţării era mecanizată şi irigată. Politicieni pentru care nici o pedeapsa nu ar fi fost prea mare, ziarişti, reporteri TV se întreceau să râdă de agricultorul român. Fabrica de tractoare ar fi fost subvenţionată de către toţi ţăranii din România, cu o mică parte din veniturile lor şi nu ar fi fost falimentată din lipsă de cumpărători de tractoare. Localităţile rurale, cele mai multe, de la câmpie, în câţiva ani îşi vor fi împrospătat utilajele mai vechi cu altele noi, fenomen normal, într-o ţară condusă pentru binele ţării. In felul acesta România nu ar fi fost depopulată, tot programat, tinerii locuitori ai satelor având de lucru la ei acasă. Şi la drept vorbind, Fabrica de tractoare din Braşov şi Semănătoarea - de combine, din Bucureşti, ar fi trebuit să devină proprietatea ţărănimii române, reprezentată printr-o asociaţie pe ţară.Soluţii pentru progresul României au fost, dar nu s-a vrut aşa ceva.

România a fost jefuită şi de finanţele sale, a fost lovită şi pe plan industrial, negându-i-se orice capacitate performantă industrială, ceea ce s-a văzut că nu e adevărat. Complexele industriale, din clipa vânzării lor, au funcţionat la parametri concurenţionali internaţionali. Modernizarea a fost si este un proces continuu. Industria petrolului, cu toate fabricile aferente, complexele energetice nucleare, cu toată capacitatea industriei româneşti de a fabrica în ţară utilajele necesare, producerea de apa grea, industria de elicoptere, construirea de nave maritime şi altele si altele.

În legătură cu alcătuirea Guvernului provizoriu, Petre Roman scrie: „...eu n-am propus decât două persoane, pe Gelu Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amndoi viceprim-miniştri, aşadar colaboratorii mei cei mai apropiaţi. Cât despre Mihai Drăgănescu, el era prieten cu tatăl meu”. (Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia, 2000, p. 112).

 

9. Gelu Voican Voiculescu. Evreu. Viceprim - ministru, din 26 decembrie 1989, iar din 31 decembrie are şi funcţia de Comandant al Departamentului Securităţii Statului.

10. Mihai Drăgănescu. Evreu. Viceprim-ministru, din 26 decembrie 1989.

11. Mugur Isărescu. Evreu. După Revoluţia din decembrie 1989, a fost titularizat la Ministerul Afacerilor Externe. Trimis diplomat la Ambasada României în Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.

12. Ioan Aurel Stoica. Evreu. Ministru al industriei construcţiilor de maşini,

13. Nicolae Militaru. Evreu. General. Ministrul Apărarii, 1989-1990.

14. Sergiu Celac. Evreu. De reţinut informaţia: „în arhive se descoperise că tatăl lui Celac, angajat la Consiliul de Stat al Planificării în anii 50, furnizase jenente pentru şeful DIE, în Gardianul, 15 informaţii strategice consilierilor sovietici. Sergiu Celac era. translatorul lui Ceauşescu” (Emil Berdeli, Microfoanele din dormitor au dezvăluit şi situaţii aprilie, 2004). Ministru de externe, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990. Ambasador la Londra, 1990-1996, din 1991 acreditat şi la Dublin, cu reşedinţa tot la Londra. Guvernul Petre Roman şi preşdintele Ion iliescu, au blocat Reîntregirea Romaniei. Poziţia Guvernului Petre Roman a fost exprimată public, fără echivoc, de ministrul de externe Sergiu Celac: „Ministrul de externe de atunci, al României, declară Agenţiei FRACE PRESS că Podul de flori constituie o iniţiativă particulară. Adică e problema lui Gheorghe Gavrilă Copil şi atât? Cutremurătoare opinie, din partea unui membru al guvernului!” (Gheorghe Gavrilă Copil, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, Editura Dacia Eternă, Bucureşti, 1999, p.33. Cartea deconspiră, pe bază de documente, anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de flori, de către casnicii Moscovei. Poate fi accesată pe internet la http://www.agero, la rubrica Istoria României, în cadrul titlului Dragi romani din R. Moldova veniţi cu noi în Uniunea Europeană, lawww.curaj.net şi la http://www.miscarea.com, la rubrica De peste Prut.

15. Mihai Chiţac. Evreu. General-locotenent. Ministru de interne, 1989-1990.

16. Moldoveanu Ioan Jean. Evreu. General-locotenent. Adjunct al ministrului de interne şi şef al Inspectoratului General al Poliţiei, 1989-1990.

17. Dan Marţian. Evreu. Studii superioare la Moscova. Lector la Ştefan Gheorghiu. Apropiat al lui Ion Iliescu.

În 1990, preşedintele Camerei Deputaţilor.

18. Alexandru Bârlădeanu. Evreu. Impus de Moscova, la Bucureşti, în 1947, ca secretar general al guvernului de atunci.

În 1990, preşedintele Senatului.

19. Adrian Severin. Evreu. Ministru de stat pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul, 1990-1991, Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru privatizarea şi Dezvoltarea întreprinderilor Mici şi Mijlocii, 1991-1992.

         

20. Corneliu Bogdan. Evreu. Angajat de Ana Pauker la MAE ca director. Din 26 decembrie 1989, ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.

21. Teodor Stolojan. Tatăl său, la studii în URSS, a venit însurat cu o cetăţeană sovietică. (evreu,numele adevărat - STOLL )

Ministru de finanţe, 1990-1991. Prim-ministru, 1991-1992.

22. Eugen Dijmărescu. Evreu. Ministru al economiei şi finanţelor, 1991.

23. Mihai Şora. Prieten din tinereţe cu Miron Constantinescu, cu Benno Hechter, fratele lui Mihai Sebastian s.a. La studii în Franţa, unde, în 1938 devine membru al partidului comunist francez, partid membru al Kominternului. Angajat, în 1948, de către Ana Pauker, la Ministerul de Externe. Admiraţia pentru Ana Pauker nu a reuşit să şi-o disimuleze nici in anul 2005: ,,Ministrul de externe nu era Ana Pauker? Ba da, am cunoscut-o personal. Era o persoană dură, puternică, dar bine mobilată intelectual. Cred că era singura din conducerea PCR din acel timp, care putea vorbi coerent şi, relativ, logic, bineînţeles după „logica” lor. Cunoştea foarte bine limba română, vorbea foarte corect, spre deosebire de alţi activişti, mai ales că mulţi erau de „import”, ajunşi în MAE” (www.plai-cu-boi ), 10/31/05, Toma Roman jr., Mihai Şora, Roşu de Paris, II, p. 1). Din 26 decembrie 1989, ministrul învăţământului.

24. Victor Babiuc. Evreu. Expert la Comisia Constituţională, 1990. Ministru de justiţie, 1990. Ministru de interne 1991-1992.

Dacă vreunul din cei nominalizaţi ca evrei, nu este evreu, în locul lui se pot aduce zece nume de evrei din înaltele structuri guvernamentale şi din alte instituţii. Si chiar de sub directa sa conducere. Sau condus de către aceştia şi de către alţii.

25. Sergiu Nicolaescu. Dar acesta este român, cu o creaţie cinematografica de excepţie, de autentic patriotism. Exista o explicaţie. Sergiu Nicolaescu este nepotul generalului Cambrea, comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu, formată şi instruită în URSS de Ana Pauker. Beneficiarul regimului Ana Pauker-Silviu Brucan? Sergiu Nicolaescu. În anul 1947 era în prag de absolvire a Şcolii de Ofiţeri de Marina! Acum are loc un moment periculos pentru destinul tânărului Sergiu Nicolaescu. Tatăl sau e arestat, ajunge la Canal. Intreaga securitate română căzuse în mâna evreilor. In urma arestării tatălui său, este sfătuit să se interneze în spital şi neprezentându-se la examene, a rămas fără Şcoala de Ofiţeri de Marină. Securiştii evrei nu-l abandonează, dar nici Sergiu Nicolaescu nu-i va părăsi niciodată. Termină o facultate tehnica şi ajunge inginer. A lucrat nu oriunde, ci în întreprinderile Ministerului Apărării, în Departamentul Special, în 1954 fiind director la una din acestea. Nu a fost invitat să fie si ofiţer de securitate, nici nu a solicitat aşa ceva, dar trăia în chiar mediile inteligenţei şi puterii politice evreieşti. Cu aceştia ajunge să acţioneze în Decembrie 1989 la înlăturarea şi împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu şi la consolidarea regimului iudaic post decembrist. KGB-iştii bolşevici de după 23 august 1944, rudeniile, urmaşii acestora, preiau din Decembrie 1989, toate frâiele puterii politice, precum cei de după 23 august.

Jocul la doua capete, KGB-MOSAD, sau, mai cuprinzător spus, KGB-evreimea internaţionala, este de notorietate publica.

Pentru Sergiu Nicolaescu, cel mai mare om politic este Silviu Brucan. Această opinie şi-a exprimat-o cu claritate, în ultimii ani, de mai multe ori.

Addendum la cazul Anei Pauker

Terorism evreiesc în România

,,În 1915 (în timpul neutralităţii noastre), agentul CĂTĂRĂU, basarabean, organizează faimosul atentat cu bombe împotriva Episcopiei ungare de la Hajdudoros (catolică), cu scopul de a provoca un conflict cu Austro-Ungaria, forţând România să iasă din neutralitate. Ana Rabinsohn organizează, împreună cu GOLDSTEIN, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie GRECEANU, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. GOLDSTEIN e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana PAUKER revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, FABRICIUS (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana PAUKER este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase. Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patriotă sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă. Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de „dictator delegat” (Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 291-292, 296).

Gheorghe Gavrilă Copil

După: http://www.miscarea.net/1-a-treia-lovitura-de-stat-evreiasca.htm

GABRIEL LIICEANU

Lucian Boia și glonțul dulce al patrei

    Gabriel Liiceanu noiembrie 27, 2016 Cultura, Opinie, Societate/Life

Duminică, în ultima zi a Târgului de Carte „Gaudeamus”, terminasem lansarea la volumul recent apărut al lui Lucian Boia, Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei și mă retrăsesem la o masă la care se dădeau autografe, nu departe de scena unde lansările Humanitas ale zilei își urmau cursul. În timp ce scriam dedicații, mai trăgeam din când în când cu urechea la vorbitori. Și, la un moment dat, îmi rețin atenția – era prezentat volumul Hertei Müller Patria mea era un sâmbure de măr – câteva propoziții rostite răspicat de unul dintre vorbitori, agentul literar al Hertei Müller în România, Simona Kessler:

„M-am apucat să citesc acest volum, recunosc, fără mare tragere de inimă și cu o oarecare groază: iar Securitate, iar persecuție, dictatură, suferință, chin, mizerie… Vreau să uit, să dau la spate, să îngrop adânc atât ce am trăit eu, cât și oroarea colectivă. E ceva ca dintr-o altă viață, iar viața furată nu-mi mai aparține. Și totuși… Scriind despre frica, spaima și chinul îndurate, Herta te împinge să simți oroarea pe care ai trăit-o pentru că ea te privește nu doar dinăuntru, ci și din afara ei. Și nu e vorba doar de faptul că cititorul se confruntă vrând-nevrând cu propriul lui trecut. Aici e vorba de ceva cu mult mai amplu și, după 26 de ani, de ceva cât se poate de actual, social și politic vorbind.”

Dar despre ce anume este vorba? Ce este acest „cât se poate de actual”? Ca să ne lămurească, doamna Simona Kessler dă un citat din carte:

„Nici un securist – nici tânăr, nici bătrân – n-a trebuit până acum să dea socoteală pentru crimele Securității. Iar puterea instituției nu a dispărut, căci mulți securiști tineri au fost preluați în noul serviciu secret. Bătrânii ieșiți din serviciu primesc azi pensii mai mari decât media pe țară. (…) Un fost securist poate exercita azi în România orice fel de meserie. Acești oameni n-au dispărut nicidecum, prin influență și funcții s-au servit de proprietatea de stat, ajungând niște «democrați » bogați și aroganți.”

Nu termin bine de ascultat citatul din Herta Müller, că se-apropie de mine un colaborator de la editură, punându-mi sub ochi pe  smartphone-ul său următorul print-screen

Așadar, sub anunțul de pe facebook-ul Humanitas al lansării cărții lui Lucian Boia, venea primul comentariu.

Autorul: Radu Tinu. „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”, suna comentariul.

 Culmea ironiei e că Radu Tinu, fost maior de Securitate, fusese anchetatorul Hertei Müller.

„Acești oameni n-au dispărut nicidecum…” Nu numai că nu dispăruseră, dar iată, în urmă cu câteva zile, unul dintre ei, devenit instanță de judecată ad hoc, hotărâse că Lucian Boia trebuie să moară. În zilele noastre, după cum se vede, condamnarea la moarte poate veni și pe facebook. Nu era clar cine urma să tragă „dulcele glonț al patriei”. Dar sentința el o dăduse, „bătrânul securist ieșit din serviciu”.

Pesemne că securiștilor le plăcuse în epocă titlul romanului lui Petru Popescu. Apăruse în 1971. Îi cucerise sintagma cu iz oximoronic: Dulce ca mierea e glonțul patriei. În mintea lor, „glonțul dulce” nu era, ca-n roman, cel primit de luptătorul din linia întâi, ci cel pe care-l puteai trage cu conștiința împăcată „în  numele poporului” și spre binele lui. (E bine întotdeauna să iei ca aliat poporul pentru crimele tale.) Sfințit în dulceața iubirii de neam, glonțul devenea o mângâiere, un alint. Glonțul tras în numele patriei e un glonț cu gust bun. Oricum, altfel se strecoară în ceafa „dușmanilor poporului” un glonț dulce. El capătă o justificare.

Iar acum, ieșiți la pensie, securiștii constatau că „dușmanii” nu dispăruseră. Nici n-aveau cum: dușmanii există atâta vreme cât există securiști. Căci orice securist adevărat are mereu nevoie, prin chiar esența lui de securist, de dușmani.

Prin dușman își justifică el existența pe acest pământ. Dispare dușmanul, dispare securistul. Dușmanul e alibiul lui, rațiunea lui de-a fi. Când nu există, dușmanul trebuie inventat. Ce searbădă e pentru securiști o lume fără dușmani! Orice securist adevărat a fost crescut în cultul dușmanului și, mai ales, al dușmanului intern. Care de obicei complotează, fiind plătit de dușmanul extern, gata, acesta, oricând să ne fure țara. Ceea ce pe vremuri însemna: „realizărili socialismului”. Iar acum: Ardealul, dezmembrarea țării, federalizarea, înfeudarea.

Dușmanul intern, în vremea tinereții securiștilor noștri, fusese îndeosebi intelectualul, mai cu seamă scriitorul și filozoful. În zilele noastre, acestora li se adăugase istoricul, dar nu orișice istoric, ci doar istoricul care susținea că istoria nu o scriu patrioții de serviciu, ci doar istoricii-oameni-de-știință; că istoria adevărată caută adevărul, nu adevărurile convenabile la un moment sau altul al istoriei noastre; că Facultatea de Istorie nu este o facultate de patriotism; că militarii nu au fost și nu sunt de profesie istorici, ci doar militari. Istoricul acesta adevărat care-și iubea țara scriindu-i istoria adevărată, nu măgulind sentimente și vindecând frustrări, avea și un nume: Lucian Boia. El trebuia condamnat. Iar Radu Tinu dăduse sentința.

De unde își luase el dreptul acesta? Nu era un drept. Era o secvență dintr-un rol în care se distribuiseră singuri odată intrați în „tranziție”. Să ne punem o clipă în locul securiștilor după 1989. Ce-ați fi vrut să facă? Să iasă la rampă, de la mare la mic, punându-și cenușă în cap? La o adică, dacă n-ar fi avut încotro, ar fi făcut-o. Dar n-a fost nevoie. Au bătut repede palma cu noul regim. N-a fost nevoie să-și ceară iertare în fața românilor că, pentru un pumn de privilegii și pentru voluptatea de-a umili, îi terorizaseră, le puseseră turnători pe urme și microfoane în casă, îi aruncaseră în închisori, îi omorâseră când Partidul le-o ceruse, pe scurt că slujiseră un regim „ilegitim și criminal”, cel mai mare dușman pe care-l avusese vreodată poporul român.

În loc să facă asta, și-au inventat peste noapte un rol pozitiv. Ei bine, făcuseră cele mai ticăloase lucruri din lume nu pentru că reprezentau Maleficul și Abjecția pe pământ. Nu. Le făcuseră, dacă nu știați, din iubire de patrie. Asta a fost marea lor găselniță după ᾽89: fuseseră toți patrioți. Terorizaseră, anchetaseră, schingiuiseră, montaseră microfoane, întocmiseră tone de dosare (însăși arhiva Securității este un monument al abjecției lor), ne citiseră corespondența, ne transformaseră colegii în turnători, ne uciseseră elitele – toate astea din patriotism. Drept care s-au bulucit cu toții în brațele primitoare ale acelui sentiment pe care e de-ajuns să îl declari ca să existe. L-au proclamat în gura mare și au luat în primire „interesul național”. L-au luat bătându-se cu pumnii în piept, rămânând încremeniți în poziția de veghe și luptă. Căci cu iubirea de patrie nu te joci! Trebuia să existe cineva care să stârnească la momentul oportun furia maselor, descoperindu-l în timp util pe denigrator, pe trădător, pe vânzătorul de țară.

Știind că „patriot de serviciu” reprezintă o funcție inconturnabilă în nomenclatorul patriei, pensionarii Securității s-au pus pavăză între iubirea de țară și noi; noi ăștilați, care nu știam cum să ne iubim țara și care-i așteptaserăm pe securiști să ne învețe. S-au declarat așadar apărătorii ei. Nu le ceruse nimeni s-o facă, dar au știut că sentimentul ăsta, care te face să lăcrimezi când vezi tricolorul, e cel mai sigur adăpost. Mai mult. E cel mai sigur capital. Înainte de a deveni capitaliști peste noapte și a devaliza țara ca „oameni de afaceri”, au pus monopol pe iubirea de patrie. Și pe stilistica ei. Au ajuns să stabilească scenografia acestui sentiment. Și, pe urmele ei, au confiscat disciplina istoriei. Și au predat-o așa cum o învățaseră de la Ceaușescu: au devenit agenți ai istoriei la nivelul  unui om cu patru clase, introducător de versuri proprii în imnul național, amator de spectacole cu voievozi călare. În această istorie, locul adevărului îl iau ideologiile și mitologiile. Un istoric de onestitatea și profesionalismul lui Boia, autor a 30 de volume strălucite, care a împins disciplina istoriei pe altă orbită teoretică și care, în orice țară în care ar fi existat o Academie, ar fi fost de mult membru al ei, primește lecții de istorie de la indivizi care și-au petrecut viața spionându-și compatrioții și legând kilometri de dosare cu sfoară.

Având toate astea în minte, iau scurt microfonul de la standul Humanitas (lansarea cărții Hertei Müller nu se terminase) și ilustrez citatul pe care tocmai îl dăduse Simona Kessler cu comentariul pus pe facebook de securistul la pensie Radu Tinu: „Ce dulce ar fi glonțul patriei pentru individul ăsta…”.

Chiar așa! Apoi, odată ajuns acasă, dau căutare pe Google, citesc, sub titlul Spovedania unui securist, interviul din Adevărul al lui Radu Tinu și alte câteva texte care-l privesc.

- Spovedanie de securist. Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés: „A fost o lucrare de Master Chef“

- Aroganţa lui Radu Tinu, securistul Hertei Müller: „Am venit să văd ce face inchiziţia secolului XXI, în România. Sunteţi amatori!“

- Radu Tinu: „Eu am pus microfoane în casa Hertei Müller“

- Radu Tinu, Securitatea şi prigonirea Hertei Mueller

Apoi dau peste revista Vitralii, publicația oficială a foștilor veterani din Securitate… Apoi peste „Asociația cadrelor militare în rezervă și în retragere din Serviciul Român de Informații. Filiala Timiș”… Asociația tocmai lansase luna trecută o carte publicată la editura Compania (România în spirala conspirațiilor), avându-l ca guest star pe Iulian Vlad, ultimul șef al Securității sub Ceaușescu. Pe afiș există și un text mobilizator:

„O stafie bântuie prin România. Stafia antipatriotismului deșănțat și a trădării naționale. Nimeni nu se unește într-o sfântă hăituială împotriva cozilor de topor.”

Rică Venturiano trecut prin filtrul Securității. Te întrebi în treacăt de ce pentru acești oameni hăituiala e „sfântă”. O deformație profesională, neîndoielnic. Să ai totuși atât de acut conștiința propriei identități și să-ți declari atât de candid idealul de viață: apartenența la o haită care hăituiește! Iar întrunirea „haitei” unite prin „sfânta hăituială” are loc – unde altundeva? – în aula Academiei Române.

Cândva, Lucian Boia a publicat o carte-dialog intitulată frumos Istoriile mele (Humanitas, 2012). Și-acolo explică extrem de clar care este raportul dintre istoria patrioților și istoria istoricilor de profesie:

„Eu nu mă consider mai puțin patriot decât istoricii care fac exces de naționalism. Nu vreau să spun nici că sunt mai patriot, pentru că nu fac acum o scară a patriotismului. Dar vreau să spun, și o spun foarte clar, că o istorie făcută cu adevărat de profesioniști nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu patriotismul. (…) Noi facem istorie. Încercăm să facem o istorie cât mai corectă, așezată pe baze cât mai sigure și care să se apropie cât mai mult de adevărurile trecutului.”

L-a auzit cineva? Oricum, chiar dacă l-a auzit, securiștii nu pot dialoga. Îmi vine în minte o notație făcută de Alexandru Dragomir într-un carnet al său: „Nedialogabili (inventar) – clerul de orice religie, dar sigur cel ortodox; – comuniştii şi extrema dreaptă; – posesorii adevărului; – fanaticii de orice fel; – proştii care se cred deştepţi; – mincinoşii.”

În dialogul cu comuniștii ajunși la putere, din clipa în care nu ești de acord cu ei, cuvintele ies din joc și lasă loc glonțului. Cine îl trage? „Brațul lung al Partidului”: Securitatea. Crima e felul cel mai rapid de a închide gura cuiva, modalitatea cea mai sigură de a încheia dialogul și de-a dovedi că ai avut dreptate. Povestea spune că, la începutul anilor ᾽50, șeful Securității, Alexandru Drăghici, venind să stea de vorbă cu locuitorii unui sat care nu voia să se colectivizeze, a realizat cel mai scurt dialog. I-a adunat pe țărani în mijocul satului. „E cineva împotriva colectivizării?”, a întrebat ministrul de Interne al lui Gheorghiu Dej. Din grupul de săteni s-a desprins cel mai curajos și mai isteț dintre ei. „Eu, domnule ministru. Și am să vă spun de ce cred eu că nu e bine.” N-a apucat. Drăghici a scos pistolul și l-a împușcat. Dialogul se încheiase și țăranii s-au risipit, îngroziți, pe la casele lor.

Alexandru Draghici

 ***

Au trecut de atunci 75 de ani. Dar glonțul ca replică, pentru un securist, se pare că face parte în chip firesc, până în ziua de azi, din recuzita dialogului. Altfel cum să declari că ți-ai făcut un job din „sfânta hăituială” și din apărarea țării de „cozile de topor”? Încurajator e că se vor găsi și câțiva istorici care să ți se-alăture. Căci e omenește, nu?, ca pentru sacra misiune a hăituielii să ai parte de înțelegerea câtorva colegi de breaslă, istorici și patrioți deopotrivă, pe care tirajul de 400.000 de mii de exemplare al cărților lui Lucian Boia (băgate, desigur, cu sila pe gâtul cumpărătorilor) îi umilește și le strică somnul.  Fapt este că patriotismul celor care se simt lezați de istoria lui Boia și ale căror minți sunt extrem de sensibile la teoria conspirațiilor planetare a aglutinat și rostogolit resentimentele până în punctul în care, iată, un fost maior de Securitate și-a asumat în luna noiembrie a acestui an, rostirea sentinței: pentru acest „individ”, singurul argument valid rămâne „glonțul dulce al patriei”. Dar, după cum spuneam, mai rămâne o problemă: cine, azi, ar urma să execute sentința? Deocamdată nimeni. Deocamdată nu poate fi vorba decât de incitarea la crimă.

Nu am însă nici o îndoială că, dacă s-ar ivi iar „ocazia istorică”, maiorul pensionar Tinu și colegii lui s-ar grăbi să ducă la capăt ceea ce azi e doar obiect al instigării. Ar face-o cu voluptate. Și nu numai în cazul lui Boia, ci al tuturor celor care se aflau pe lista lor încă de dinainte de ᾽89. O astfel de listă făcuse deja Vadim Tudor în toamna lui 1990. O publicase în ziar. Conținea zece nume. Zece inși ar fi trebuit împușcați pe un stadion „ca să fie liniște în țară”.

Dar, mai știi, vorba lui Lucian Boia: „Istoria e imprevizibilă…” Se poate din nou răsturna. Iată un motiv pentru care cei din „Asociație” ar trebui să-l simpatizeze pe insuportabilul nostru istoric hipnotizat de căutarea adevărului. Teza imprevizibilității istoriei din ultima lui carte le dă o speranță.

http://georgeanca.blogspot.com.au/2016/12/naratologie-pusi.html