A fi EMIGRANT - Iulicã Tene

Gânduri la început de an : A fi EMIGRANT

Aceste cuvinte, sper sã rãmânã nu numai pe aceastã coalã care poate zbura, ci în inimile tuturor acelora care nu au gustat amarul pribegiei, în cugetele celor ce n-au cunoscut durerea si depãrtarea, umilinta si teama de singurãtate. Somnul unora poate fi deznãdejdea altora.

Nu stiu ce misiune am, dar încerc sã netezesc calea celor ce nu stiu încã sã umble. Nu vreau sã urnesc un munte din loc, dar ceea ce doresc sã transmit, este ,,strigãtul unui om,, ce-si cautã EUL, cu toatã forta si dimensiunea sufletului sãu. Sigur, mã puteti judeca, însã judecata dacã nu este fãcutã cu balanta pe masã, atârnã într-o directie gresitã. Si dacã-ti scapã esenta, o pierzi pentru totdeauna. Nu-ti hotãrãsti singur destinul, asta ar fi o dovadã de mare putere, iar omul nu o detine, se amãgeste doar.

O fortã supremã despre care nu stim nimic, alergãm dupa ea o viatã-ntreagã dar fãrã rezultat, ne îndrumã cald si fãrã de zgomot pe ,,drumul ce trebuie parcurs cu demnitate si dragoste,,.

Emigrantul este ca un pelerin, stie cel mai bine când îl ating ploile si vântul. Îsi cunoaste RUGÃCIUNEA si CRUCEA ce si-o poartã în spate. Nu-l clintesti, e fãcut sã strãbatã mãrile si profunzimea cerului, îl poti urma fãrã ezitare, te poate conduce la portile deschise ale sperantei.

Te rog sã ai curaj si sã-i privesti ochii. Sã nu te miri de lacrimile lui, pornesc din suflet, strãbat atomii si apar ca o luminã strãlucind peste timp. Nu se va plânge niciodatã, mai bine preferã sã moarã. Lângã bucata lui de pâine, odihneste trupul, care este o prelungire a sufletului, obosit de atâta cãutare si neîmpliniri. Sã nu rostesti nici o vorbã în preajma lui, ascultã-i ,,tãcerea,, ce vine din umerii sãi înclinati ca o superbã melodie a blândetei.

L-ai vãzut mergând pe ape, urcând muntii, lãsându-si în piatrã scris numele si-n aer iubirea.

Acesta este EMIGRANTUL, pentru cei care nu-l cunosc.

Mi-am lãsat ochii usor sã plângã

cuprinsi de-o durere sfâsietoare,

nu mai simteam din valuri nici o undã

si îmi gemea pãmântul sub picioare.

Întins pe spate stateam plâns si rãnit

prin mine alerga sângele de-argint.

Din astã lume-nchisã eu am fugit grãbit

precum corãbierul ce se elibera, vâslind.

Poate mã sting si lumânãrile vor arde

la cãpãtâiul meu purtat de vise

de am sã scap am sã mai scriu o carte

si am sã o închin acestei cãlãtorii promise.

Ghepardul nu suportã încãtusarea,

pornitã din instinctul lui primar.

Eu sunt ,,acela,, si îmi simt chemarea

departe, mult prea departe de ,,altar,,.

Când am plecat am luat cu mine Crucea

primitã de la mama ca pe-un dar,

ca sã mã apere când mi-o veni rãscrucea

si sã mã tinã-n viatã ca pe-un micut vlãstar.

M-am rãstignit o clipã si ochii i-am deschis,

am luat în brate timpul si am pornit usor.

Când am plecat am zis cã nu mã-ntorc învins

ci doar purtat în tainã de-un mândru visãtor.

La judecatã n-am sã merg, mã judec Eu.

Am lãsat semn înrosit, deci mi-am plãtit si vama,

mi-am dorit libertatea si-am obtinut-o greu

si n-am depins de nimeni, vã rog sã tineti seama.

Da, am crescut departe si nu puteti simti

ce mare zvârcolire mi se ridicã-n trup

cãci fãrã de iubire dealurile-s pustii

iar noptile sunt reci si-ntunecime aduc.

Oricât ai vrea sã iei minunea nasterii cu tine,

departe-s încã toate...si ape si câmpii,

si nu-ti rãmâne decât s-aduni suspine,

sã-ti lasi mâna sã scrie mai multe poezii.

L-am luat pe Eminescu, doarme la mine-n piept

îmi cautã în tainã inima si modest se-nchinã,

n-a adormit, vegheazã încã neamul si stã drept,

tinând argint pe frunte si-n palma lui,,luminã,,!.

Acest capitol , pe care l-am redat mestesugit în versuri, stã ca o dovadã vie a trecerii mele prin tumultul vietii. I-am gãsit un loc în eternitate, l-am pus în fata voastrã cuprins într-o carte. Nu astept laude sau comentarii. Acesta sunt, nãscut si eu ca oricare altul din dragoste si lut, însufletit de-un nevãzut maestru al nuantelor. Profund si tãcut, câteodatã poate superficial si absent, plin de-un foc ce arde si modeleazã materia si însoteste permanant sufletul pe cãrarea neumblatã. Cu aceastã ocazie, îmi permit sã vã cunosc mai bine. Si nu se stie niciodatã unde poate sã ducã aceastã comuniune. Am luat cu mine o bucatã din tara asta, am crescut-o, am udat-o si am permis grãdinii mele ascunse sã fie vizitatã de-acei ce sunt cuprinsi de roade si scântei. Mesajul meu e simplu si tot ce este simplu are ceva mãret. Sunt un Emigrant Român, care-a pornit în pribegie cãutându-se, testându-si limitele si marginile. Sau poate sunt doar un OM ce cautã Infinitul.

Iulicã Tene

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=16434