ADEVĂRUL DESPRE EMINESCU
de George Roncea
În anul
2009, pentru prima oară, circumstanţele reale ale morţii lui Mihai Eminescu au
fost puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi
jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină
lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta
"Deşteaptă-te române"!
Manualele
şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici
"amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui
Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia
care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai
Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe
seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le
scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei
lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează
detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei
acestuia?
Tendinţa
detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului.
Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima
perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordonat
de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de
vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu
ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa
ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii
funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a
valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă
deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este
utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de
valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza
în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.
Eminescu a
trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial,
Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale
decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din
România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie
neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de
evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu,
constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu,
care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor
adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de
cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au
contestat, refuzat, criticat.
„Sacrificarea”
lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru
este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la
nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată
de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în
stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a
asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea
civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist”
izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o
periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă,
dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea
orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi
politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE
Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu.
Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai
discursului “oficial” despre Eminescu.
Eminescu – cadavrul…
Însă
purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată fost reprezentant la
nivel de stat al canonului oficial, fost şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta
consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul
Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat "Inactualităţii
lui Eminescu", reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai apoi, în 2006:
- “Ca poet naţional Eminescu nu mai
poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
- “Eminescu nu mai e la modă, deoarece
nu mai “dă bine””
- “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei
lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
- “azi, Eminescu a devenit suspect”
- “patul lui Procust al noului canon
importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional
al României clasice e “politic incorect”
- “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a
fi irecuperabil”
- “Eminescu nu ne mai poate apărea
decât ca exasperant de învechit”
- “cultura română din ultimii ani, în
lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este
învechit adică să fie progresistă”
- “Pentru nevoia de chip nou a
tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut
înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara
”Sintagma
utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită
“în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret
stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă
sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza
clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că
accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar
de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în
lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai
mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut
ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică
necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici
şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de
siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii
aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii
prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în
1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu.
"Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale
de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai
obiect". Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să
introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi
deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România
„progresistă”.
Modelul
Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi
politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi
junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie
de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi
modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia”
culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile din 2008 legate de
finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării
simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului
nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar
şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.
Chipul nou
al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic
şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari
infractori, escroci, derbedei, securişti, foşti comunişti.
Acesta este
referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel,
tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi
formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au
“tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din
“ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie
fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul
lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor
care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu
prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului
canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului
canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar
mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în
tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice.
Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii
pretins (nou) europene.
Procust şi sfârşitul “noului canon”
politic
Teza
trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a
modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă
naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi,
astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la
adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii
politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte
învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional,
distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al
generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi
naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti
(vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste)
sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii
“noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii
GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus
umărul, pe care l-au avizat şi certificat.
Sistem
politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”,
chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a
arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în
antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic
incorect”.
“Nefiind
oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale
existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi
inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi
morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde,
tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)
Ţărani? Nu
sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai
de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori,
demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o
compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)
Oameni de
stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără
ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu
ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre
stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi
care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă
care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr.
11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)
“Arionii”,
la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om
politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice,
Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu,
în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei
eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul
Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei
operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe
care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet,
diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.
Poate judeca
oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea
momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi
eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.
Marea
majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România
iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află
în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii
vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în
posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de
sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce
înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.
“Canonul
politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un
antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu,
de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut
doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.
Dosarul Eminescu
Cei care îl
portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale
simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu
cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică,
tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici.
Un excurs jurnalistic lansat acum câțiva ani de ziarişti de investigaţie
afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt al vieţii
ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat roade neaşteptate. Ipoteza
lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi
cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului
de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o
deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de
filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei
investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor
Mihai Eminescu. "Codul Invers - Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului
Mihai Eminescu", cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini
de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea
sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale
austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din
însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei,
părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor
europene. Un astfel de "plan de măsuri" în ce-l priveşte pe
militantul societăţii conspirative "Carpaţii" - Mihai Eminescu –
poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!
Deoarece
Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale!
Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în
acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.
Eminescu a
devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în
presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost
urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa
de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu
profesionalism.
Eminescu a
atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare
specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi
manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România.
Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei
ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul
aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi - mai
mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.
Cea mai
însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din
1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul
vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul,
din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în
iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu.
Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul
dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul
ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi
perfecţionată sub comunism.
Eminescu îşi
asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât
liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui
capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar
şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează - “Eminescu s-a
făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce
acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o
“neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi
totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici,
afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.
Eminescu - omul politic naţional
Pe scurt un
ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai
Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului
Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la
organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10
capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.
Eminescu
duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru
Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de
politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a
Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori,
că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia
sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program
al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru
subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea
Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe
români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii
materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza
jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu
liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş
conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună
surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia:
"şi mai potoliţi-l pe Eminescu"). Scârbit, acesta protestează: “Suntem
bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce
suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi
partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la
conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe
Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.
Eminescu - ţinta serviciilor secrete
imperiale
În 1882
Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ,
înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea –
conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă
în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă
de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este
atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în
redacţie.
Manifestările
organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa
diplomatică a Austro-Ungariei în România. "Societatea Carpaţii", era
un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe
faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar
executa şi acţiuni conspirative.
Într-o nota
informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al
Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi
ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la
4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre
aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat
în organizaţie - n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost
situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei
austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”.
Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.
Eminescu,
redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se
încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru
instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe
timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în
favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă”
a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora
românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St.
Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof - und
Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)
Un alt un
raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei,
informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un
anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion
austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În
contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a
lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii,
despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât …
spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de
comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu
şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar
fi atins de alienaţie mintală”.)
Eminescu
avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al
conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate
ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre
universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network
care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe
lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru
Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi
Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru
unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale
inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor
secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia
arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele
informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider
primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul
Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens:
“Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care
avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale
cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr
denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea
catolicismului în România.
În 1883
Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în
Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de
autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă,
denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă
pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele.
Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti,
ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi
putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora.
Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.
“Moartea civilă”
În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat
pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate
normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de
defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi”
interesaţi prin diferite mijloace.
Ziua de 28
iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu
doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a
rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark
i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În
cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru
intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii
anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o
scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar
Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Guvernul a
desfiinţat "Societatea Carpaţii" chiar la cererea reprezentantului
Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea
lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au
fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost
devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate
pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.
Exact în
această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre
România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia.
Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce
excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care
ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru
drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor
manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea
Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării
Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele.
Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele
“interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură
politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta
jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la
urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.
Lichidarea
Ce urmează
în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate
de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi
va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat
manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le,
selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată
corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au
scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la
care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”.
Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei
Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând
până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au
fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor
secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se
lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică -
romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu
mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în
cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit
în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu
situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta
până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu
la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar
apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o
polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a
conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află,
însă, că autorul articolului în chestiune este "bietul Eminescu" Şi
tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în
martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a
fost pusă la index.
Defăimarea
Defăimarea
sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii
continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat
drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti
în medicină legală - cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de
Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o
intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani
de zile, Ovidiu Vuia scrie: "Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător
ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului,
sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o
demenţă paralitică". Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie
1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după
autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german
Schiller, iar apoi este "uitat" pe fereastră, în soare. Creierul său
era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această
boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă
propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al
Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri
de prestigiu” - în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi
perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.
http://www.curentul.info/special/8767-adevarul-despre-eminescu
Sabin Balasa: Mihai Eminescu - Luceafarul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu