Articol aparut in
"formula-as.ro" cu
interviul dat de Pr. IOAN DURĂ
- protopop al
parohiilor ortodoxe din Belgia şi Olanda - "Biserica este prima chemată să
păstreze identitatea românilor din diasporă"
"Un
cimitir bătrân, cu lespezi de piatră, sub care n-a mai fost înmormântat nimeni,
de-un veac. Copaci vechi de când lumea şi o Madonă de marmură, care veghează
grădina. O capelă semeaţă şi sobră, cu ziduri groase de piatră, ridicată la
1852.
Monument istoric. Dar, minune!, în faţa altarului ei, un preot român,
smerit purtător de lumină: părintele Ioan Dură. Lumea, din ce în ce mai multă,
umple biserica. Unii, în costume naţionale româneşti. Înăuntru, pereţii cenuşii
şi foarte înalţi, de edificiu catolic, străjuiţi de îngeri de ipsos, strălucesc
de frumuseţea icoanelor ortodoxe pictate pe lemn.
Una îmi atrage atenţia în mod
deosebit: icoana Sfinţilor din închisorile comuniste, a cărei putere este
întărită de părticele de sfinte moaşte de la Râpa Robilor, din Aiud.
Apoi,
Sfânta Liturghie. O slujbă ortodoxă, într-o frumoasă limbă românească. Toată
suflarea cântă de aprinde aerul.
Iată doar
câteva imagini care compun o realitate prea puţin cunoscută la noi acasă. Viaţa
fraţilor noştri plecaţi în străinătate, în căutarea unui rost mai bun decât cel
pe care îl putea oferi România. Într-o duminică a lunii Aprilie, am simţit şi
eu puterea rugăciunilor făcute cu dor de ţară, şi am avut dovada vie şi
înălţătoare a faptului că românii uniţi în credinţă, sub har, pot muta şi
munţii din loc. Am avut bucuria să cunosc oameni deosebiţi, aşezaţi într-o
rânduială străveche şi hotărâţi să transmită mai departe, în ciuda tuturor
dificultăţilor, dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de ţară! Adunaţi în jurul
Preacucernicului Părinte Ioan Dură, animaţi de sfinţia sa şi de doamna
preoteasă Christina, aceşti fraţi creştini fac să trăiască, la mii de kilometri
depărtare de ţară, România profundă. Cum reuşesc? Ce-i face să vină, duminică
de duminică, de la zeci sau sute de kilometri depărtare, pentru a se întâlni
dinaintea aceluiaşi altar? Cum de sunt atât de afectuoşi între ei? Atâtea şi
atâtea întrebări, la care, cel mai în drept să ne răspundă este chiar părintele
Ioan Dură, protopop al parohiilor ortodoxe din Belgia şi Olanda. Un preot care
parcurge în fiecare sărbătoare patru sute de kilometri, de la Bruxelles până la
Schiedam şi înapoi, pentru a le sluji enoriaşilor. Un preot care, în 36 de ani
de preoţie are izbânzi cât pentru şapte vieţi.
- Părinte,
aparţinem unui popor majoritar ortodox şi unei ţări în care viaţa creştină este
încă foarte puternică, aşa cum nu mai este în foarte multe părţi ale lumii.
Pornind dintr-un asemenea loc, pentru a face misionarism, presupune, desigur, o
schimbare importantă. Cum este să fii preot ordotox în diaspora?
- Mă bucur
că întrebaţi asta, pentru că postura noastră, a preoţilor din diaspora, nu este
înţeleasă prea bine, uneori nici chiar de ierarhia bisericească, darămite de
credinciosul de rând. Aşadar, am un răspuns scurt: preotul român ortodox în
diaspora este un apostol. El face muncă de apostolat, în sensul cel mai exact
al termenului. Şi am şi un răspuns ceva mai lung, pentru a mă explica. Trebuie
să distingem între perioadele diasporei române, pentru că în funcţie de ele s-a
modificat percepţia asupra românilor din străinătate, a nevoilor lor, inclusiv
pastorale şi, implicit, rolul preotului. Aşa cum am cunoscut-o eu, au fost trei
perioade ale diasporei: cea de dinainte de 1989, când în România era un regim
comunist, cea din 1990 şi până la intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană
şi, în sfârşit, cea de după aderarea la Uniunea Europeană. De asemenea, din
punct de vedere bisericesc, a existat o diaspora ataşată de Biserica Ortodoxă
Română şi înainte de 1989, şi una numită a Exilului. Între cele două nu a fost
armonie, dimpotrivă, spiritul de dragoste creştină şi de unitate românească
erau în suferinţă, din pricina politicului - chiar dacă nici unii, nici
ceilalţi, nu susţineau regimul comunist. În fiecare dintre perioade, preotul
ortodox a avut de răspuns altor provocări, pentru a-şi îndeplini misiunea.
Înainte de 1989, era greu să câştigi încrederea Exilului, dacă erai hirotonit
şi trimis în diaspora de către Patriarhia Română, care era văzută de unii drept
colaboraţionistă cu regimul comunist. Mai mult decât oricând, rostul preotului
era atunci acela de a coagula şi de a menţine un duh de frăţietate în parohii.
După 1989, au fost câteva valuri de emigranţi români - unii plecaţi imediat
după sângeroasele mineriade -, care aveau nevoie de ajutor, la modul foarte
concret, dar care veneau, iarăşi, cu suspiciuni şi cu un bagaj spiritual mai sărac
sau mai bogat, după caz. De la aderarea României la UE, suntem, paradoxal,
într-o situaţie mai bună ca libertate de mişcare şi de acţiune, dar mai grea
din punctul de vedere a relaţiei directe cu românii noştri. Acum sunt foarte
amestecaţi intelectual, social, spiritual, şi este un efort permanent de a găsi
cheia spre inima fiecăruia. Mulţi nu vin la biserică, iar dintre cei care
frecventează slujbele ortodoxe, o parte preferă bisericile greceşti, ruseşti
sau sârbeşti, pentru că sunt mai aproape de locuinţele lor, pentru că au alte
posibilităţi financiare şi de ajutor, fiind susţinute cu mult mai mult de
statele şi de Patriarhiile de care aparţin. Una peste alta, preotul român a
fost chemat mereu la o lucrare de apostolat, de pescar de oameni, în condiţii destul
de vitrege.
- Din câte
am văzut, sfinţia voastră v-aţi descurcat minunat, reuşind să înfiinţaţi 18
parohii în Belgia şi Olanda, să duceţi neîntrerupte lupte teologice în revista
"Mărturie ortodoxă", pe care aţi fondat-o şi aţi condus-o timp de 16 ani,
dar şi în alte publicaţii la care aţi colaborat, să fiţi şi foarte respectat şi
iubit de credincioşi.
- Eu sunt un
caz atipic, nu sunt reprezentativ pentru toţi preoţii din diaspora. În 1980, pe
când mă aflam la al doilea doctorat în "Istoria Bisericii", la
Leuven, în Belgia, mi s-a propus să fiu hirotonit de către Patriarhia Română.
Am fost solicitat să devin preot pentru comunitatea românilor din Olanda, unde
erau numeroase familii mixte româno-olandeze, emigrate forţat după război. În
România au lucrat, înainte de instaurarea comunismului, mulţi olandezi, în
special în domeniul exploatării petrolului, care apoi au fost siliţi să plece,
cu tot cu familiile pe care şi le întemeiaseră la noi. Aş fi putut fi preot la
biserici greceşti, căci din 1972, am făcut la Atena un prim doctorat în
Teologie şi tot acolo m-am căsătorit cu o ateniancă, presbitera Christina, aici
de faţă. Dar nu am vrut. Am acceptat însă propunerea Patriarhiei noastre,
pentru că am văzut în ea posibilitatea de a rămâne legat de românii mei, de
tradiţiile şi obiceiurile noastre, de tot ce este bun şi frumos pe pământ
românesc, mai ales că nu aveam de gând să mă mai întorc în ţară. De-acum,
regimul comunist ajunsese într-o fază foarte urâtă, care îmi anula orice
dorinţă de a mă întoarce la ai mei. Aşa am ajuns primul preot ortodox român în
Olanda.
- Onorant,
dar şi greu, probabil...
- Aceasta a
fost unica parohie ortodoxă română, mulţi ani, în Olanda, iar eu, singurul
preot. Pentru că am slujit prima Sf. Liturghie pe 25 Ianuarie 1981, de
praznicul Sf. Grigore Teologul, am dat acest hram parohiei noastre, care există
până astăzi. Înainte de 1989 nu a fost cu putinţă să mai facem vreo parohie,
dar din 1990 încoace, am mai fondat încă opt în Olanda şi nouă în Belgia. Ne-a
fost foarte greu. Am slujit Sfânta Liturghie în biserici şi capele închiriate
cu ora, unde mergeam cu toate cele necesare, veşminte, sfinte vase purtate în
cutii, duminică de duminică, la sute de kilometri depărtare de oraşul în care
locuiam. Soţia mi-a fost şi cântăreţ, şi dascăl, şi principal ajutor la
administrarea parohiei, şi mâna dreaptă la editarea revistei noastre, şi
şofer... În condiţiile în care lucra şi ea ca profesor şi am avut de crescut şi
şase copii, pe care îi luam peste tot cu noi... De altfel, trei dintre băieţii
noştri au făcut şi studii teologice, dar niciunul nu s-a hirotonit, ştiind
viaţa de jertfă pe care am dus-o.
- Aţi fost
acceptat uşor de românii emigranţi?
- Faptul că
ţineam de Patriarhia de la Bucureşti nu era un lucru bine văzut de Exilul românesc.
Cu toate acestea, datele mele biografice şi, probabil, firea mea îngăduitoare
şi sinceră m-au ajutat să mă apropii de mulţi dintre românii din Olanda, Belgia
şi Franţa, unii dintre ei fiind personalităţi proeminente ale Exilului, ca
Remus Radina şi Cicerone Ioniţoiu. Am colaborat la multe dintre revistele
Exilului: "Libertatea" (SUA), "Dorul" (Danemarca),
"Căminul Românesc" (Elveţia), "Lupta" (Franţa) şi altele.
Şi cred că am fost o punte între oameni care, altminteri, nu ar fi stat la
aceeaşi masă. În anul 1987, am protestat în scris împotriva dărâmării
bisericilor din Bucureşti. M-au preluat o serie de publicaţii din străinătate
şi postul de radio "Europa Liberă", iar acest gest cred că a risipit
orice urmă de neîncredere. Cu acest trecut, desigur că şi parcursul meu de după
1989 a fost diferit de al altor preoţi români.
- Oare
există un numitor comun pentru toţi preoţii din diaspora?
- Da:
responsabilitatea uriaşă faţă de românii ortodocşi. Aici suntem, practic, o a
doua Românie: aproximativ cinci milioane de emigranţi. Şi Biserica Ortodoxă
Română este prima chemată să-i ajute să-şi păstreze identitatea. Aşa încât
rolul preotului român devine şi mai important. El nu mai este doar o călăuză
spirituală, ci şi un lider al românităţii dezrădăcinate. Vestea bună e că acum
găsim mai uşor biserici - în general catolice, pentru că ele rămân fără
credincioşi - pe care să le concesionăm pe termen lung şi unde să ne fixăm
parohiile. Şi odată ce poţi pune steagul credinţei tale pe o casă, atunci eşti
mai lesne de văzut şi de urmat. Este încă trebuinţă de noi parohii, căci
românii sunt răspândiţi peste tot şi nu toţi îşi permit să facă zeci sau sute
de kilometri până la o biserică românească. Numai în Bruxelles sunt zeci de mii
de români, nu le ajunge o parohie. De asemenea, este nevoie de episcopi, căci
nu se poate ca un singur ierarh, cum este ÎPS Mitropolit Iosif de la Paris, să
aibă în grijă nouă ţări. Omeneşte vorbind, oricât de dedicat ar fi un ierarh,
nu poate ţine o legătură strânsă cu preoţii şi enoriaşii din atâtea locuri. Or,
episcopul este părintele către care se îndreaptă toate privirile şi toate
inimile, pentru a primi cuvânt de folos şi îmbărbătare, în momentele cele mai
grele, cum sunt şi cele de acum, în care secularismul înăbuşă credinţa şi îi
marginalizează pe credincioşi. Noi, românii ortodocşi, avem mai mulţi
credincioşi în diaspora decât grecii şi ruşii, dar nu avem nici pe departe
numărul lor de episcopi în străinătate. Iar asta se simte. Eu, unul, am tot
făcut demersuri pentru alegerea măcar a unui episcop-vicar, care să răspundă de
Belgia şi Olanda. Voi mai insista.
- Părinte,
există vreo diferenţă între credincioşii români din ţară şi cei din diaspora?
- Şi
credincioşii de aici sunt exact ca toţi românii. Tot din România vin şi ei. Şi
dacă au deprins acolo un fel de a se apropia de biserică, atunci pe acela îl
manifestă şi aici. Dacă au avut parte de un preot bun, vin cu un anume duh şi
vor căuta şi aici un preot care să-i ajute să se menţină sau chiar să crească
duhovniceşte. Dar sunt şi alţii complet nepregătiţi, necatehizaţi, cu anumite
prejudecăţi legate de cler şi de slujbele Bisericii. Iar unii au mărturisit că
aici au găsit Ortodoxia. Am avut şi cazuri de români pe care i-am botezat la
vârste mari. Important este că, într-un fel sau altul, au ajuns la biserică.
Dacă ei caută biserica, datoria preotului este să le deschidă ochii
duhovniceşti. Desigur, contează şi din ce plămadă e făcut fiecare, dar aici
este darul preotului de a-i conştientiza ce înseamnă să fii mereu cu Hristos.
Frământată cum se cade, orice plămadă creşte până la urmă. Cea mai mare bucurie
a unui preot este să-i facă pe credincioşi conştienţi de prezenţa permanentă a
lui Hristos şi să-i facă mărturisitori ai Adevărului.
- Cum sunt
percepuţi emigranţii români de către popoarele în mijlocul cărora s-au
stabilit?
- De la
intrarea României în Uniunea Europeană, când emigraţia n-a mai fost selectivă,
percepţia s-a schimbat, şi nu în bine. Pentru că n-au mai venit încoace numai
oameni cinstiţi, muncitori etc... Aşa cum un măr putred strică sau dă impresia
că toate merele dintr-un coş sunt stricate, aşa şi faptele urâte ale unor
români aruncă o faimă proastă asupra tuturor românilor. Mai ales că presa
locală accentuează originea etnică, atunci când e vorba despre infractori străini.
Dar noi avem şi foarte mulţi oameni de valoare în diaspora. Numai în parohia
noastră sunt peste 30 de doctori în diferite discipline, unii - profesori
universitari, alţii - cercetători de vază, iar unul este şi academician: Mihai
Netea, de la "Radboud University Nijmegen Medical Centre" din Olanda.
El a primit, în 2016, "Premiul Spinoza" din partea Organizaţiei
pentru Cercetare Ştiinţifică din Olanda, un premiu considerat "Nobelul
Olandei". Şi este un enoriaş foarte prezent, care şi-a botezat copiii în
biserica noastră, care vine la slujbe cu familia... Şi nu mă refer doar la
somităţi, ci şi la oamenii simpli, care sunt credincioşi, harnici şi apreciaţi.
De fapt, nu cei care obişnuiesc să vină la biserică fac probleme. Cei care sunt
în afara parohiilor umplu închisorile şi ne fac de râs. Şi Patriarhia Română ar
trebui să se ocupe mai mult de cei din închisori, pentru a-i recupera. Noi, ca
parohie, am făcut ce-am putut, dar ar trebui preoţi dedicaţi şi o mai mare
implicare a ierarhiei noastre.
- La
invitaţia sfinţiei voastre, am avut bucuria să vă cunosc parohia şi am fost
foarte impresionat de frumuseţea acestei comunităţi. Cum aţi reuşit să faceţi
să se simtă atât de puternic sentimentul de fraternitate între enoriaşi şi ei
să vă devină sprijin temeinic?
- Plămada
românească este bună. Cine n-o vede e orb. Iar dacă este cine să o frământe
bine, îndată se văd şi rezultatele. Să nu credeţi că oamenii erau aşa de la
început, dar totul se poate deprinde. Cu grijă şi perseverenţă şi, mai ales, cu
ajutor de la Dumnezeu. Unii nu fac deosebirea între o parohie din ţară şi una
din diaspora. Or, o biserică de aici reuneşte români din toate colţurile
României, cu obiceiuri diferite, cu un anumit tipic bisericesc învăţat etc. Nu
e treabă uşoară să-i armonizezi. Pe de altă parte, şi parohiile româneşti
diferă şi de la o ţară străină la alta. Una e o parohie în Belgia, alta e una
din Olanda. Căsătoriile cu localnici, de la care românii pot împrumuta un fel
de a trăi, nivelul de educaţie şi cel tehnologic întâlnit într-un stat sau
altul, substratul cultural şi, nu în cele din urmă, clima influenţează
semnificativ viaţa credincioşilor. La urmă vine şi preotul cu zestrea sa,
studii, nivel duhovnicesc, râvnă... La biserică nu trebuie să mergi ca să faci
act de prezenţă, ori doar pentru a da bineţe Domnului şi a arăta astfel că nu
L-ai uitat, ci ca să te desăvârşeşti. Şi acesta e un proces greu. Preotul are
datoria să te ia de mână şi să te conducă pe acest drum. Cu delicateţe, pentru
că toţi oamenii sunt foarte vulnerabili. Şi cu multă dragoste. Eu, unul, mă
silesc să-i determin să participe la slujbele bisericii, nu doar să asiste. Aţi
observat că ştiu toţi să cânte, să dea răspunsurile preotului. Şi dincolo de
Liturghie, avem şi altele de făcut împreună; ne cunoaştem, ne sprijinim, facem
conferinţe şi pelerinaje, ţinem o şcoală de duminică, ne fixăm diferite
activităţi şi obiective... Suntem o familie. Fiecare are familia lui mică, dar
şi familia mare, parohia. E foarte important să nu se simtă singuri. Deseori m-am
făcut purtătorul lor de cuvânt pe lângă oficialităţile române şi străine.
Încerc, pe cât îmi stă în putinţă, să dau fiecăruia ajutor, şi nu doar
duhovnicesc...
- Părinte,
ce aţi făcut sfinţia voastră în Belgia şi Olanda, într-un timp relativ scurt,
pare că ţine de suprafiresc.
- Aşa şi
este. Totul este un miracol. Dumnezeu face minuni cu noi în fiecare zi, dar
numai pe unele le vedem. Cu puterile mele omeneşti, n-aş fi reuşit.
Carte de
vizită IOAN DURĂ
Preot,
teolog şi istoric, născut pe 9 aug. 1945, la Fedeleşoiu - Vâlcea. Doctor în
Teologie la Atena (Grecia, 1972) şi Istoria Bisericii, la Leuven (Belgia,
1977). Autor a numeroase studii teologice, unele reunite în volume proprii,
altele risipite în volume colective sau prin diferite publicaţii, precum şi al
unor traduceri din limbile greacă, italiană, franceză şi engleză. Fondator şi
director al unei reviste parohiale, "Mărturie ortodoxă", între 1982
şi 1998.
Iniţiator a
18 parohii ortodoxe româneşti în Belgia şi Olanda. Protopop al B. O. R. pentru
cele două ţări. Paroh al parohiei Schiedam din Olanda."
Claudiu Târziu
S: PASB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu