Carte fanion despre Romania - Robert D. Kaplan

ROMÂNIA, O PIEDICĂ PENTRU IEȘIREA RUSIEI LA ADRIATICA ȘI PENTRU UNGARIA ”MARE”

Posted on Februarie 24, 2016 by Thraxus Ares

 Coperta cărții despre România a lui Robert Kaplan.

Robert D. Kaplan, considerat de revista Foreign Policy unul dintre primii 100 de gânditori ai lumii, a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală.

Cartea sa ”În umbra Europei” este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică – opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să’şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece, Holocaustul etc. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru – şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

”Robert D. Kaplan înţelege ca nimeni altul România contemporană şi o descrie, cu erudiţie şi autoritate, din postura străinului care o cunoaşte din interior. Observaţiile lui privind istoria şi geografia sunt de o acurateţe sclipitoare şi au darul de a surprinde perfect esenţa locului şi a oamenilor săi.” (Dennis DELETANT)

Scriitorul și analistul american Robert D. Kaplan crede că Ungaria încă își mai dorește “să recupereze teritoriile pierdute”, între ele și Transilvania. Kaplan știe că nimeni la Budapesta nu vorbește ”public” și ”deschis” despre acest ideal, dar susține că ”acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare”. Rusia și Ungaria ”ar putea colabora” pentru revenirea la Ungaria Mare, declară analistul american, amintind, însă că ”Statele Unite sunt un factor descurajant” pentru orice aranjament de acest fel.

În ceea ce privește ”geografia imposibilă” a României din perioada celui de’al Doilea Război Mondial, Kaplan amintește că atunci țara s’a aflat ”între Hitler și Stalin”, în vreme ce azi este ”mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite: în vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România”.

Luna trecută, a apărut în Statele Unite volumul despre România al analistului Robert D. Kaplan sub titlul, ”În umbra Europei”, carte care va fi lansată în martie și în limba română la editura Humanitas. Scriitorul și analistul american speră că acest volum ar putea așeza și ”mai bine” România pe harta Washingtonului.

Robert Kaplan în Wall Street Journal:

”Orice hartă a Europei din perioada medievală sau de la începutul epocii moderne, înaintea Revoluţiei Industriale, este de o incoerenţă ameţitoare şi demonstrează că lumea era atunci fracturată în mod radical. De fapt, evenimentele care au marcat continentul european în ultimii ani conduc chiar la regresul spre o astfel de organizare extrem de restrictivă. Deceniile marcate de pace şi prosperitate, din anii 1950 şi până la debutul crizei economice din 2009, reflectau contururile politice şi economice ale continentului într’o manieră extrem de simplă. În timpul Războiului Rece s’au coagulat două structuri clare de alianţă care, mai târziu, au fost urmate de iluzia postbelică a unei Europe unite, în care toate statele să se ghideze după aceleaşi principii şi să valideze o monedă unică.”

Interviu:

Tocmai a fost publicată noua dumneavoastră carte. Se numeşte ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”. În curând, va fi lansată şi traducerea în limba română, publicată de editura Humanitas. Foarte interesant, această carte este despre România şi, în acelaşi timp, este o carte despre lume, despre probleme globale. Explicaţi’ne acest lucru puţin.

Robert D. Kaplan: În toate celelalte cărţi ale mele, am încercat să acopăr arii largi – ”Fantomele Balcanilor” se referă la şase-şapte ţări diferite, în vreme ce ”Răzbunarea geografiei’ e despre lume. Aici, am mers în direcţia opusă. Am luat o ţară şi am explorat teme mari. Am folosit România pentru a explora moştenirea imperialismului – austriac, habsburgic, rus, turc, bizantin, Holocaustul, Războiul Rece, agresiunile lui Putin şi viitorul Europei în Uniunea Europeană. Am făcut asta prin intermediul României din două motive: în primul rând, am o relaţie, o afecţiune personală pentru România, pentru că este locul în care, dintr’un punct de vedere spiritual, mi’am început viaţa profesională, în 1981, scriind despre regimul Ceauşescu.

Dar mai e şi un alt motiv: aşa cum Polonia este elementul geografic şi demografic central pentru nord-estul Europei, România este asta pentru Europa de sud-est. Există o mulţime de cărţi minunate scrise de savanţi occidentali fantastici despre Polonia, dar România este, într’o anumită măsură, într’un con de umbră, ceea ce nu merită. Aşa că m’am gândit, ca să zic aşa, să umplu acest gol, acest spaţiu din percepţia occidentală şi, în acelaşi timp, să ne uităm la teme mari, largi, dintr’o perspectivă originală

Spuneţi frecvent, în scrierile dumneavoastră, că, pentru România, geografia a fost deseori un coşmar. Explicaţi’ne la ce vă referiţi cu această idee.

Robert D. Kaplan: România este împinsă atât de mult spre est, România şi Moldova cea vorbitoare de română au o graniţă mai lungă cu Ucraina chiar şi decât Polonia. România nu poate ignora criza rusească şi pe Vladimir Putin. Nu se poate uita la această criză într’o manieră abstractă, aşa cum pot să o facă oamenii din Europa Occidentală sau din Statele Unite. România este mult prea apropiată geografic pentru aşa ceva. Chiar şi cu ororile regimului Ceauşescu – oricât de diferit a fost acest regim de cel de la Moscova, în perioada Uniunii Sovietice şi a Războiului Rece -, România tot a fost, într’o anumită măsură, o ţară sub ocupaţie. Asta pentru că armata sovietică a ajuns în România şi în alte părţi din Europa de est – la sfârşitul celui de’al Doilea Război Mondial, România era încarcerată în închisoarea Pactului de la Varşovia, din cauza geografiei sale. Tot din cauza geografiei, România are legături cu Imperiul Otoman şi cu cel Bizantin, legături pe care ţări precum Franţa şi Germania nu le au. Aşa că s’a dezvoltat, mental, mai greu, din cauza acestei moşteniri a geografiei – e mult mai bine să fi fost sub ocupaţia Imperiului Carolingian sau a Prusiei decât de turci sau de bizantini.

Portretul pe care îl faceţi României după primele dumneavoastră vizite aici, în anii ’80 şi ’90, este foarte sumbru, lipsit de speranţă, chiar trist. Pe de altă parte, spuneţi că, atunci când aţi venit ultima dată aici, adică în 2013, aţi văzut o Românie care’şi trăia cei mai buni ani, că aţi văzut o clasă politică mult mai serioasă. Mai credeţi asta?

Robert D. Kaplan: Da, cred! Românilor le place să se plângă. Şi există multe lucruri de care pot să se plângă: corupţie, guverne care nu’şi ating obiectivele, etc. Dar, când priveşti situaţia dintr’o perspectivă istorică, când te uiţi la ce s’a întâmplat în secolul al XIX-lea, în Primul Război Mondial, în perioada interbelică, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece şi chiar şi primii 4-5 ani de după Războiul Rece – România a ajuns la o creştere economică de 3,9%, a doua în Europa, după Slovacia, care este o ţară mică şi, deci, nu prea se poate compara. România are relativ puţini refugiaţi islamici, pentru că nu face parte din spaţiul Schengen, nu a experimentat criza economică aşa cum a făcut’o Grecia, pentru că nu este în zona euro, aşa că, în principiu, e o ţară stabilă. Are un guvern moderat tehnocrat şi un nou preşedinte care s’a angajat să aibă relaţii mai bune cu Vestul şi instituţii mai curate, mai transparente – rămâne de văzut dacă va putea atinge aceste obiective. Toate acestea sunt ţeluri potrivite, iar faptul că românii se plâng atât de mult de corupţie este un semn pozitiv, optimist, nu ceva negativ. Arată că sunt un popor care nu înclină către fascism ori comunism, ci către lucruri bune: un guvern care să aibă performanţe mai mari. Acesta este semnul unei democraţii adevărate.

După cum am spus, cartea dumneavoastră nu este doar despre România, ci despre subiecte mai mari. Să ne îndreptăm atenţia, deci, asupra Europei, care este un subiect uriaş în acest moment. Spuneţi că Europa se rupe din interior în timp ce se dizolvă din exterior. Explicaţi’ne această evaluare a dumneavoastră, dar şi care credeţi că vor fi consecinţele.

Robert D. Kaplan: Din cauza impactului pe care îl au refugiaţii din Orientul Mijlociu, ţările din Europa au, pe fondul geografiei lor, reacţii diferite. Serbia şi Croaţia se confruntă cu presiuni mai mari. La fel şi Grecia. Balcanii sunt, istoric vorbind, o zonă de migraţie umană dinspre Orientul Mijlociu către Europa centrală. Germania îşi permite să fie mai generoasă, din cauza economiei şi a localizării ei. Pentru că fiecare ţară are un standard diferit, ajung să creeze graniţe între ele. Prin urmare, zona fără graniţe din Schengen dispare treptat, iar Europa se rupe din interior. Se rupe din interior şi din cauza faptului că unele ţări se pot adapta la moneda euro mai bine, unele ţări sunt în Schengen, altele sunt în afara lui, unele au realizat reforme structurale, iar altele nu. Europa se separă. În acelaşi timp, se dizolvă în Eurasia, în Orientul Mijlociu.

Amintiţi’vă că prosperitatea europeană, de’a lungul Războiului Rece, a fost, în definitiv, asigurată de separarea de URSS şi de separarea de Orientul Mijlociu. Statele Unite au protejat Europa de URSS, iar Orientul Mijlociu era captivul unor regimuri totalitare. Acum, toate aceste lucruri au dispărut şi avem aceşti refugiaţi, iar Europa se combină cu alte părţi din zona Mediteranei.

Aş vrea să vă aflu părerea pe următorul subiect: ce părere aveţi despre afirmarea mişcărilor de extremă dreapta şi a populismului de dreapta în Europa? Acesta din urmă, apropo, este foarte prezent şi în cursa republicană pentru alegerile prezidenţiale din SUA.

Robert D. Kaplan: Da, este. Şi iată încă un aspect care arată că politica românească este relativ sănătoasă, comparată cu Franţa, cu Polonia! Comparativ cu alte locuri, românii ar trebui să se simtă norocoşi. Cred că la baza problemelor economice ale Europei sunt nişte probleme structurale. Dacă fiecare ţară din Europa ar creşte precum România, aţi vedea o cu totul altă reacţie la aceşti refugiaţi musulmani.

Nu vi se pare oarecum ironic că, după 150 de ani, Turcia este unul dintre aliaţii noştri împotriva Rusiei?

Robert D. Kaplan: România a bătut de multe ori palma cu turcii, de’a lungul secolelor. Este un lucru mai puţin discutat, dar este adevărat. România a făcut numeroase pendulări între ţari şi sultani şi a fost foarte abilă la asta. Aşadar, orice fel de alianţă dintre România şi Turcia este foarte normală şi ar trebui făcută.

De ce credeţi că Turciei îi ia atât de mult să se horărască în privinţa Siriei, să vină cu o poziţie decisivă, clară, concretă?

Robert D. Kaplan: Pentru că Turcia dispune de foarte puţine opţiuni. Turcia şi’ar dori să decidă militar deznodământul situaţiei de pe teren, din Siria, dar nu are capacitatea de a face asta. Nu are puterea militară necesară îndepărtării de la putere a regimului Assad. Se confruntă cu o revoltă din partea propriei populaţii de etnie kurde, care se întinde şi în Siria – o presiune suplimentară la adresa graniţelor Turciei.

Turcia nu a avut succes nici să convingă Administraţia Obama din Washington să vină cu o forţă militară care să impună o interdicţie de zbor şi un coridor pentru refugiaţi, lucruri pe care Turcia şi le’ar dori pentru a crea un fel de tampon între ea şi regimul Assad. Până acum, cel puţin, Administraţia Obama nu a fost dispusă să facă aceste lucruri. Prin urmare, Turcia vrea să facă multe lucruri, dar poate să facă puţine. Nu uitaţi că Turcia primeşte gaze din Rusia, prin gazoductul Blue Stream. În ciuda tensiunilor dintre Turcia şi Rusia, Turcia se confruntă cu anumite constrângeri în felul în care îi răspunde Rusiei.

Spuneţi că o Rusie puternică nu e niciodată un lucru bun pentru România. Dar, în acelaşi timp, subliniaţi cu fiecare ocazie că nu puterea rusă vă îngrijorează, ci slăbiciunea rusă. La ce fel de Rusie ne uităm acum şi cât de îngrijoraţi ar trebui să fim?

Robert D. Kaplan: Cred că ar trebui să fim foarte îngrijoraţi. Nu doar din cauza Rusiei, ci şi a Chinei. Pentru că agresivitatea rusă sau chineză este alimentată nu de putere internă, ci de slăbiciune internă. Economia Rusiei se prăbuşeşte în acest moment. Nici economia chineză nu o duce bine. Din cauza presiunilor economice cu care se confruntă aceşti dictatori, au nevoie de spectacole în străinătate pentru mase, pentru a stimula naţionalismul. Putin se implică în Siria, pentru a avea o monedă de schimb cu Europa, pentru ridicarea sancţiunilor impuse din cauza Ucrainei. Totul este interconectat. Vrea să fie ridicate sancţiunile, aşa că intervine militar în Siria şi le spune europenilor ”pot să vă ajut cu refugiaţii dacă faceţi asta şi asta”. Este vorba despre un teatru constant de politică şi politică externă, al cărui scop este să atenueze problemele economice de acasă. Pe măsură ce problemele economice ale Rusiei se înrăutăţesc, aşteptaţi’vă ca şi agresiunile Rusiei de peste hotare să se înrăutăţească.

Scrieţi, în noua dumneavoastră carte, următorul lucru: comportamentul său faţă de geografia României şi a Rusiei sunt ”o provocare şi o tragedie pentru România”. La ce vă referiţi când spuneţi asta?

Robert D.Kaplan: În definitiv, Moscovei îi pasă mai mult de Balcani decât Washingtonului. Washingtonul e la jumătate de lume distanţă. Atenţia Washingtonului e distrasă de probleme din Pacific, din Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est, în Orientul Mijlociu, cu Siria şi Irak, şi cu alte probleme. Washingtonul nu a reuşit să acorde acum Europei aceeaşi atenţie pe care a acordat’o în timpul Războiului Rece. Iar România se află în câmpul vizual apropiat al Rusiei. De cealaltă parte, România este departe de Washington. Acesta este lucrul care mă îngrijorează cu privire la ţara dumneavoastră: că va trebui să penduleze între puteri. Asta, mai ales în condiţiile în care cel mai bun lucru pentru România ar fi o Uniune Europeană puternică, un NATO puternic, ceea ce nu văd să existe.

Există puține cărți în limba engleză despre România. Credeți că ultima dvs. carte, ”În umbra Europei”, dedicată într’un fel României, ar putea să’i influențeze pe liderii Statelor Unite în așa fel încât să aibă un mai mare interes față de România?

R. D. K.: Da, acesta a și fost unul dintre motivele pentru care am scris această carte. Am vrut să așez și mai bine România pe harta Washingtonului. Există atât de multe cărți bune, scrise în engleză de istorici și jurnaliști despre Polonia, încât poți spune că există o bibliotecă întreagă despre această țară. România are în schimb parte de mult mai puține cărți. Pentru mine, România este la fel de importantă ca Polonia: geografic, demografic, ca fel de organizare cele două state sunt similare în efortul lor de a face față Rusiei.

Expansiunea Rusiei nu a putut fi oprită până acum: Crimeea a devenit parte a Rusiei, iar Ucraina este pe cale să devină un stat eșuat, Georgia a fost invadată în 2008 de Rusia, și la rândul ei are două enclave rusești pe terioriul ei, Osetia de Sud și Abhazia, în vreme ce Republica Moldova are la rândul ei una, Transnistria. Când credeți că acest episod de revenire în forță a Rusiei va lua sfârșit?

R.D.K.: Cred că economia Rusiei va merge din rău în mai rău și din acest motiv agresiunile Rusiei în afară vor merge la fel din rău în mai rău. De asemenea, în interior situația este complicată, de aceea Putin vrea să fie agresiv în afară. Strategia lui Vladimir Putin este de a crea enclave rusești, spații destinate contrabandei, locuri care nu sunt de loc state legale, ca Transnistria, Abhazia, Nagorno-Karabch, dar care pot fi folosite de Moscova pentru a controla statele pe teritoriul cărora există aceste enclave. Este metoda imperialistă a lui Vladimir Putin: nu cucerește statele cu armata, ci le subminează în acest fel.

Cunoașteți destul de bine Europa de Est, unde doar România, Polonia și statele baltice sunt amenințate de Rusia. De ce credeți că celelalte sunt pro-Rusia?

R.D.K: La ce state vă referiți?

Ungaria, Serbia, poate chiar Cehia și Slovacia. 

R.D.K.: Serbia, Bulgaria și celalte state slave au legătură lingvistică naturală. Ele au tradiționale istorice. România nu are. Pe de altă parte, Ungaria este diferită și cu toate că nu este o țară slavă, se orienteză spre Rusia datorită premierului Viktor Orban. Cred că Ungaria, în adâncul său, își dorește să recupereze teritoriile pierdute. Nimeni nu spune acest lucru deschis, în public, dar cred acest lucru există în rădăcinile politicii externe ungare.

Credeți că Budapesta vrea o Ungarie Mare?

R.D.K.: Se știe că nu e posibilă o Ungarie Mare, ceea ce nu înseamnă că acest lucru nu’i deranjează pe unguri: acela că nu e posibilă revenirea la Ungaria Mare.

S’ar putea ca Ungaria și Rusia să lucreze împreună pentru acest ideal al Ungariei Mari?

R.D.K.: Cred că Rusia și Ungaria ar putea colabora în legătură cu acest lucru până la un punct, dar în același timp, nu uitați, că Statele Unite sunt un factor descurajant în această ecuație. Statele Unite trimite mai multe trupe americane în Europa, mai mult echipament militar și după cum vedem există o mare rezistență împotriva agresiunii lui Vladimir Putin. Cred că avem motive de optimism.

Revenirea Rusiei vine într’un moment de slăbiciune al Occidentului când Ordinea Vestică înseamnă din ce în ce mai puțin pentru România și regiunea în care se află țara. Cum vedeți această confruntare geopolitică între Est și Vest?

R.D.K.: România, alături de Polonia, este cel mai mare stat din Estul Europei și împreună cu Turcia și Azerbaidjan este unul dintre cei patru pivoți geopolitici ai regiunii în această confruntare între Est și Vest. Aceste state i’au rezistat Rusiei și ele sunt puternice din motive diferite: România are o economie de succes, o coeziune mare în interior la fel ca Polonia; Turcia este o țară masivă cu o armată mare, în vreme ce Azerbaidjanul are rezerve importante de petrol și gaz. România este unul dintre statele cele mai importante din această regiune aflată între Marea Baltică și Marea Neagră, care se confruntă cu Rusia.

După anexarea Crimeei de către Rusia, Occidentul, prin politica sa de securitate, a pus accentul mai mult pe Nordul Europei Centrale: pe Polonia și pe Statele Baltice.

R.D.K.: Este corect ce spuneți și cred că e parțial greșită această politică îndreptată mai mult spre Marea Baltică, fiindcă Putin se îndreaptă de asemenea spre Sud-Estul Europei: subminează cu ușurință Republica Moldova și încearcă să preia controlul în Marea Neagră, prin statele din jur, iar în acest moment presează Turcia. Cred că ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra sud-estului european nu asupra Nordului Europei Centrale.

Credeți că R. Moldova va cădea în cele din urmă pradă Rusiei sau va merge spre Europa?

R.D.K.: Republica Moldova este o regiune vulnerabilă cu instituții slabe, cu un nivel extrem de mare de corupție și un stat haotic, din punct de vedere politic. Deci nu se va putea apăra în fața Moscovei.

România sau mai degrabă marile puteri ar putea ajuta R. Moldova?

R.D.K.: Cred că marile puteri trebuie să ajute R. Moldova. România poate la rândul ei fi de folos, dar n’ar trebui să intre într’o astfel de combinație: ar fi prea provocator pentru Moscova. Eu cred că deocamdată România este norocoasă: nu s’a reunit cu R. Moldova, nu este parte a Spațiului Schengen și nu a aderat la Euro Zonă. Dacă ar fi fost membră a zonei euro ar fi ajuns ca Grecia, iar în Schengen ar fi avut multe bătăi de cap cu refugiații. Reunificarea cu R. Moldova ar fi dus la o situație internă care ar fi fost de departe mult mai rea decât cea actuală.

 

Fostul președinte Traian Băsescu a vorbit despre reunificarea României cu R. Moldova ca despre următorul obiectiv major al țării. Există de asemenea o serie de mișcări în acest sens. Sunt utile aceste planuri și aceste discuții despre reunificare?

R.D.K.: Oamenii au planuri pe termen lung, dar în climatul politic actual, a vorbi serios despre reunificarea României cu R. Moldova n’ar fi înțelept.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați observat că “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. De ce credeți că liderii SUA nu vor să fie mai implicați?

R.D.K.: Totul este legat de geografie: în secolul 20, România a experimentat o situație extrem de tragică, înainte și în timpul celui de’al Doilea Război Mondial. România a fost între Hitler și Stalin, iar acum România este mult mai aproape de Putin, decât de Statele Unite. În vreme ce SUA se află în partea cealaltă a lumii, Putin este chiar lângă România. E adevărat, totuși, că susținerea pe care o acordă Washingtonul României este semnificativă. Statele Unite nu sunt o țară izolaționistă, deci România este apărată în NATO, este protejată de UE și Wasington, dar în final trebuie să recunoaștem că Rusia are mai multe interese strategice în Balcani decât puterile Vestice sau decât SUA.

Ce planuri credeți că are Rusia în România?

R.D.K.: Rusia poate acționa indirect: poate încerca să facă statele est-europene să fie mai dependente de Moscova din punct de vedere energetic, poate pune în operă operațiuni subversive cu ajutorul serviciilor secrete, poate susține crima organizată, poate influența mass-media sau chiar partidele. Toate acestea par să existe mai puțin în România decât în cazul vecinilor slavici ai țării dvs. Dar există întotdeauna un risc.

Folosind toate aceste instrumente despre care ați vorbit, până unde poate merge Rusia?

Poate ajunge să controleze această regiune sau, în orice caz, tinde spre acest deziderat?

R.D.K.: Nu. Rusia știe că Pactul de la Varșovia nu poate fi recreat: a fost prea scump și atunci când exista. Control direct din perioada comunistă asupra statelor estice s’a dovedit mult prea scump. Rusia crede că Europa Centrală și de Est este o zonă tradițională a influenței sale imperiale.

Într’un articol recent publicat în The Wall Street Journal și intitulat Noua hartă medievală a Europei scrieți că UE continuă să se ”fractureze” și că ”acest vacum de putere ar putea crea în secolul 21 un echivalent al sfârșitului Sfântului Imperiu Roman”. Analiza dvs. sugerează un final al Uniunii Europene. Prevedeți un astfel de viitor?

R.D.K.: Prezic o slăbire a Uniunii Europene, nu sfârșitul ei. Cred că reacțiile diferite față de refugiații musulmani care vin din Africa și Orientul Mijlociu aruncă în aer Europa și conduce la regândirea granițelor libere și amenință Spațiul Schengen. UE se frânge sub propria’i greutate. Deci Rusia, Orientul Mijlociu, Africa de Nord se alătură Europei într’o singură mare zonă geopolitică, cu toate că înainte UE era separată de toate acestea.

Care ar fi soluția pentru a UE?

R.D.K.: Soluția optimă pentru Europa ar fi să facă o reformă economică structurală. Statul social generos pe care l’au adoptat statele europene a devenit accesibil cu adevărat doar în statele din nordul continentului, care sunt mult mai dinamice. E nevoie de reformarea acestui stat social pentru ca economia UE să poată merge mai departe. Pentru că doar creșterea economică i’ar putea face pe europeni să fie mai primitori cu refugiații, ceea ce ar duce și la pacea socială.

Credeți că pentru moment România ar trebui să renunțe la ambiția ei de a intra în Schengen și la aspirațiile spre Zona Euro?

R.D.K.: Cred că pentru moment România se află într’o poziție bună, tocmai fiindcă este în afara Schengen și a Zonei Euro, fiind în același timp în interiorul UE. Situația s’ar putea schimba în viitor. Dacă vor avea loc reforme economice în UE, dacă Bruxelles-ul va reuși să țină sub control criza refugiaților, atunci România ar trebui să adere la Schengen sau la Zona Euro, dar nu acum.

În ultima dvs. carte, ”În umbra Europei” ați vorbit despre “imposibila geografie a Românei” din perioada celui de’al Doilea Război Mondial. Cum e acum?

R.D.K.: Într’adevăr geografia României a fost tragică. România are trebuie să’și întărească instituțiile, să lupte împotriva corupției și să creeze un mediu atractiv pentru investițiile străine.

România ar avea nevoie de o armată mai puternică?

R.D.K.: România trebuie să’și întărească armata din motive geopolitice evidente. Cred că țara a făcut progrese serioase în acest sens în ultimii 20 de ani. E bine pentru România să găzduiască trupe americane pe teritoriul său ca o măsură de protecție împotriva Rusiei.

La nevoie, România ar putea rezista singură în fața unei invazii până la primirea unui sprijin din partea Aliaților?

R.D.K.: Da. S’ar putea apăra singură destul de bine pentru că are o puternică identitate națională. O coeziune internă serioasă și o identitate națională puternică sunt importante și ajută imens din punct de vedere militar.

”În umbra Europei” – titlul cărții dumneavoastră – înseamnă că vă referiți la România ca la o țară îndepărtată, despre care lumea din care faceți parte știe prea puțin, sau ca la o țară a cărei supraviețuire depinde de ”lumina Vestului”?

R.D.K.: În umbra Europei înseamnă exact acest lucru: că este vorba de o țară care nu se află în centru, nu este în inima Europei, nu e Franța, Germania sau Austria. Față de Europa, România este împinsă undeva în Est, mult prea aproape de Ucraina și de fosta URSS pentru a avea o situație confortabilă. Am simțit că România nu a primit încă atenția pe care ar merita’o, nici din partea Europei și nici din partea Vestului, în general. În timp ce despre Polonia există atât de multe cărți bune, scrise de jurnaliști sau istorici, România a fost cumva într’un con de umbră. De aici și titlul.

Ați vizitat România în 1973, 1981, 1990 și 2014. Cel puțin acestea sunt datele despre care vorbiți în carte. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari schimbări, în afara revoluției, din societatea românească?

R.D.K.: România a avut cel mai stalinist și mai represiv regim din blocul estic în timpul ”războiului rece”. Au urmat câțiva ani, cel puțin o jumătate de deceniu, de pseudo-comunism sau pseudo-democrație, cum doriți, în primele mandate ale lui Ion Iliescu. Cu toate probleme sale, care s’au acutizat la mijlocul anilor ’90, România este azi o societate în care creșterea economică este de 3,9% pe an, a doua cea mai mare din Europa. Ea nu se află sub asediul refugiaților, ca alte țări din zonă, are un guvern stabil, moderat și tehnocrat și un președinte orientat spre Occident. Cu toate evenimentele îngrozitoare care au avut loc în trecutul său, cred că, acum, în secolul XXI, România este în cel mai bun moment istoric al său. Este chiar o certitudine! Știu că românii se plâng încă de guvern și de corupție, dar, dacă privim dintr’o perspectivă istorică obiectivă, este clar că România o duce mai bine ca oricând. Cetățenii ei au înțeles asta și luptă împotriva corupției și pentru o guvernare mai bună.

În cărțile dumneavoastră vorbiți despre un așa-numit determinism geografic. Corupția și lipsa de seriozitate a clasei politice românești au influențat evoluția țării după 1989 sau sunt doar aspecte minore dintr’o imagine mult mai mare?

R.D.K.: Nu, corupția nu este un aspect neglijabil, minor. Corupția a fost o componentă substanțială din problemele României decenii și decenii. Sub Ceaușescu, România era profund coruptă. Dar și regimul lui Carol al II-lea și guvernările interbelice au fost destul de corupte. De ce există această reputație a României ca fiind coruptă? Aș spune că e din pricină că România a avut mereu instituții slabe și netransparente și a fost un stat slab. Corupția nu e altceva decât generalizarea vechii rețele alternative de a face lucrurile să se întâmple atunci când instituțiile din rețeaua oficială, guvernamentală, nu funcționează așa cum ar trebui. Provocarea României este să creeze instituții puternice și transparente, impersonale. Procedând în acest fel, corupția va deveni, gradual, o problemă din ce în ce mai mică.

 

Ca fost corespondent de politică externă, spuneți în carte că ați avut mereu un fel de al șaselea simț când a venit vorba despre viitoarele zone fierbinți de pe glob. Care sunt semnele care vă conduc spre ideea că o țară sau o regiune vor deveni ”interesante” pentru presa internațională?

R. D. K.: O regiune are un viitor la știri atunci când oamenilor de acolo le este frică să discute despre marile lor probleme, când sunt probleme pe care le simți în aer, dar ele nu sunt dezbătute pentru că oamenii se simt reprimați sau jenați să le pună pe masă. Viitorul stă în interiorul acestor tăceri, în mijlocul acestor lucruri despre care nu vrem să vorbim. De obicei, acolo stau ascunse și cele mai mari probleme. Un ziarist nu poate să prezică ce se va întâmpla într’o regiune în viitorul apropiat și nici în viitorul îndepărtat. Poate doar să își pregătească cititorul pentru ceea ce poate aduce viitorul pe termen mediu, iar acel cititor să nu mai fie luat prin surprindere. Cu alte cuvinte, dacă ceea ce am scris eu poate să ofere indicii despre cum vor evolua lucrurile peste 4 ani, atunci înseamnă că mi’am făcut meseria cât de bine am putut. Presa românească trebuie să fie obiectivă, să nu îi pese de sensul în care evoluează un anumit subiect. Dacă, atunci când scrii, te bazezi pe obiectivitate și acuratețe, acestea te vor îndrepta către direcția bună.

Este presa un instrument al propagandei rusești în Europa?

R. D. K.: Da. Sunt cunoscute deja practicile Rusiei de a cumpăra organe de presă prin interpuși sau de a influența ziaristii. Scriu și în carte că imperialismul de secol XXI al Rusiei nu înseamnă atât de mult mișcări de trupe, cât activități subversive și operațiuni executate de serviciile secrete, dar și construirea în zonele de interes a infrastructurii pentru petrol sau gaze naturale. Aceste instrumente nu reprezintă o invazie, dar servesc, totuși, obiectivelor lor imperialiste.

 

Publicul se poate apăra de această ofensivă?

R. D. K.: Publicul din orice țară nu trebuie să rămână pasiv în raport cu presa. Toate articolele de presă trebuie citite cu scepticism, iar un cititor trebuie mereu să se întrebe: oare acesta este întregul adevăr? Care sunt aspectele pe care jurnalistul le’a neglijat în relatarea sa? Obligația presei este să fie obiectivă, iar obligația cititorilor este să rămână sceptici, dar nu cinici. Ei pot cere presei standarde ridicate și trebuie să citească din surse diferite, opinii diferite pe același subiect. ”Putin nu e aparatcik; e fost ofițer de informații. Rusia lui Putin nu va lupta în mod convențional pentru cucerirea de teritorii în fostele state satelit, ci neconvențional, pentru a’ți câștiga sufletul și mintea. Putin știe că eroarea Uniunii Sovietice a fost că nu s’a bazat pe soft power. Putin știe că, în acest conflict, Gazprom-ul e mai important decât armata rusă. Am început încă de acum câțiva ani să le spunem aceste lucruri prietenilor noștri de la Washington. Pentagonul a înțeles, dar Departamentul de Stat a fost puțin interesat. Au crezut că noi, românii, eram un pic paranoici…” Observație a lui Iulian Fota, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui Băsescu în 2014, citat în cartea lui Robert Kaplan. ”Nu. Putin nu e Stalin. Nu e nici măcar Brejnev. Și Europa nu mai este Europa anilor ’30, nici chiar a anilor ’50. Acum s-ar putea chiar ca geografia să reprezinte un avantaj pentru România, căci suntem aproape de Orientul Mijlociu și, astfel, utili americanilor.” Ion Iliescu, citat în cartea lui Robert D. Kaplan.

Spuneți în carte că, pentru dumneavoastră, România din anii ’80 era chiar imaginea războiului rece. Cum vă reprezentați România în acest al doilea război rece?

R. D. K.: România este un aliat puternic al Statelor Unite, alături de Polonia, Turcia și Azerbaidjan. Este unul din cele patru state-pivot din Europa Centrală și de Est care acoperă un culoar de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Este un stat-pivot datorită populației sale numeroase, poziției sale geografice și pentru că România și vorbitorii de limbă română din Republica Moldova au împreună cea mai lungă graniță cu Ucraina. Dintr’o țară stalinistă și fără prestanță, România este acum un stat-pivot major în Europa Centrală și de Est.

Scrieți la un moment dat, parafrazez, că ”întocmai ca un escroc care are mai multe șanse să supraviețuiască Holocaustului, românii au supraviețuit erei Ceaușescu corupând întregul sistem”. Vă rog să comentați această afirmație.

R. D. K.: A supraviețui Holocaustului a presupus numeroase înșelătorii și subterfugii. Oamenii care respectau regulile erau mult mai ușor de ucis. Tirania lui Ceaușescu a fost totală și întreaga țară a fost redusă la un stadiu animal. Supraviețuirea a depins de rețelele alternative, nu de cele oficiale. Sistemul a fost corupt, dar a fost o necesitate. Era singura modalitate de a’ți hrăni copiii.

Își pot depăși Balcanii moștenirea bizantină? Este realist să îi considerăm o altă Europă?

R. D. K.: Cred că Balcanii pot să treacă de moștenirea lor bizantină sau otomană. Totuși, fiecare stat din Balcani este diferit. Serbia și Bulgaria, de pildă, sunt state slabe, puternic influențate de corupția din Rusia. România nu trece prin aceeași experiență, e un stat mult mai puternic și mult mai puțin influențat de ruși. Slovenia, care a fost parte din Iugoslavia, este complet integrată în Europa Centrală. Deci, nu putem generaliza situația din Balcani. Țările din zonă au moșteniri diferite și viteze diferite. Dar este la fel de adevărat că țările care s’au aflat în zona de influență a imperiilor bizantin și otoman s’au dezvoltat mai lent decât țările care au făcut parte din imperiile prusac sau habsburgic.

Spuneți în carte că România, la fel ca Georgia și Armenia, este una dintre țările care au supraviețuit în mod miraculos de’a lungul istoriei. Care este explicația dumneavoastră?

R. D. K.: România a supraviețuit grație limbii sale… Limba este ultimul determinant al culturii și identității unui popor. Poporul este limba pe care o vorbește. Limba română este unică în regiune. Este mult mai apropiată de portugheză decât de bulgară sau de maghiară… a împrumutat României o puternică identitate națională, care i’a permis să treacă peste varii procese și să devină stat național, în ciuda faptului că a fost ocupată și dezmembrată în timpul celor două războaie mondiale, în ciuda invaziilor austriecilor, rușilor, turcilor, bizantinilor. „Dacă Germania și celelalte puteri din cadrul Uniunii Europene nu pot face față unei Rusii revanșarde și dacă UE se macină din interior, România și zonele adiacente vor avea probleme, pentru că e puțin probabil ca Statele Unite să acorde aliaților săi sprijin la nivelul la care a făcut’o în timpul războiului rece. Occidentul va fi departe, Rusia – indiferent sub ce formă – va fi aproape, iar Ucraina va continua, probabil, să fie mai importantă pentru drama europeană decât Spania sau Portugalia.” Citat din cartea ”În umbra Europei”.

Care ar fi cel mai bun și cel mai rău scenariu pentru această parte a lumii în viitorul apropiat?

R. D. K.: Cel mai bun scenariu ar fi ca România să continue să’și întărească instituțiile, să construiască un stat tot mai puternic și să diminueze corupția. De asemenea, guvernele să rămână moderate, iar creșterea economică să se mențină la rate de 3-4% pe an, în ciuda a ceea ce se întâmplă în proasta vecinătate în care se află țara. Cel mai rău scenariu ar fi ca Uniunea Europeană să se destrame, ca agresivitatea Rusiei să continue și ca America să aibă un leadership slab. În acest caz, dacă România nu’și va continua reformele, ea va fi pierdută, va bate în retragere devenind un stat instabil, înconjurat de inamici reali.

Cât de hotărâte sunt SUA să susțină un conflict cu Rusia dacă situația din zona Mării Negre escaladează?

R. D. K.: Administrația americană vrea să evite un conflict deschis cu Rusia, cu orice preț. În același timp, a reînceput să își miște trupele în Europa. De asemenea, a amplasat echipamente militare în Europa Centrală și de Est. Să ne amintim că agresiunea lui Putin a început abia după ce, în 2012, administrația Obama retrăsese două brigăzi din Europa. Putin a văzut această retragere ca pe un semn că America nu mai este interesată de securitatea Europei. Acum, acest proces a fost inversat la Washington, iar trupele revin pe continentul european. Eu cred că administrația Obama este mai dispusă să își asume riscuri vizavi de Rusia, dar că, în același timp, nu dorește un conflict deschis. 

 ”Geografia este o provocare, nu un destin” spune Robert Kaplan și crede, de asemenea că Rusia a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti ”Distincţii geografice şi de principiu au existat însă, într’un fel sau altul, dintotdeauna de’a lungul istoriei. Nucleul dur al actualei organizări a Europei moderne se apropie ca structură de Imperiul Carolingian fondat în secolul al IX-lea de Carol cel Mare. Atunci, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman a ajuns să guverneze teritorii din zona Mării Nordului până la Ţările de Jos şi având extindere şi către mari oraşe precum Frankfurt, Paris sau Milano. În afara acestei organizări rămâneau ‘surorile vitrege’ ale Europei, ţări care se întindeau în lungul Mării Mediterane, din Peninsula Iberică până în sudul Italiei, dar şi regiunea balcanică vitregită de istorie şi tributară tradiţiilor otomane şi bizantine” În deceniile care au urmat celui de’al Doilea Război Mondial, această diviziune clară a fost suprimată, mai ales pentru că ambiţiile de izolare ale Europei s’au concentrat spre graniţele continentale: separarea de regiunea Africii de Nord şi a Eurasiei, care, în decursul istoriei, au jucat un rol extrem de important în conturarea frontierelor de la periferia continentului. Realitatea nu mai poate, însă, să suporte astăzi această izolare pe care Europa vrea să o cultive, iar acest lucru este din ce în ce mai vizibil, o dată cu exprimarea unor atitudini diferite ale diverselor regiuni ale continentului faţă de ameninţările ridicate de presiunile ruseşti, alimentate de preşedintele Vladimir Putin, de valul de refugiaţi care vine continuu dinspre Orientul Mijlociu şi de ameninţarea teroristă omniprezentă atât la nivel naţional, cât şi generalizat, la nivel de continent sau chiar mondial.

”A devenit, aşadar, limpede că centralizarea impusă timp de decenii întregi de Uniunea Europeană şi birocraţia distantă, catalogată frecvent drept nereprezentativă, nu a dus la construirea unei Europe unite. Dimpotrivă, a declanşat pe întreg continentul o undă de şoc, căreia UE îi poate supravieţui doar dacă găseşte, în cel mai scurt timp, modalitatea potrivită de a’şi păstra legitimitatea în faţa diversităţii naţiunilor şi a opiniilor”, argumentează Kaplan.

Separaţiile geografice care asigurau siguranţa Europei în anii postbelici nu mai au efectele de’atunci. În prezent, frontiera sudică a spaţiului european, considerată în mod convenţional ca fiind asigurată de Marea Mediterană, este decalată fizic până în zona Saharei, prin caravanele de imigranţi care sosesc din Nordul Africii, prin Algeria către Libia, se luptă să traverseze Marea Mediterană pentru a ajunge, în sfârşit, pe ”pământul european al făgăduinţei”. Din aceeaşi perspectivă, şi graniţa estică a Uniunii Europene pare din ce în ce mai laxă, mai ales că, în ultimul an, regiunea balcanică şi’a reluat rolul istoric de spaţiu de tranziţie, transformându’se într’un coridor prin care marea masă de imigranţi caută accesul spre centrul continentului.

Europa se află, deci, pusă în faţa unei nefericite ironii istorice. Deceniile în care a cultivat idealurile sale în materie de drepturile omului, inclusiv dreptul celor din ţările defavorizate de a căuta raiul pe bătrânul continent, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Lumea arabă a rămas închisă decenii, cu state-închisori ai căror dictatori-gardieni şi’au ţinut oamenii înăuntru.

 Saddam Hussein în Irak, familia al-Assad în Siria, Muammar Kadhafi în Libia au permis Europei această ”prăjitură idealistă”. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au ”conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decât altele. După ce Germania şi unele părţi din Scandinavia i’au invitat călduros, ţări ca Ungaria şi Slovacia i’au întâmpinat cu garduri de sârmă ghimpată. Balcanii sunt afectaţi de anarhia din Orientul Mijlociu, iar criza economică din Grecia, o fostă provincie otomană săracă, a fost exacerbată de rolul de poartă de intrare a migranţilor din lumea arabă.

Un alt rol major în destabilizarea Uniunii Europene este jucat de Rusia, care după prăbuşirea blocului sovietic nu mai reprezenta în niciun caz o ameninţare pentru Europa. În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi’a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică,

iar aderarea la NATO şi UE le oferea pace şi prosperitate. Orizontul strategic s’a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea, ameninţă estul Ucrainei şi alte frontiere.

”În acest context ar putea avea loc o inversare remarcabilă a alianţelor Războiului Rece.

Europa se reîmparte în jumătăţi, însă de această dată Europa de Est vrea să se apropie mai mult de Statele Unite, din cauza unor temeri tot mai mari că numai NATO nu poate fi o barieră defensivă eficientă împotriva Rusiei. Concomitent, ţările din Europa de Vest, îngrijorate de valul de refugiaţi şi atacurile teroriste de acasă, caută să se apropie de Rusia, în pofida crizei din Ucraina, ca barieră în calea haosului din Siria”, mai notează Robert Kaplan în Wall Street Journal.

Putin ştie că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei, însă, au o opinie foarte diferită. După secole de băi de sânge, ele au respins puterile politice tradiţionale. Pentru a menţine pacea, şi’au pus speranţele într’un regim de reglementare gestionat de tehnocraţi post-naţionali de la Bruxelles. Ele cred că divizările continentului pot fi vindecate prin statul social şi moneda comună. Identităţi naţionale modelate de secole de istorie şi cultură ar urma să facă loc unui superstat european, indiferent de costul legitimării politice a UE în rândul naţiunilor europene.

În Marea Britanie şi în mare parte din Europa de Vest se afirmă o reacţie faţă de expansiunea Bruxellesului, iar aceasta se exprimă puternic în politica internă. Politicile statului social, trâmbiţat anterior ca un balsam pentru divizările de pe continent, au acţionat ca o frână asupra economiilor naţionale, iar această stagnare a alimentat naţionalismul (uneori reacţionar) politic şi intensificarea ostilităţii faţă de refugiaţi.

Intermarium – între ruşi şi americani: România, Polonia, Bulgaria şi ţările baltice

Alt set de îngrijorări se manifestă în Europa Centrală şi de Est. În România – o ţară în care al Doilea Război Mondial s’a încheiat în 1989, odată cu căderea regimului stalinist al lui Ceauşescu -, la fel ca şi în ţările baltice şi în alte părţi ale fostului Pact de la Varşovia şi fostei Uniuni Sovietice, UE continuă să reprezinte mai mult decât un bilanţ. Ea reprezintă o politică ce are la bază state moderne, şi nu naţiuni etnice, guvernate de statul de drept şi nu de arbitrar, care protejează oamenii indiferent de originile etnice sau religioase.

Regiunea care cuprinde ţările baltice şi Polonia, sudul României şi Bulgaria şi estul Caucazului constituie Marele Intermarium (”între mări”, în latină, în acest caz Baltica şi Marea Neagră). Conceptul de ”intermarium” a fost creat de către Josef Pilsudski, un lider polonez din anii ’20 şi ’30, care visa la o centură de democraţii solide între Germania şi Uniunea Sovietică, pentru a contracara tendinţele imperiale ale amândurora.

Ameninţarea, astăzi, vine doar dinspre Rusia, nu şi dinspre Germania. Dominaţia politică a Germaniei în Europa decurge din dominaţia ei economică, iar puterea tinde să se mute de la Bruxelles către Berlin. Însă leadershipul german rămâne stângaci şi ezitant. Dintre toate elitele europene, cele germane şi’au pus speranţa, începând din anii ’40 încoace, în integrarea europeană, în mare măsură ca o cale de exorcizare a demonilor trecutului.

În faţa multiplicării crizelor, cancelarul german Angela Merkel a dat dovadă de abilitate politică, înregistrând eşecuri numai ocazional, ca de exemplu în cazul agresiunilor sexuale comise de Revelion de migranţi arabi. Însă Merkel nu este Bismarck ori Frederick cel Mare şi nici nu vrea să fie. Moştenirea nazismului şi ambivalenţa poziţiei de mijloc între Occident şi Rusia cântăreşte greu împotriva leadershipului german.

În timp ce UE continuă să se fractureze, acest vid de putere ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, până când s’a dizolvat în 1806.

Asta înseamnă că încă nu există alternativă la leadershipul american în Europa. Pentru Statele Unite, o Europă care continuă să se fractureze intern şi să se dizolve într’o geografie fluidă în Africa de Nord şi Eurasia ar constitui cel mai mare dezastru de la al Doilea Război Mondial. Succesul UE timp de multe decenii a fost un produs al puterii americane, care’şi are originile în înfrângerea Germaniei naziste. În pofida imperfecţiunilor sale, UE, mai mult decât NATO, a fost o încarnare instituţională a Europei postbelice libere, unite şi prospere.

Actuala administraţie americană, dar şi viitoarea, este necesar să pună securitatea Marelui Intermarium în centrul priorităţilor sale. Nu este doar o problemă de suplimentare a ajutoarelor militare, ci şi de un angajament diplomatic mai robust faţă de fiecare dintre ţările dintre Baltica şi Marea Neagră. Scopul nu trebuie să fie doar rezistenţa în faţa agresiunii lui Putin, ci menţinerea coeziunii interne atât a capacităţilor UE, cât şi ale NATO.

La nivel politic, acest lucru presupune ajutarea UE să se dezvolte într’o direcţie care să aducă mai multă responsabilitate. În ceea ce priveşte problemele de securitate, o întoarcere americană către Europa va însemna să se renunţe la opinia contraproductivă potrivit căreia Statele Unite vor face mai mult pentru apărarea Europei doar dacă membrii NATO îşi vor creşte bugetele apărării. Cu puţine excepţii, acest lucru nu se va întâmpla în contextul dificultăţilor economice actuale.

Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s’au încheiat. 

Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Problema actuală este dacă UE mai poate spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu Habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i’a adăpostit diversele minorităţi şi interese.

Răspunsul va depinde nu doar de ceea ce face Europa însăşi, ci şi de ce vor alege Statele Unite să facă.

Video: CNAS Book Launch: In Europe's Shadow by Robert Kaplan 

https://thraxusares.wordpress.com/2016/02/24/romania-o-piedica-pentru-iesirea-rusiei-la-adriatica-si-pentru-ungaria-mare/

Ambasada României în Statele Unite ale Americii a găzduit lansarea ultimului volum semnat de Robert D. Kaplan, ”În umbra Europei: Două războaie reci şi o călătorie de treizeci de ani prin România şi mai departe”, dedicat evoluției României de la prima sa vizită în țara noastră, în timpul regimului comunist, și până în prezent. La eveniment au participat membri ai Administrației americane, ai corpului diplomatic acreditat la Washington, foști ambasadori ai SUA la București, personalități românești și americane din mediul academic și cultural, oameni de afaceri și reprezentanți ai comunității românești.

Cu această ocazie, ambasadorul României în Statele Unite ale Americii, George Cristian Maior, a evidențiat perioada îndelungată pe care Robert D. Kaplan a dedicat’o studiului țării noastre. Ambasadorul român consideră îndreptățită afirmația lui Robert D. Kaplan, conform căruia România se află, pentru prima oară în istorie, de partea cea bună a frontierei.

”Știind statutul României de actor prins de geografie între forțe mai mari, românii vor fi probabil la fel de surprinși ca orice occidental de faptul că un scriitor precum Kaplan a dedicat o carte întreagă țării lor, precum și ani de studiu și de reflecție. Poate că aceasta lucrare îi va face pe români să înțeleagă mai bine substanța și însemnătatea lor în lume.

Să își conștientizeze frumusețea și unicitatea care este întru totul europeană, de o manieră opusă celei prezentate de anumiți istorici români. România a devenit parte a celor mai puternice alianțe din lume, stat membru NATO și UE, cu tot potențialul de securitate și prosperitate pe care le oferă acest statut. Pentru prima oară în istorie, strategiile bine gândite și efortul susținut au făcut posibil ca, astăzi, să luăm parte la deciziile care implică securitatea și viitorul nostru. Principala problemă, în acest moment, este să extragem beneficii concrete din aceste realizări, astfel ca pe viitor să ne descurcăm chiar mai bine. Dacă România va fi să fie un stat pivot la Marea Neagră, ea are nevoie de o mentalitate de stat pivot. Dacă România aspiră să fie un model de succes în Europa Centrală și de Est, ea trebuie mai întâi să se perceapă pe sine însăși ca un model de succes. Dar asta cade în sarcina noastră. ‘In Europe’s Shadow’ ridică probleme pe care elitele române au fost prea timide sau prea modeste să le pună ele însele. În contradicție cu neajunsurile pe care percepem că le’am avea, Kaplan ne spune că, astăzi, valorile noastre politice sunt sănătoase și că putem juca un rol pozitiv important în a gestiona provocările cu care ne vom confrunta. Sper că, după ce vor citi cartea și vor reflecta asupra acestor aspecte, românii vor vedea validitatea concluziilor sale” (ambasadorul George Cristian Maior).

 

La rândul său, Robert D. Kaplan, a arătat că România, după ce a trecut prin perioade istorice grele, se află acum în plin apogeu. Față de alte țări din regiune, România are un sistem politic și o economie mult mai bune.

”România poate fi un exemplu, dezvoltând un stat cu instituții puternice, cu o economie în creștere, cu guvern pro-occidental. Românii au o voce puternică și susțin lupta împotriva corupției. Toate acestea sunt lucruri bune și așează țara pe direcția corectă.”

Robert D. Kaplan consideră că România este orientată spre Vest în mod natural și este un aliat serios al Statelor Unite, SUA și România având o viziune comună și o relație foarte apropiată. În opinia sa, față de mijlocul anilor ’90, România a evoluat pozitiv, atât pe plan intern cât și extern. Jurnalistul american susține că multe țări din Europa de est aveau deja, față de România, elemente de reformă în viața publică, la căderea comunismului, de aceea consideră surprinzător de bună situația în care țara noastră se află acum, deși a pornit cu o întârziere, comparativ cu alte state.

Robert Kaplan, consilierul președinților americani.

S’a înrolat în armata israeliană la începutul anilor ’70 și apoi a fost, timp de 16 ani, corespondentul mai multor publicații americane în Europa de Est, Balcani și Orientul Apropiat. A prezis iminența unui război în Balcani în anii ’90, ceea ce a adăugat scrierilor sale valențe profetice.

Robert D. Kaplan este autorul a 16 cărți de politică externă și călătorie traduse în numeroase limbi, fiind desemnat de către revista Foreign Policy printre ”Primii 100 de gânditori ai lumii”. El este senior fellow la Center for a New American Security din Washington și contributing editor la publicația The Atlantic. De asemenea, a semnat numeroase editoriale apărute în cele mai importante publicații din SUA. El a fost și analist principal pe teme geopolitice la Stratfor, visiting professor la Academia Navală a SUA și membru al Comitetului de Politici de Apărare al Pentagonului și consultant pentru Armata SUA.

Robert D. Kaplan a conferențiat la universități de renume și a consiliat președinți, secretari de stat și secretari ai apărării ai SUA. Mai mult, Bill Clinton a ezitat să trimită trupe în Bosnia pentru că citise ”Fantomele Balcanilor”, prima carte a lui Kaplan despre această zonă a Europei. Analistul politic a consiliat pe lângă președinți americani și secretari de stat şi șefi ai armatei americane.

Kaplan nu este lipsit, însă, de controverse. A fost acuzat că este un promotor al imperialismului american şi pentru că a sprijinit războiul din Irak, o poziţie pe care o regretă acum. Obsesia lui pentru Saddam, a admis Kaplan, a derivat din obsesia sa pentru Nicolae Ceauşescu.

Volumul de față face o radiografie pozitivă a evoluției României, autorul arătând că de la prima sa vizită, în 1981, și până în prezent, țara a avut o dezvoltare pozitivă surprinzătoare.

Adus atentiei de Valentina Lupu si George Anca