Iosif și frații săi
(Facerea 35, 9-27 – 37, 1-35)
Mare bucurie
a fost pentru Iacov întoarcerea și așezarea în pământul părintesc. De acum
înainte însă va înfrunta multe și mari necazuri, prin care Dumnezeu l-a
instruit, l-a pregătit. Printre acestea, a gustat în mod repetat din paharul
amar al morții unor persoane iubite. Mama sa Rebeca trebuie că murise înainte
de întoarcerea sa, pentru că nu se mai face referire la ea deloc în Sfânta
Scriptură.
După câțiva
ani de la întoarcerea sa, a murit o altă persoană apropiată, Debora, doica
Rebecăi. Scriptura pomenește aceasta pe de o parte pentru că Debora avea în jur
de o sută optzeci de ani, iar pe de alta să ne înștiințeze că Iacov o cinstea
și s-a întristat pentru moartea ei. Și această înseamnă că Debora a fost o
persoană foarte iubită și folositoare în familia lui Iacov. Aceasta ne învață
că pe oamenii care ne slujesc și ne ajută trebuie să-i cinstim și să-i iubim,
desigur atunci când sunt credincioși și devotați lucrării lor. Apoi a venit moartea Rahilei. Iubita soție a
lui Iacov a murit la nașterea ultimului copil al lui Iacov, Veniamin, și a fost
îngropată lângă Betleem, unde se afla în acea vreme Iacov. La ea se referă
proorocia lui Ieremia despre junghierea pruncilor:
„Rahila îşi plânge copiii şi
nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”[1]. În cele din urmă a venit
rândul lui Isaac, care a murit la vârsta de o sută optzeci de ani. A avut viața
cea mai lungă dintre toți patriarhii. Moartea sa a fost un prilej să se
întâlnească iarăși cei doi fii ai săi, Isav și Iacov, și împăcați să se
îngrijească de îngroparea lui. „Și l-au îngropat feciorii lui, Isav şi
Iacov”[2], ne spune în câteva cuvinte Scriptura. Altădată Isav aștepta să moară
tatăl său, ca să-l ucidă pe fratele său. Acum însă, când a murit Isaac, inima
sa este atât de schimbată, încât, fiind legat de Iacov cu legătura dragostei,
îl înmormântează pe tatăl lor. Și această schimbare este lucrarea puterii și
Harului lui Dumnezeu.
Unul după
altul au murit aceste persoane dragi lui Iacov. Și nu sunt rare în viața
noastră în care bolile, moartea și necazurile de tot felul nu ne lasă să
ridicăm capul. Toate acestea însă ne ajută să ne dăm seama din ce în ce mai
bine de nestatornicia, vremelnicia și deșertăciunea acestei vieți și a
bunurilor ei și astfel să nu ne alipim de ea, ci să avem ochii întorși și ațintiți
spre veșnicie. Însă și în mijlocul mulțimii necazurilor, Dumnezeu nu ne lasă
nemângâiați și neajutorați, ci odată cu încercările ne dă și puterea să le
răbdăm și să ieșim din ele întăriți și cu folos sufletesc. Așa și lui Iacov, în
această perioadă, Dumnezeu i s-a arătat de mai multe ori, ca să-i aducă aminte
de făgăduințele Sale și să le înnoiască și astfel să-l întărească și să-l
mângâie.
Însă
necazurile lui Iacov nu se termină aici. Cele mai mari întristări avea să le
încerce prin cele ce i s-au întâmplat iubitului său fiu Iosif. Astfel ajungem
la istoria lui Iosif, care constituie o etapă însemnată din viața lui Iacov și
din formarea poporului israelitean.
Însă și pentru noi creștinii această
istorie are o mare însemnătate, pentru că Iosif este o preînchipuire a
Domnului. Așa cum Iosif a fost iubitul fiu al lui Iacov, tot astfel și Domnul
este „Fiul cel iubit”[3] al Părintelui ceresc. Și așa cum Iosif a fost pizmuit
de către frații săi, tot astfel și Domnul a fost pizmuit și urât de cei de un neam
cu El. Însă și smerenia, pătimirile și neținerea de minte a răului, precum și
slava la care a ajuns îl fac să fie prin excelență preînchipuirea lui Iisus
Hristos. Pentru aceasta Biserica cinstește pomenirea sa în Lunea Mare, prima zi
a Săptămânii Patimilor Domnului. Să urmărim așadar cu luare aminte istoria
interesantă și plină de învățăminte a lui Iosif.
Cel mai
iubit fiu al lui Iacov era Iosif, pentru că era copilul iubitei sale Rahila și
destui ani, până când s-a născut Veniamin, a fost cel mai mic copil al
familiei. Era însă vrednic de această dragoste, pentru că avea o inimă bună și
se distingea prin cumințenie, ascultare și bună cuviință. Avea deja optsprezece
ani și, împreună cu frații săi Dan, Neftalim, Gad și Asir păștea oile tatălui
său, arătându-și astfel hărnicia și râvna.
Însă marea
dragoste a lui Iacov față de Iosif a stârnit invidia fraților lui și prima
manifestare a invidiei lor a fost învinuirea lui Iosif înaintea tatălui lor.
Scriptura nu ne spune ce învinuire au adus împotriva lui, însă în mod sigur a
fost vorba despre o clevetire prin care voiau să-l vatăme și să micșoreze
dragostea lui Iacov pentru el. Se pare însă că Iacov, cunoscând bine caracterul
lui Iosif, nu a dat importanță învinuirilor lor, ci a continuat să-l iubească,
și, arătându-și dragostea, i-a făcut o haină nouă cu multe culori. Însă aceasta
a sporit invidia în sufletele fraților. Comportamentul lor față de Iosif era
deja în chip vădit rău. „Îl urau şi nu puteau vorbi cu el prietenos”[4]. Nici
măcar un cuvânt bun și pașnic nu-i adresau, ci totdeauna îi vorbeau cu asprime
și vrăjmășie, fiindcă cel ce urăște nu poate vorbi pașnic cu cel pe care îl
urăște. Trebuie să se izbăvească de dușmănie și invidie, ca să poată vorbi
pașnic. Dacă vrem să stăpânească pacea și dragostea în relațiile dintre noi, să
nu lăsăm invidia și dușmănia să stăpânească sufletele noastre.
Însă, în
vreme ce frații săi îi arătau atâta vrăjmășie, Iosif continua să arate bunătate
și nevinovăție. Aceasta se vădește din faptul că nu a șovăit să le povestească două
vise pe care le avusese și care s-au făcut pricină să se mărească încă mai mult
ura lor împotriva lui. „Ascultaţi visul ce am visat: Parcă legam snopi în
ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au
strâns roată şi s-au închinat snopului meu”[5]. Le-a spus acestea cu toată
simplitatea și nevinovăția, așteptând poate ca ei să dea o tâlcuire visului. Ei
însă, răspunzând cu asprime, i-au spus: „Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau
poate ai să ne stăpâneşti?”[6]. Și au spus acestea, desigur, cu multă ironie,
fără să creadă că era cu putință să se întâmple vreodată așa ceva. Însă fără să
vrea au dat o tâlcuire corectă visului lui Iosif. Dumnezeu îngăduie uneori ca
adevărul să fie spus și de gurile unor oameni răi și nelegiuiți, astfel încât
chiar ei înșiși să nu aibă mai apoi curajul și dreptul de a-l tăgădui.
Iosif a avut
însă și un al doilea vis și l-a povestit tatălui său și fraților săi. „Iată am
mai visat alt vis: soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie”[7].
De această dată însuși Iacov l-a certat pe Iosif spunându-i: „Ce înseamnă visul
acesta pe care l-ai visat?
Au doară eu şi mama ta (probabil Lia, pentru că
Rahila murise) şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?”.
Iacov a spus acestea vrând pe de o parte să îmblânzească invidia fiilor săi
împotriva lui Iosif, iar pe de altă parte să-l păzească pe Iosif să nu se
mândrească pentru visele sale. Înlăuntrul său însă, Iacov se întreba ce
semnificație au aceste vise și cum se vor împlini. „Pentru aceasta păstra
cuvintele acestea în inima lui”[8], așteptând de la Dumnezeu împlinirea lor,
așa cum mai târziu Născătoarea de Dumnezeu „păstra în inima ei”[9] cele ce I se
întâmplau lui Iisus și ceea ce El spunea.
Visele lui
Iosif au fost neîndoielnic revelatoare și s-au împlinit, chiar dacă după mulți
ani, întocmai așa cum le-au tâlcuit tatăl său și frații săi. Asemenea vise
revelatoare vom mai întâlni în viața lui Iosif, precum și în alte locuri ale
Sfintei Scripturi. Din aceasta tragem concluzia că uneori Dumnezeu folosește și
acest mod pentru a descoperi voia Sa oamenilor. Însă aceasta nu înseamnă că
trebuie să dăm atenție viselor și să încercăm cu ajutorul lor să ghicim
viitorul. Aceasta este o formă de ghicit și orice fel de ghicit este oprită, pentru
că ne îndepărtează de încrederea în Dumnezeu și ne duce în înșelare.
Sfânta
Scriptură spune limpede: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt…
Pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei ce au nădăjduit în ele”[10]. Însă
și experiența adeverește că visele provin în cea mai mare parte din gândurile
și dorințele noastre sau din amintirile zilei și nu de puține ori sunt curse
ale diavolului, cu care încearcă să ne ducă în înșelare. Așadar să nu dăm nici
o atenție viselor. Să nu ne tulburăm când se întâmplă să avem vise
înfricoșătoare și să nu ne facem nădejdi deșarte sprijinindu-ne pe visuri
chipurile plăcute, ci totdeauna să ne sprijinim nădejdile pe purtarea de grijă
a lui Dumnezeu. Iar dacă vreodată Dumnezeu vrea să ne descopere ceva printr-un
vis, în mod sigur ne va da în aceleași timp luminare și vestire lăuntrică,
pentru a ne încredința că visul este într-adevăr trimis din cer.
Visele lui
Iosif au sporit atât de mult ura fraților săi, încât au început să se gândească
să-l omoare. Li s-a dat prilejul atunci când pășteau oile într-un ținut
îndepărtat, în vreme ce Iosif se afla lângă tatăl său. Fiindcă trecuseră multe
zile de când Iacov nu avea vești de la fiii săi, l-a trimis pe Iosif să-i
întrebe despre sănătatea lor și despre turme. Plin de râvnă, cum era totdeauna,
Iosif nu a refuzat să meargă cale de patru zile, arătând astfel ascultare față
de tatăl său și dragoste față de frații săi. Ei însă, când l-a văzut de departe
venind, și-au făcut îndată un plan nelegiuit. Au spus: „Iată visătorul acela de
vise vine!
Haidem să-l omorâm, să-l aruncăm într-un puţ şi să zicem că l-a
mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visele lui!”[11]. Însă
fratele întâi născut, Ruben, s-a împotrivit spunând: „Să nu vărsaţi sânge!
Aruncaţi-l în puţul acela din pustie, dar mâinile să nu vi le puneţi pe
el!”[12]. Ruben nu era de acord cu groaznica ucidere de frate, însă nu a
îndrăznit să se împotrivească pe față planului fraților săi, fiindcă se temea
că nu numai Iosif nu va scăpa, ci și el se va primejdui să fie ucis de ei.
Pentru aceasta a făcut această propunere, având de gând să-l elibereze pe
ascuns pe Iosif și să-l trimită la tatăl lor.
Propunerea
lui Ruben a fost primită și astfel, de îndată ce Iosif a ajuns aproape de ei,
s-au aruncat asupra lui ca niște fiare, i-au scos haina cea nouă și l-au
aruncat într-un puț, ca să moară acolo de foame și de sete. Și îndată, ca și
cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum s-ar fi izbăvit de cel mai mare și
mai primejdios vrăjmaș al lor, ca și cum ar fi terminat o lucrare de mare
însemnătate, s-au așezat să mănânce. Iosif plângea și îi ruga să-i fie milă de
el, însă ei au rămas neînduplecați. Conștiința lor era cu totul întunecată și
nu-i lăsa să vadă ce mare rău făceau. Mai târziu, când se vor afla într-o poziție
dificilă în Egipt și în mare nevoie, atunci se va trezi și-i va mustra pentru
faptele lor. Din aceasta învățăm că pentru a lucra corect conștiința noastră,
acest judecător pe care l-a pus înlăuntrul nostru Dumnezeu, trebuie să o ajutăm
și noi. Să o păstrăm curată și trează și să nu o întunecăm cu patimile și
răutățile noastre, pentru că atunci seamănă cu o oglindă prăfuită în care nu
putem să ne vedem pe noi înșine.
Încă nu
terminaseră de mâncat fiii lui Iacov, că au văzut de departe venind o caravană.
Erau negustori, care, cu cămilele încărcate cu diferite aromate, se îndreptau
spre Egipt.
Atunci Iuda a propus să-l vândă pe Iosif negustorilor decât să-l
lase să moară.
Propunerea lui a fost primită și peste puțin timp Iosif a fost
vândut ca rob pe douăzeci de arginți. Astfel, se va fi gândit Iuda, și de
răspunderea pentru moartea lui Iosif scăpăm și de noi îl îndepărtăm. Poate că a
pornit și el de la oarecare dispoziție bună: din două rele a ales pentru Iosif
pe cel mai mic. Însă nici Iuda, nici frații lui, nici negustorii nu au putut
să-și închipuie că nu numai că nu vor zădărnici planul lui Dumnezeu, ci îi vor
și sluji prin faptele lor. Tot astfel, mai târziu, cărturarii și căpeteniile
iudeilor au crezut că vor scăpa de stânjenitoarea prezență și lucrare a
Domnului conducându-L la moarte pe cruce, iar diavolul, care îi îndemna la
acestea, căuta să zădărnicească mântuirea oamenilor, pentru care lucra Domnul.
Însă nici arhiereii nici diavolul nu au izbutit să facă ceea ce voiau, ci
împotriva voinței lor, au devenit unelte ale lui Dumnezeu, Care prin mijlocirea
lor a dus până la capăt lucrarea Sa mântuitoare. Desigur, aceasta nu îi
scutește de pedeapsă pentru fărădelegea lor.
Însă în
istoria lui Iosif, atât cât am văzut până acum, găsim și alte asemănări cu
patimile Domnului. Vânzarea lui Iosif a fost desigur o preînchipuire a vânzării
Domnului de către Iuda pe treizeci de arginți, iar aruncarea lui în puț
preînchipuie îngroparea și învierea Sa. Această tâlcuire o dă cel ce a compus
canonul cel mare spunând: „De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în
robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului”. Și în alt tropar:
„De s-a şi sălăşluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre
închipuirea îngropării şi a sculării Tale a fost aceasta”[13].
Să ne
întoarcem însă la fiii lui Iacov. Ruben nu a fost prezent la vinderea lui
Iosif. Poate că se îndepărtase, pentru că nu răbda să audă plângerea
sfâșietoare și rugămințile lui.
Când s-a dus la puț ca să-l scoată, după cum
avea de gând, și nu l-a găsit, s-a tulburat, și-a sfâșiat hainele de întristare
crezând că fusese omorât, a plâns și s-a tânguit. Însă ceea ce el socotea
nenorocire a fost începutul slavei și fericirii lui Iosif. De câte ori nu
pătimim și noi la fel! Ceea ce considerăm a fi un dezastru este adesea spre
mântuirea noastră, iar ceea ce credem că este fericirea noastră se dovedește a
fi o nefericire.
Numai Dumnezeu știe cu adevărat care sunt „cele bune și de
folos sufletelor noastre” și pentru aceasta Lui trebuie cu smerenie să ne dăm
încredințăm „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”.
Cu inima
împietrită și lipsită de pocăință, ceilalți frați se gândeau cum să-și ascundă
fapta și ce să-i spună tatălui lor. În mâinile lor aveau haina lui Iosif. Au
junghiat un ied, au muiat haina în sângele lui și i-au trimis-o lui Iacov (nu
aveau curajul să i-o arate ei înșiși), spunând că au așa găsit-o. Iacov,
recunoscând haina fiului său, a crezut că o fiară l-a sfâșiat pe Iosif și a
început să plângă și să se tânguiască nemângâiat. Și nu numai că au ascuns
adevărul de tatăl lor, ci și, dând dovadă de multă fățărnicie, s-au grăbit să-l
mângâie! Adică minciună peste minciună. Cel mai obișnuit mijloc pe care îl
folosește omul pentru a-și îndreptăți greșelile este minciuna. Și nu șovăie să
folosească și jurământul mincinos, chemându-L astfel pe Dumnezeu, Care este
adevărul, să confirme minciunile sale. Dar să nu amăgim pe noi înșine. Domnul
ne-a spus categoric: „Nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă”[14]. Mai
devreme sau mai târziu păcatul nostru se va vădi și rușinea pe care ne-am
străduit să o evităm va fi mult mai mare. Astfel s-a întâmplat și cu fiii lui
Iacov. După câțiva ani au fost siliți să mărturisească adevărul și au fost
rușinați și pentru că l-au vândut pe fratele lor, și pentru minciunile pe care
le-au spus tatălui lor, care l-au făcut să se întristeze pentru fiul său.
Așadar să nu
încercăm să ne ascundem păcatele prin minciuni, adăugând astfel și alte păcate.
Este mai de folos pentru noi să ne mărturisim greșelile, cerând iertare de la
cei pe care i-am vătămat, și mai ales să le mărturisim cu pocăință și smerenie
lui Dumnezeu prin taina spovedaniei, ca să primim iertare și să ne izbăvim de
veșnica rușine și osândă.
[1] Matei 2,
18.
[2] Facerea
35, 29.
[3] Matei 3,
17.
[4] Facerea
37, 4.
[5] Facerea
37, 6-7.
[6] Facerea
37, 8.
[7] Facerea
37, 9.
[8] Facerea
37, 11.
[9] Luca 2,
19 și 51.
[10]
Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 5-7.
[11] Facerea
37, 19-20.
[12] Facerea
37, 22.
[13]
Cântarea a cincea a Canonului Mare.
[14] Luca 8,
17.
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu