Iosif și frații săi

Iosif și frații săi

(Facerea 35, 9-27 –  37, 1-35)

Mare bucurie a fost pentru Iacov întoarcerea și așezarea în pământul părintesc. De acum înainte însă va înfrunta multe și mari necazuri, prin care Dumnezeu l-a instruit, l-a pregătit. Printre acestea, a gustat în mod repetat din paharul amar al morții unor persoane iubite. Mama sa Rebeca trebuie că murise înainte de întoarcerea sa, pentru că nu se mai face referire la ea deloc în Sfânta Scriptură.

După câțiva ani de la întoarcerea sa, a murit o altă persoană apropiată, Debora, doica Rebecăi. Scriptura pomenește aceasta pe de o parte pentru că Debora avea în jur de o sută optzeci de ani, iar pe de alta să ne înștiințeze că Iacov o cinstea și s-a întristat pentru moartea ei. Și această înseamnă că Debora a fost o persoană foarte iubită și folositoare în familia lui Iacov. Aceasta ne învață că pe oamenii care ne slujesc și ne ajută trebuie să-i cinstim și să-i iubim, desigur atunci când sunt credincioși și devotați lucrării lor.  Apoi a venit moartea Rahilei. Iubita soție a lui Iacov a murit la nașterea ultimului copil al lui Iacov, Veniamin, și a fost îngropată lângă Betleem, unde se afla în acea vreme Iacov. La ea se referă proorocia lui Ieremia despre junghierea pruncilor: 

„Rahila îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”[1]. În cele din urmă a venit rândul lui Isaac, care a murit la vârsta de o sută optzeci de ani. A avut viața cea mai lungă dintre toți patriarhii. Moartea sa a fost un prilej să se întâlnească iarăși cei doi fii ai săi, Isav și Iacov, și împăcați să se îngrijească de îngroparea lui. „Și l-au îngropat feciorii lui, Isav şi Iacov”[2], ne spune în câteva cuvinte Scriptura. Altădată Isav aștepta să moară tatăl său, ca să-l ucidă pe fratele său. Acum însă, când a murit Isaac, inima sa este atât de schimbată, încât, fiind legat de Iacov cu legătura dragostei, îl înmormântează pe tatăl lor. Și această schimbare este lucrarea puterii și Harului lui Dumnezeu.

Unul după altul au murit aceste persoane dragi lui Iacov. Și nu sunt rare în viața noastră în care bolile, moartea și necazurile de tot felul nu ne lasă să ridicăm capul. Toate acestea însă ne ajută să ne dăm seama din ce în ce mai bine de nestatornicia, vremelnicia și deșertăciunea acestei vieți și a bunurilor ei și astfel să nu ne alipim de ea, ci să avem ochii întorși și ațintiți spre veșnicie. Însă și în mijlocul mulțimii necazurilor, Dumnezeu nu ne lasă nemângâiați și neajutorați, ci odată cu încercările ne dă și puterea să le răbdăm și să ieșim din ele întăriți și cu folos sufletesc. Așa și lui Iacov, în această perioadă, Dumnezeu i s-a arătat de mai multe ori, ca să-i aducă aminte de făgăduințele Sale și să le înnoiască și astfel să-l întărească și să-l mângâie.

Însă necazurile lui Iacov nu se termină aici. Cele mai mari întristări avea să le încerce prin cele ce i s-au întâmplat iubitului său fiu Iosif. Astfel ajungem la istoria lui Iosif, care constituie o etapă însemnată din viața lui Iacov și din formarea poporului israelitean.

Însă și pentru noi creștinii această istorie are o mare însemnătate, pentru că Iosif este o preînchipuire a Domnului. Așa cum Iosif a fost iubitul fiu al lui Iacov, tot astfel și Domnul este „Fiul cel iubit”[3] al Părintelui ceresc. Și așa cum Iosif a fost pizmuit de către frații săi, tot astfel și Domnul a fost pizmuit și urât de cei de un neam cu El. Însă și smerenia, pătimirile și neținerea de minte a răului, precum și slava la care a ajuns îl fac să fie prin excelență preînchipuirea lui Iisus Hristos. Pentru aceasta Biserica cinstește pomenirea sa în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Patimilor Domnului. Să urmărim așadar cu luare aminte istoria interesantă și plină de învățăminte a lui Iosif.

Cel mai iubit fiu al lui Iacov era Iosif, pentru că era copilul iubitei sale Rahila și destui ani, până când s-a născut Veniamin, a fost cel mai mic copil al familiei. Era însă vrednic de această dragoste, pentru că avea o inimă bună și se distingea prin cumințenie, ascultare și bună cuviință. Avea deja optsprezece ani și, împreună cu frații săi Dan, Neftalim, Gad și Asir păștea oile tatălui său, arătându-și astfel hărnicia și râvna.

Însă marea dragoste a lui Iacov față de Iosif a stârnit invidia fraților lui și prima manifestare a invidiei lor a fost învinuirea lui Iosif înaintea tatălui lor. Scriptura nu ne spune ce învinuire au adus împotriva lui, însă în mod sigur a fost vorba despre o clevetire prin care voiau să-l vatăme și să micșoreze dragostea lui Iacov pentru el. Se pare însă că Iacov, cunoscând bine caracterul lui Iosif, nu a dat importanță învinuirilor lor, ci a continuat să-l iubească, și, arătându-și dragostea, i-a făcut o haină nouă cu multe culori. Însă aceasta a sporit invidia în sufletele fraților. Comportamentul lor față de Iosif era deja în chip vădit rău. „Îl urau şi nu puteau vorbi cu el prietenos”[4]. Nici măcar un cuvânt bun și pașnic nu-i adresau, ci totdeauna îi vorbeau cu asprime și vrăjmășie, fiindcă cel ce urăște nu poate vorbi pașnic cu cel pe care îl urăște. Trebuie să se izbăvească de dușmănie și invidie, ca să poată vorbi pașnic. Dacă vrem să stăpânească pacea și dragostea în relațiile dintre noi, să nu lăsăm invidia și dușmănia să stăpânească sufletele noastre.

Însă, în vreme ce frații săi îi arătau atâta vrăjmășie, Iosif continua să arate bunătate și nevinovăție. Aceasta se vădește din faptul că nu a șovăit să le povestească două vise pe care le avusese și care s-au făcut pricină să se mărească încă mai mult ura lor împotriva lui. „Ascultaţi visul ce am visat: Parcă legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strâns roată şi s-au închinat snopului meu”[5]. Le-a spus acestea cu toată simplitatea și nevinovăția, așteptând poate ca ei să dea o tâlcuire visului. Ei însă, răspunzând cu asprime, i-au spus: „Nu cumva ai să domneşti peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?”[6]. Și au spus acestea, desigur, cu multă ironie, fără să creadă că era cu putință să se întâmple vreodată așa ceva. Însă fără să vrea au dat o tâlcuire corectă visului lui Iosif. Dumnezeu îngăduie uneori ca adevărul să fie spus și de gurile unor oameni răi și nelegiuiți, astfel încât chiar ei înșiși să nu aibă mai apoi curajul și dreptul de a-l tăgădui.

Iosif a avut însă și un al doilea vis și l-a povestit tatălui său și fraților săi. „Iată am mai visat alt vis: soarele şi luna şi unsprezece stele mi se închinau mie”[7]. De această dată însuși Iacov l-a certat pe Iosif spunându-i: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? 

Au doară eu şi mama ta (probabil Lia, pentru că Rahila murise) şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie până la pământ?”. Iacov a spus acestea vrând pe de o parte să îmblânzească invidia fiilor săi împotriva lui Iosif, iar pe de altă parte să-l păzească pe Iosif să nu se mândrească pentru visele sale. Înlăuntrul său însă, Iacov se întreba ce semnificație au aceste vise și cum se vor împlini. „Pentru aceasta păstra cuvintele acestea în inima lui”[8], așteptând de la Dumnezeu împlinirea lor, așa cum mai târziu Născătoarea de Dumnezeu „păstra în inima ei”[9] cele ce I se întâmplau lui Iisus și ceea ce El spunea.

Visele lui Iosif au fost neîndoielnic revelatoare și s-au împlinit, chiar dacă după mulți ani, întocmai așa cum le-au tâlcuit tatăl său și frații săi. Asemenea vise revelatoare vom mai întâlni în viața lui Iosif, precum și în alte locuri ale Sfintei Scripturi. Din aceasta tragem concluzia că uneori Dumnezeu folosește și acest mod pentru a descoperi voia Sa oamenilor. Însă aceasta nu înseamnă că trebuie să dăm atenție viselor și să încercăm cu ajutorul lor să ghicim viitorul. Aceasta este o formă de ghicit și orice fel de ghicit este oprită, pentru că ne îndepărtează de încrederea în Dumnezeu și ne duce în înșelare. 

Sfânta Scriptură spune limpede: „Ghicitul, tâlcuirea semnelor și visele deșarte sunt… Pe mulți i-au înșelat visele și au căzut cei ce au nădăjduit în ele”[10]. Însă și experiența adeverește că visele provin în cea mai mare parte din gândurile și dorințele noastre sau din amintirile zilei și nu de puține ori sunt curse ale diavolului, cu care încearcă să ne ducă în înșelare. Așadar să nu dăm nici o atenție viselor. Să nu ne tulburăm când se întâmplă să avem vise înfricoșătoare și să nu ne facem nădejdi deșarte sprijinindu-ne pe visuri chipurile plăcute, ci totdeauna să ne sprijinim nădejdile pe purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Iar dacă vreodată Dumnezeu vrea să ne descopere ceva printr-un vis, în mod sigur ne va da în aceleași timp luminare și vestire lăuntrică, pentru a ne încredința că visul este într-adevăr trimis din cer.

Visele lui Iosif au sporit atât de mult ura fraților săi, încât au început să se gândească să-l omoare. Li s-a dat prilejul atunci când pășteau oile într-un ținut îndepărtat, în vreme ce Iosif se afla lângă tatăl său. Fiindcă trecuseră multe zile de când Iacov nu avea vești de la fiii săi, l-a trimis pe Iosif să-i întrebe despre sănătatea lor și despre turme. Plin de râvnă, cum era totdeauna, Iosif nu a refuzat să meargă cale de patru zile, arătând astfel ascultare față de tatăl său și dragoste față de frații săi. Ei însă, când l-a văzut de departe venind, și-au făcut îndată un plan nelegiuit. Au spus: „Iată visătorul acela de vise vine! 

Haidem să-l omorâm, să-l aruncăm într-un puţ şi să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visele lui!”[11]. Însă fratele întâi născut, Ruben, s-a împotrivit spunând: „Să nu vărsaţi sânge! Aruncaţi-l în puţul acela din pustie, dar mâinile să nu vi le puneţi pe el!”[12]. Ruben nu era de acord cu groaznica ucidere de frate, însă nu a îndrăznit să se împotrivească pe față planului fraților săi, fiindcă se temea că nu numai Iosif nu va scăpa, ci și el se va primejdui să fie ucis de ei. Pentru aceasta a făcut această propunere, având de gând să-l elibereze pe ascuns pe Iosif și să-l trimită la tatăl lor.

Propunerea lui Ruben a fost primită și astfel, de îndată ce Iosif a ajuns aproape de ei, s-au aruncat asupra lui ca niște fiare, i-au scos haina cea nouă și l-au aruncat într-un puț, ca să moară acolo de foame și de sete. Și îndată, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum s-ar fi izbăvit de cel mai mare și mai primejdios vrăjmaș al lor, ca și cum ar fi terminat o lucrare de mare însemnătate, s-au așezat să mănânce. Iosif plângea și îi ruga să-i fie milă de el, însă ei au rămas neînduplecați. Conștiința lor era cu totul întunecată și nu-i lăsa să vadă ce mare rău făceau. Mai târziu, când se vor afla într-o poziție dificilă în Egipt și în mare nevoie, atunci se va trezi și-i va mustra pentru faptele lor. Din aceasta învățăm că pentru a lucra corect conștiința noastră, acest judecător pe care l-a pus înlăuntrul nostru Dumnezeu, trebuie să o ajutăm și noi. Să o păstrăm curată și trează și să nu o întunecăm cu patimile și răutățile noastre, pentru că atunci seamănă cu o oglindă prăfuită în care nu putem să ne vedem pe noi înșine.

Încă nu terminaseră de mâncat fiii lui Iacov, că au văzut de departe venind o caravană. Erau negustori, care, cu cămilele încărcate cu diferite aromate, se îndreptau spre Egipt. 

Atunci Iuda a propus să-l vândă pe Iosif negustorilor decât să-l lase să moară. 

Propunerea lui a fost primită și peste puțin timp Iosif a fost vândut ca rob pe douăzeci de arginți. Astfel, se va fi gândit Iuda, și de răspunderea pentru moartea lui Iosif scăpăm și de noi îl îndepărtăm. Poate că a pornit și el de la oarecare dispoziție bună: din două rele a ales pentru Iosif pe cel mai mic. Însă nici Iuda, nici frații lui, nici negustorii nu au putut să-și închipuie că nu numai că nu vor zădărnici planul lui Dumnezeu, ci îi vor și sluji prin faptele lor. Tot astfel, mai târziu, cărturarii și căpeteniile iudeilor au crezut că vor scăpa de stânjenitoarea prezență și lucrare a Domnului conducându-L la moarte pe cruce, iar diavolul, care îi îndemna la acestea, căuta să zădărnicească mântuirea oamenilor, pentru care lucra Domnul. Însă nici arhiereii nici diavolul nu au izbutit să facă ceea ce voiau, ci împotriva voinței lor, au devenit unelte ale lui Dumnezeu, Care prin mijlocirea lor a dus până la capăt lucrarea Sa mântuitoare. Desigur, aceasta nu îi scutește de pedeapsă pentru fărădelegea lor.

Însă în istoria lui Iosif, atât cât am văzut până acum, găsim și alte asemănări cu patimile Domnului. Vânzarea lui Iosif a fost desigur o preînchipuire a vânzării Domnului de către Iuda pe treizeci de arginți, iar aruncarea lui în puț preînchipuie îngroparea și învierea Sa. Această tâlcuire o dă cel ce a compus canonul cel mare spunând: „De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului”. Și în alt tropar: „De s-a şi sălăşluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării şi a sculării Tale a fost aceasta”[13].

Să ne întoarcem însă la fiii lui Iacov. Ruben nu a fost prezent la vinderea lui Iosif. Poate că se îndepărtase, pentru că nu răbda să audă plângerea sfâșietoare și rugămințile lui. 

Când s-a dus la puț ca să-l scoată, după cum avea de gând, și nu l-a găsit, s-a tulburat, și-a sfâșiat hainele de întristare crezând că fusese omorât, a plâns și s-a tânguit. Însă ceea ce el socotea nenorocire a fost începutul slavei și fericirii lui Iosif. De câte ori nu pătimim și noi la fel! Ceea ce considerăm a fi un dezastru este adesea spre mântuirea noastră, iar ceea ce credem că este fericirea noastră se dovedește a fi o nefericire. 

Numai Dumnezeu știe cu adevărat care sunt „cele bune și de folos sufletelor noastre” și pentru aceasta Lui trebuie cu smerenie să ne dăm încredințăm „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră”.

Cu inima împietrită și lipsită de pocăință, ceilalți frați se gândeau cum să-și ascundă fapta și ce să-i spună tatălui lor. În mâinile lor aveau haina lui Iosif. Au junghiat un ied, au muiat haina în sângele lui și i-au trimis-o lui Iacov (nu aveau curajul să i-o arate ei înșiși), spunând că au așa găsit-o. Iacov, recunoscând haina fiului său, a crezut că o fiară l-a sfâșiat pe Iosif și a început să plângă și să se tânguiască nemângâiat. Și nu numai că au ascuns adevărul de tatăl lor, ci și, dând dovadă de multă fățărnicie, s-au grăbit să-l mângâie! Adică minciună peste minciună. Cel mai obișnuit mijloc pe care îl folosește omul pentru a-și îndreptăți greșelile este minciuna. Și nu șovăie să folosească și jurământul mincinos, chemându-L astfel pe Dumnezeu, Care este adevărul, să confirme minciunile sale. Dar să nu amăgim pe noi înșine. Domnul ne-a spus categoric: „Nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă”[14]. Mai devreme sau mai târziu păcatul nostru se va vădi și rușinea pe care ne-am străduit să o evităm va fi mult mai mare. Astfel s-a întâmplat și cu fiii lui Iacov. După câțiva ani au fost siliți să mărturisească adevărul și au fost rușinați și pentru că l-au vândut pe fratele lor, și pentru minciunile pe care le-au spus tatălui lor, care l-au făcut să se întristeze pentru fiul său.

Așadar să nu încercăm să ne ascundem păcatele prin minciuni, adăugând astfel și alte păcate. Este mai de folos pentru noi să ne mărturisim greșelile, cerând iertare de la cei pe care i-am vătămat, și mai ales să le mărturisim cu pocăință și smerenie lui Dumnezeu prin taina spovedaniei, ca să primim iertare și să ne izbăvim de veșnica rușine și osândă.

[1] Matei 2, 18.

[2] Facerea 35, 29.

[3] Matei 3, 17.

[4] Facerea 37, 4.

[5] Facerea 37, 6-7.

[6] Facerea 37, 8.

[7] Facerea 37, 9.

[8] Facerea 37, 11.

[9] Luca 2, 19 și 51.

[10] Înțelepciunea lui Isus Sirah 34, 5-7.

[11] Facerea 37, 19-20.

[12] Facerea 37, 22.

[13] Cântarea a cincea a Canonului Mare.

[14] Luca 8, 17.

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda