Marele
manipulator
Marele
manipulator
În centrul
Romei, exact înainte de magnifica Piazza di Spagna, acolo unde din secolul al
XVII-lea era ambasada regilor catolici pe lângă Sfântul Scaun, la intersecţia
dintre Via Due Macelli şi Via di Propaganda, se află o clădire cu o importanţă
istorică excepţională şi în acelaşi timp, necunoscută majorităţii turiştilor ce
asaltează an de an Cetatea Eternă. Pe 6 ianuarie 1622, papa Grigore al XV-lea
(aşezat în scaunul lui Petru cu un an înainte, în 1621, şi decedat un an după,
în 1623) înfiinţează Congregatio de Propaganda Fide. Pe 22 iunie a aceluiaşi
an, bula papală Inscrutabili divinae stabileşte forma de organizare şi
scopurile acestei noi instituţii catolice. Clădirea din Piazza di Spagna,
donată în 1622 Congregaţiei de către episcopul Giovanni Baptisto Vives, a fost
reconstruită pentru noile scopuri de marele arhitect Francesco Borromini, care
s-a sinucis la numai o săptămână după încheierea lucrărilor. Formată din
şaisprezece persoane (doi episcopi, treisprezece cardinali şi un secretar),
organizaţia avea ca ţel sprijinirea Suveranului Pontif în nobila sa misiune de
răspândire a credinţei adevărate, prin convertirea unui număr cât mai mare de
necredincioşi şi prin readucerea la calea cea dreaptă a protestanţilor.
Confruntată cu finalul expansiunii otomane în spaţiul european, cu dezvoltarea
fără precedent a noilor imperii coloniale, care găsiseră dincolo de oceane
populaţii ce nu cunoşteau creştinismul, dar mai ales cu explozia luteranismului
în nordul continentului, Biserica Catolică impunea lumii întregi un concept
aparent nou: propaganda. Şi o meserie aparent nouă: propagandistul.
Ar fi însă o
greşeală să se creadă că propaganda a început să existe ca fenomen
comunicaţional în anul de graţie 1622, ca urmare a eforturilor bătrânului
Alessandro Ludovisi, mai bine cunoscut lumii ca papa Grigore al XV-lea.
Modernizarea societăţii europene şi marile provocări pe care instituţia
catolică le avea de surmontat au determinat o primă instituţionalizare a
eforturilor comunicaţionale şi o definire, poate mai clară, a maşinii
propagandistice.
În fond,
gestul lui Martin Luther din 1517 de a-şi afişa cele nouăzeci şi cinci de teze
pe uşa catedrei de teologie de la Facultatea din Wittenberg este, pe lângă
demersul teologic revoluţionar, o banală metodă de comunicare deschisă, un soi
de out-door avant la lettre, cu nimic însă superior acţiunii suveranului indian
Aşoka Maurya Vardhana care, în jurul anului 250 î.Hr. şi-a înscris cele
douăzeci şi unu de edicte de pacificare a ţării pe optzeci şi patru de mii de
stupas şi le-a plantat pe tot teritoriul imperiului stăpânit de el. Istoria a
reţinut din gestul marelui monarh indian aspectul umanist şi cel religios. În
spatele acestor realităţi incontestabile, stă un amplu, perfecţionat şi, în
ultimă instanţă, esenţial efort de comunicare. Din recent încheiata criză din
Irak până înapoi în timp la incipientele forme de statalitate născute în
aceeaşi câmpie fertilă a Mesopotamiei, toată evoluţia omenirii construită în
jurul paradigmelor dominaţiei şi dezvoltării se bazează pe comunicare. Îndelung
cercetata comunicare interumană a fost în permanenţă
dublată şi întărită de comunicarea între sistem şi cetăţean, între om şi
organizarea socială din care făcea acesta parte, între om şi stat în ultimă
instanţă.
Actul de
comandă care generează ascultarea din partea masei are, conform lui Max Weber,
două trasee: forţa şi dominaţia. „Forţa înseamnă orice şansă de a face să
triumfe în sânul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar împotriva unor
rezistenţe, având puţină importanţă pe ce se bazează această şansă. Dominaţia
înseamnă şansa de a găsi persoane motivate, capabile să ducă la îndeplinire un
ordin cu conţinut determinat.‖[1] De aceea, nevoia de comunicare a liderului,
nevoia de comunicare a reprezentanţilor unui sistem social derivă din tentativa
de eludare a folosirii forţei şi din dorinţa de a obţine, printr-un proiect de
lungă durată, dominarea comunităţii ţintă prin inducerea credinţei în
legitimitate a respectivei ierarhii şi a respectivului raport social. Când
ordinul de care face vorbire Weber soseşte, cei ce-l recepţionează sunt deja
convinşi că datorează ascultare emitentului şi îndeplinesc ordinul tocmai
datorită acestei ascultări asumate. În lipsa acesteia, ordinul trebuie impus
unei mase nepregătite să-1 accepte. De aceea, comunicarea dintre vârful
ierarhiei şi baza acesteia presupune obligatoriu combinarea informării şi a
propagandei. Supuşii trebuie să ştie ce au de făcut şi de ce e bine să facă
acest lucru. Deşi rareori este exemplificat acest proces al comunicării, este foarte
clar că el a existat, programatic sau nu, încă din momentele incipiente ale
organizării statale.
Franz
Oppenheimer, în studiile sale dedicate originilor statului, spunea că momentul
în care cuceritorul a renunţat să-şi mai masacreze victima şi a pus-o să
lucreze pentru el pentru a-i genera profit este unul fundamental în crearea
statului. Tranziţia anevoioasă de la organizările primitive ale culegătorilor
şi vânătorilor, adunaţi în societăţi fără instinctul proprietăţii, fără lider
formal şi fără departajări generate de clasă sau de bogăţie, spre statele în
care cei bogaţi, cei ce aveau pământuri, turme, unelte şi, în cele din urmă,
armate care să le protejeze bunurile îşi stabileau dominaţia şi legile care le
justificau dominaţia, s-a făcut datorita descoperirii de către oameni a
proprietăţii. Oppenheimer vorbeşte de cele două metode prin care se putea
ajunge la proprietate: munca proprie şi furtul muncii celuilalt.
Există un
moment în zorii civilizaţiei umane când grupuri de indivizi renunţă să mai muncească
şi să trăiască de pe urma muncii lor şi-şi îndreaptă privirile către produsele
obţinute de ceilalţi. Bande de jefuitori, care acţionează fie pe uscat, fie pe
mare, atacă micile comunităţi, le masacrează şi le fură bunurile. La un moment
dat, liderii bandelor înţeleg utilitatea cruţării învinşilor şi supunerii
acestora dând naştere, aşa cum am arătat mai sus, statului primitiv[2]. Doar că
unele comunităţi refuzau să se supună şi se apărau. Mai multe legende indică o
practică foarte utilizată în acele timpuri. După ce un astfel de sat răzvrătit
era făcut una cu pământul, învingătorul punea capetele tăiate ale celor învinşi
într-un sac şi le trimitea următorului sat ca locuitorii acestuia să ştie ce-i
aşteaptă. De multe ori, în faţa unui asemenea demers, bazat pe toate elementele
violenţei simbolice, decizia înţeleaptă era supunerea. Cuceritorul în acel
moment a folosit, probabil fără sâ ştie, tehnici de comunicare instituţională,
a folosit simbolul în
locul acţiunii şi a manipulat în favoarea sa o comunitate care sigur avea
iniţial alt punct de vedere.
Dar nimic
nou sub soare. În 1942, după ce Reinhard Heydrich a fost ucis într-o ambuscadă
de luptători cehi, Hitler a ordonat distrugerea din temelii a satului Lidice şi
executarea întregii populaţii masculine, fiindcă erau indicii că nişte
locuitori de acolo sprijiniseră mişcarea de rezistenţă antigermană. Cu nouă
secole mai devreme, împăratul Vasile al II-lea, după victoria de la Kimbalongos
împotriva bulgarilor conduşi de ţarul Samuel, decide scoaterea ochilor celor
peste paisprezece mii de prizonieri ca avertisment pentru toţi cei ce mai
doreau să se împotrivească Bizanţului. Despre ţarul Samuel se spune că ar fi
murit de supărare la vederea mulţimii celor mutilaţi. Iar metode similare de
obţinere a supunerii şi de impunere a dominării viitoare pe baza unor fapte
trecute şi a proiecţiei acestora asupra oamenilor sunt prezente în orice epocă
şi pe orice meridian.
Odată cu
supunerea soseau şi regulile acestei supuneri. Tributul pe care satul trebuia
să-l plătească periodic în produse sau sclavi ca preţ pentru cruţare. De
asemenea, exista permanent şi imaginea a ceea ce avea să se întâmple dacă
tributul nu era plătit. Cu cât teritoriul statului se extindea, suveranul care
trebuia să-şi protejeze avuţia, atât de atacuri exterioare, cât şi de revolte
interioare, avea grijă să transmită către toate colţurile lumii dominate de el
proiecţii ale propriei măreţii şi regulile ce trebuiau respectate, informaţia
şi imaginea fiind cele două principii majore care au constituit şi constituie
încă baza comunicării instituţionale. Imaginea suveranului, a liderului, deşi a
cultivat şi megalomania unora dintre conducători, a fost unul dintre elementele
timpurii de consacrare a superiorităţii unui om, care, în fapt, reprezenta o instituţie
fundamentală: statul.
Cultul
personalităţii liderului, de multe ori considerat a fi doar un detaliu al unor
comportamente deviante, a fost, şi în multe cazuri este încă, o tehnică de
impunere a unei figuri centrale în universul unui grup social, figură în jurul
căreia acel grup să se strângă şi de care acel grup să se simtă reprezentat.
Dacă aruncăm o privire în Irakul lui Saddam, vom vedea că pe lângă palate,
emisiuni de televiziune dedicate sieşi, articole de ziare, manuale şcolare,
cărţi şi poeme, afişe şi statui, poporul aflase că Saddam avea legături
speciale cu extraterestrii care-1 protejau, că poarta stelară nu este doar un
artefact din Hollywood, ci o realitate a zilelor noastre şi este găzduită
într-una din reşedinţele dictatorului, că Saddam are în corpul său o piatră
magică dăruită de un vrăjitor enigmatic care-1 face nemuritor, că Saddam este
fie reîncarnarea lui Hammurabi — părintele legii —, fie a lui Nabucodonosor —
înrobitorul evreilor —, fie a lui Salladin — învingătorul creştinătăţii.
Toată
aceasta concentrare de informaţie, imagine, mitologie, istorie şi adulaţie
probabil că-1 măgulea pe liderul irakian, dar motivul principal al cultului
personalităţii era dominarea, sufocarea în fapt a întregului univers
informaţional al poporului. Care putea să-1 iubească fiindcă întruchipa
legende, putea să-1
admire fiindcă rezolva lucruri, sau putea să se teamă de el fiindcă era
nemuritor.
Cultul
personalităţii liderului, dezvoltat încă din Antichitate, conţine şi elemente
amuzante în tragismul lor, cum este povestea nefericitului Clutorius Priscus,
un nobil roman cu ceva talent literar care, în anul 19 d.Hr., scrie o elegie
bine primită, dedicată morţii lui Germanicus, fiul împăratului Tiberius, care
îl premiează el însuşi pe autor. După numai doi ani, al doilea fiu al
împăratului, Drusus, se îmbolnăveşte. Clutorius Priscus anticipează şi scrie un
nou text dedicat morţii acestuia, care însă nu survine, Drusus
însănătoşindu-se. Supărat, poetul citeşte totuşi lucrarea unor cunoscuţi,
informaţia ajunge la curte şi tribunalul întrunit degrabă consideră textul lui
Clutorius Priscus crimă de lez-majestate şi îl condamnă pe poet la moarte[3].
Lucrarea de
faţă şi-a propus să urmărească strategiile, tehnicile şi metodele prin care
clasa dominantă, prin intermediul statului şi al instituţiilor sale a încercat
să informeze cetăţeanul în legătură cu regulile de funcţionare ale sistemului
şi să-1 determine să urmeze aceste reguli. Comunicarea de sorginte oficială,
venită dinspre vârful ierarhiei, formată deci din informare şi propagandă, este
o prezenţă continuă în istoria umană cu un impact decisiv asupra organizării
sociale, militare, economice, politice sau religioase. Deşi s-a vorbit mult
despre comunicarea din epoca recentă, corelată cu ideologiile totalitare şi
explozia mass-media, o privire atentă asupra trecutului mai îndepărtat
dovedeşte omniprezenţa demersului comunicaţional şi, de fapt, imposibilitatea
evoluţiei umane fără existenţa permanentă a acestui demers.
În fond, cum
ne putem imagina realizarea impunerii diverselor coduri de legi, de precepte şi
principii, care au existat încă de acum patru mii de ani, diverselor populaţii,
uneori despărţite de teritorii semnificative ca şi de bariere lingvistice fără
comunicarea centralizată a acestora? Sau cum putem interpreta naşterea de eroi
şi de simboluri unificatoare pentru populaţii întregi fără o reală strategie de
imagine?
Nu este
intenţia noastră să plasăm termeni acolo unde nu îşi au locul sau să fim
protocronişti cu orice preţ, dar propaganda nu a însemnat doar Goebbels,
Stalin, Mao şi Ceauşescu, iar construcţia de imagine nu este doar clipul de
promovare al unui candidat la preşedinţie, difuzat pe reţelele naţionale de
televiziune. Propagandă este, desigur, Stela Vulturilor, aflată în prezent la Muzeul
Luvru, în care cuceritorul sumerian Eannatum I descrie cu lux de amănunte
supunerea, jefuirea şi distrugerea cetăţii rivale Umma. Celebra statuie a lui
Perseus, ţinând capul Medusei realizată de Cellini în 1554, a fost realizată la
comanda ducelui Florenţei Cosimo I, care, prin această reprezentare, vroia să
transmită adversarilor săi ce soartă îi aştepta.
Filip cel
Frumos decide arestarea, pe 13 octombrie 1307, a tuturor templierilor de pe
teritoriul francez. Misiunea era cu atât mai dificilă cu cât templierii erau un
model imagologic al epocii; luptători faimoşi, eroi ai războaielor împotriva
Islamului, depuneau la intrarea în ordin jurământ de castitate şi de sărăcie.
Monarhul trimite o scrisoare fiecărui comisar regal care trebuia să opereze
dificila arestare, în care încearcă să schimbe percepţia asupra
călugărilor-soldaţi. Aceştia erau acuzaţi că scuipă pe crucifix, că practică
sodomia, că se închină unui idol întruchipat de un cap bărbos, că îi neagă lui
Iisus calitatea divină, considerând că este un fals profet şi multe altele. În
scrisoare era scris: „am descoperit o crimă detestabilă, o ticăloşie
execrabilă, un act abominabil, o infamie groaznică, un lucru complet
inuman.”[4] Efectul celor descrise în scrisoare a fost atât de puternic, încât
nimeni nu i-a avertizat pe templieri de ce li se pregăteşte, iar în anumite
cazuri soldaţii implicaţi în arestare erau atât de furioşi pe aceştia şi pe
fărădelegile de care aflaseră, încât i-au ucis pe templieri deşi aveau ordin
doar să-i captureze. Filip cel Frumos a folosit — ştiind exact ce urmăreşte — o
tehnică de comunicare internă, în interiorul organizaţiei, adresându-se
printr-o scrisoare fiecărui lider de structură locală şi folosind mai multe
elemente ale deformării şi caricaturizării imaginii adversarului, părţi
definitorii ale oricărei campanii moderne de propagandă.
Tot
încadrabilă în fenomenul propagandei este, fără doar şi poate, şi atitudinea
cuceritorilor arabi din secolele VII-VIII din nordul Africii care, fără să
interzică vreunui creştin să-şi practice credinţa, interzic existenţa
medicilor, negustorilor, meşteşugarilor creştini şi, de asemenea, interzic
medicilor, negustorilor, meşteşugarilor musulmani să aibă legături profesionale
în afara comunităţii musulmane. Mesajul era foarte clar pentru cei de altă
religie: convertiţi-vă sau dispăreţi. Tehnică preluată aproape identic de regii
catolici ai Spaniei la finele reconquistei.
După cum,
construcţie de imagine este fiecare monument al Antichităţii care proslăveşte
un lider al acelei comunităţi sigur aflată în conflict cu altă comunitate ce
îşi proslăvea propriul lider. Când un oraş era cucerit de forţele adverse,
primele statui distruse erau cele ale liderului local. Nimic deosebit de tancul
american care târăşte prin praful Baghdadului statuia descompusă a învinsului
Saddam.
În lucrarea
sa dedicată istoriei propagandei, Oliver Thomson scrie:
„Unul dintre
cele mai remarcabile şi mai puţin studiate aspecte ale istoriei umanităţii este
cel legat de uşurinţa cu care oamenii pot fi conduşi. Cu o uluitoare
credulitate, am idolatrizat cuceritori, am aplaudat genociduri, am susţinut
persecuţii şi am trecut cu vederea exploatări sângeroase. Am fost convinşi de
fanatismul religios să venerăm zei cruzi, să ne temem de iaduri stranii, să
binecuvântăm sacrificiile umane şi tortura. Am ajuns să credem cele mai
prosteşti mituri, să ne lăsăm simţurile conduse de fanfare militare, sloganuri
poetice, profeţii absurde şi imagini exotice.‖[5]
Mulţimea
manipulată a generat cele mai cumplite momente ale existenţei omeneşti, fiind
practic autoarea oricărei monstruozităţi a istoriei. În acelaşi timp însă
trebuie să acceptăm că tot mulţimea manipulată este autoarea majorităţii
faptelor colective ce au dus la progresul uman. Mulţimea manipulată a comis
pogromurile şi distrugerile violente, dar tot ea stă la baza întregii existenţe
a producţiei de masă, a revoluţiei industriale şi, de asemenea, este cea care a
comis şi faptele
eroice pe care noi, ca membri ai diverselor naţiuni ce şi-au câştigat
independenţa, teritoriul sau măreţia pe câmpurile de luptă ale trecutului, le
învăţăm cuminţi în şcoli şi, ca masă manipulată ce suntem, le venerăm din când
în când, în contexte mai mult sau mai puţin festive.
Nu doar
grozăvia oamenească este un produs al manipulării, ci întreaga evoluţie a
mulţimii ca fenomen social se subscrie aceleiaşi paradigme comunicaţionale.
Ori, de la bandele de prădători din zorii statalităţii umane până la maşina de
război nazistă, de la eroii oricărui război de independenţă până la voluntarii
plecaţi pe şantierele tineretului să construiască şosele şi diguri pentru
Republica Populară, şi de la gărzile roşii ce aplicau revoluţia culturală în
China maoistă până la sud-coreenii care şi-au donat valorile statului ca să
iasă din marea criză financiară, mulţimea a avut un rol fundamental în
construcţia societăţii omeneşti. Însă mulţimea nu a acţionat niciodată fără un
impuls modelator. Generat de un lider informal întâmplător sau de un stat
conştient şi pregătit, acest impuls a determinat de multe ori chiar coagularea
mulţimii şi trimiterea acesteia spre îndeplinirea misiunii.
Deşi geniul
individual a desenat lumea aşa cum o ştim, construcţia sa a fost realizată de
mulţime. De o mulţime manipulată... Relele identificate de Oliver Thompson sunt
reale, dar privirea exclusiv a lor este doar o jumătate din întregul relaţiei
dintre manipulator şi manipulat. În relativ scurta istorie a civilizaţiei
omeneşti, se poate constata că principalul mare manipulator a fost structura
sau individul din vârful piramidei sociale, indiferent de momentul istoric la
care ne raportăm. Dacă motivaţia actului a fost pozitivă sau negativă este mai
puţin important. Mecanismele folosite şi reacţiile obţinute sunt identice.
Plasându-se
deasupra moralei, mulţimea nu percepe în decursul acţiunilor sale răul sau
binele, ci numai necesitatea. Mulţimile nu fac rău, mulţimile rezolvă situaţii.
Sau dacă nu rezolvă situaţii se dispersează în indivizi dezbinaţi. Animate de
ură sau de iubire, mulţimile au mărşăluit prin istorie. Au clădit şi au
distrus, au ridicat şi au doborât idoli, zei sau simboluri, au înfiinţat şi au
desfiinţat imperii. Dar niciodată actele acestea nu au fost întâmplătoare.
Grupurile de Hitlerjugend42 nu ardeau cărţile marilor clasici întâmplător, ci
fiindcă ştiau că ceea ce fac este bine. Iar bine era pentru că acest lucru le
fusese spus suficient de convingător şi de des încât să ajungă să-1 creadă, de
către o persoană suficient de credibilă pentru ei. Tot ei, între Horst Wessel43
şi Sieg Heil44, recitau un catren celebru în epocă: „Îi spun: în lături! vorbei
rele/Sclipind iudaic şi fatal/Un bun german al ţării mele/Nu poate fi
intelectual.‖[7] Cam în acelaşi timp, studenţii de dreapta de la Universitatea
din Salamanca i-au strigat marelui umanist spaniol Miguel de Unamuno „moarte
intelectualilor!‖, pentru ca, după şaizeci de ani, mulţimi de mineri şi de
muncitori convinşi de prezenţa legionarilor în Piaţa Universităţii în paralel
cu bătaia democratic distribuită tuturor celor cu aparenţă de intelectuali
(ochelari, barbă, costum) să strige acelaşi lucru. Toţi, de 42
Organizaţie paramilitară de tineret a Partidului Nazist.(n.ed.el) 43 Cunoscut
activist nazist.(n.ed.el.) 44 Salut
nazist.(n.ed.el.) aceasta
putem fi siguri, au crezut că este bine şi corect ce fac. Nimic nu poate fi mai
devastator decât o mulţime acţionând în numele unei idei în care crede.
Chiar şi în
cele mai dure regimuri în care teroarea este parte componentă a actului de
guvernare, informaţia şi imaginea au fost cheia de mobilizare a mulţimii.
Fiecare cuceritor, fiecare brigand care în urma unei bătălii lua în stăpânire o
cetate sau orice altă formă organizată de existenţă socială era obligat să
încerce imediat după încetarea luptelor (de multe ori chiar din timpul lor)
să-şi organizeze achiziţia.
Mult mai
puţin spectaculoasă decât cucerirea militară, organizarea acestei cuceriri
presupunea instaurarea propriei birocraţii care să impună şi să supravegheze
propriile reguli. Recunoaşterea zi de zi de către supuşi a ceea ce armele au
hotărât în câteva ore solicita un efort evident superior din partea liderului.
Consolidarea dominării este — istoria o dovedeşte — infinit mai complicată
decât obţinerea ei. Şi aceasta fiindcă mulţimea cedează în faţa forţei. Brusc
şi decisiv. Intră în panică şi fuge de pe câmpul de luptă, învingătorul intră
în cetate, îl omoară sau îl închide pe liderul învins şi-i îi ia locul,
palatul, averile, nevasta, titlurile. Câteva zile, în teritoriile cucerite mai
au loc răfuieli, jafuri, violuri. Dar apoi se face linişte. Dominaţia este
impusă. Oamenii stau în casele lor, iar noul lider în palatul cucerit.
Consolidarea dominaţiei presupune formarea urgentă a mulţimii care să accepte
până la urmă noua realitate. Dacă mulţimea nu este formată în acest spirit, ea
se va forma până la urmă sub imboldul unui lider informal, care va genera
neacceptarea noii realităţi.
Ca să
parafrazăm celebrul dicton chinezesc legat de măreţia golului ce aşteaptă să
fie umplut, imaginea unei instituţii este asemănătoare unui vas gol. Dacă nu
este umplută cu percepţii pozitive de către cel ce conduce acea instituţie, va
fi umpluta cu percepţie negativă de adversarul ei. De aceea se poate afirma că
impunerea dominării ţine de mecanismele militare şi economice ale istoriei
omenirii, în timp ce consolidarea acesteia este, mai mult decât orice, politică
de comunicare. Mulţimea şi nu individul trebuie adusă la stadiul de mulţumire
şi de acceptare (resemnată sau nu) a realităţii. Oricare ar fi aceasta. Deşi
Voltaire spunea că primul rege a fost un soldat norocos (probabil cel mai
puternic supravieţuitor din vreo bătălie a timpurilor imemoriale) şi deşi mai
mulţi istorici, contrazicându-1 pe Voltaire, consideră că monarhii Antichităţii
îndepărtate continuă ideea de pater familialis şi întruchipează şi legătura cu
divinitatea în diversele forme ale acesteia, regele a fost în primul rând un
lider după conceptul unor teorii enunţate ce-i drept, la mai bine de cinci
milenii de la apariţia primelor regate. Erou, războinic, învingător al
adversarilor lumeşti şi al celor mitologici, întemeietor şi ctitor, de obârşie
divină sau sprijinit de divinitate, mag sau preot, liderul şi-a impresionat
desigur supuşii şi pe cei ai lumilor cu care a venit în contact prin toate
aceste atribute, utilizând toate mijloacele pe care acele timpuri le permiteau
pentru ca strălucirea să fie cât mai mare şi gradul de penetrare al imaginii să
fie cât mai profund.
Dar imaginea
instituţiei în mulţime (şeful unui stat, fie el şi antic este tot o instituţie)
este dată de ideea fundamentală de utilitate. Într-o măsură egală cu fascinaţia
pe care o împrăştia peste mulţime, regele şi întreaga sa structura socială
trebuiau să fie utili acelei mulţimi. Utilitatea era definită (nu neapărat în texte
de lege, cu toate că există în dreptul antic capitole dedicate îndatoririlor
monarhului) de îndeplinirea unor obligaţii şi de rezolvarea unor probleme
pentru popor. Împărţirea justiţiei, apărarea hotarelor, planificarea economică,
dar şi aducerea de ofrande zeilor şi înduplecarea acestora în caz de furie erau
doar câteva dintre aspectele care defineau utilitatea liderului. Când Sigmund
Freud spune că „Moise i-a creat pe evrei”[7], defineşte într-o frază eliptică
şi spectaculoasă esenţa influenţei liderului asupra unei mulţime neomogene.
Moise a dăruit poporului evreu nu o armată, nu un teritoriu, nu o limbă, ci un
factor de coeziune esenţial supravieţuirii în istorie, credinţa într-o relaţie
unică şi privilegiată cu Dumnezeu. Generaţii întregi de evrei (răspândiţi pe
tot globul) au învăţat fiecare pas al lui Moise şi, din povestea perpetuată
prin toate canalele specifice comunicării, au înţeles de ce sunt speciali.
Liderul, deci, cunoaşte problemele şi le rezolvă. Supuşii săi ştiau căile prin
care problemele lor erau rezolvate şi regulile care erau aplicate pentru aceste
rezolvări.
Planificat sau nu, se poate constata din textele antice, că exista
un schimb informaţional între cele două componente ale societăţii, schimb care
definea în fapt echilibrul social.
Departe de
imaginea de ins desprins de realităţi, liderul vechi ca şi cel nou răspund unor
cerinţe şi îndeplinesc nişte sarcini (direct sau mai degrabă prin funcţionari
ai statului), cunoscute de întreaga societate. Fiindcă, utilitatea supremă a
acestuia era dată de capacitatea de a conduce. Herodot scria despre faraoni
(persoane de multe ori asimilate cu luxul exorbitant, sfidător şi complet rupt
de societatea egipteană) că aveau numeroase sarcini, participau la ritualuri şi
se constituiau în adevărate modele de virtute pentru supuşi. La fel ca prinţii,
în anii feudalismului, viitorii faraoni erau instruiţi riguros pentru poziţia
pe care urmau să o ocupe, fiind pregătiţi atât fizic pentru o carieră militară,
cât şi ştiinţific pentru cunoaşterea legilor, a economiei şi a artelor. Intrat
într-un rol social al cărui preţ era dominarea masei, liderul îşi interpreta
partitura fără foarte multe variaţiuni. Am văzut că aparatul din jurul
conducătorilor, pe lângă funcţia de asistenţă, o avea, de foarte multe ori, şi
pe aceea de regulator al atitudinilor monarhului care nu era lăsat să deregleze
prin excentricităţile sale echilibrul social.
Imaginea
monarhului, parte fundamentală a supremaţiei unui grup asupra restului
populaţiei, trebuia conservată cu orice preţ şi apărată de depreciere. Faptul
istoric al ascunderii, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, a
informaţiei privind decesul liderului (faraon, rege sau secretar general al
partidului) în vederea pregătirii serioase a urmaşului şi a comunicării într-o
manieră potrivită a acestei realităţi mulţimii, ţine tot de locul major pe care
imaginea celui din vârf o ocupă în istorie.
Anul 3100
î.Hr. este considerat începutul erei organizării sociale a umanităţii prin
geneza statului egiptean de-a lungul cursului Nilului, oarecum simultan cu
organizarea oraşelor-state sumeriene în bazinul mesopotamian. Acest moment,
care va genera un lanţ neîntrerupt de evoluţii pe scara organizării
statal-administrative, este finalul unei lungi perioade de gestaţie a speciei
umane cu o durată estimată la peste trei sute de mii de ani[8]. Imediat după
dezvoltarea celor două
focare de civilizaţie în valea Nilului şi în ţinutul dintre Tigru şi Eufrat, în
cea mai mare insulă a lumii greceşti, Creta, se năştea civilizaţia minoică.
Într-un interval relativ scurt de timp, dacă ne raportăm la lentoarea ce a
precedat acest moment, întregul bazin al Mediteranei orientale, valea
Indusului, Podişul Iranian, bazinul Fluviului Galben, Podişul Armeniei, zona
Balcanilor cunosc dezvoltarea unor structuri de organizare umană ce conduc la
apariţia statelor şi apoi a imperiilor. Instrumentele necesare organizării
statale (legislaţie, taxe, ierarhie, birocraţie, armată) sunt şi ele elaborate
rapid şi multe dintre ele dăinuie milenii.
Omul primitiv
a avut unelte cu două milioane patru sute de mii de ani înaintea erei noastre,
a folosit focul cu un milion de ani înaintea erei noastre, şi-a îngropat morţii
cu şaptezeci de mii de ani înaintea erei noastre, a confecţionat podoabe şi
haine cu treizeci de mii de ani înaintea erei noastre, a pictat pereţi de
peşteri cu reprezentări zoo sau antropomorfe cu douăzeci de mii de ani înaintea
erei noastre, a inventat armele (arcul cu săgeţi şi lănci scurte de luptă şi
mai lungi de aruncat) cu cincisprezece mii de ani înaintea erei noastre, a
domesticit câinele, capra, oaia, găinile, porcul şi bivolul cu zece mii de ani
înaintea erei noastre, a construit case din cărămidă cu opt mii de ani înaintea
erei noastre, a practicat agricultura cu tot cu sisteme de irigaţii pentru
câmpurile de grâu cu şase mii de ani înaintea erei noastre şi a inventat tot
cam atunci un sistem de recensământ al animalelor unei comunităţi. În toată
această perioadă, omul primitiv a construit marii megaliţi care au devenit
astăzi obiective turistice, fie în Europa, fie în alte îndepărtate colţuri ale
lumii, a desenat prima hartă, a realizat primele rogojini şi primele
împletituri, a construit primele silozuri şi sisteme de depozitare a
produselor, a dezvoltat credinţe şi concepţii religioase şi şi-a perfecţionat
cultul morţilor, a consacrat instituţia omului magic de pe lângă o comunitate,
a început observaţia astronomică şi a încercat ordonarea calen-darului pe care,
de altfel, l-a şi realizat cam cu patru mii două sute de ani înaintea erei noastre,
a extras, topit şi utilizat cuprul, a construit primele bărci şi primele
obiecte decorative şi de uz religios [9].
Apoi, omul
primitiv a generat primul lider. Care şi-a condus poporul spre cuceriri şi spre
întemeieri, binecuvântat desigur de preotul, magul sau vraciul acelui popor şi
justificat în acţiunile sale de zeii acelui popor, de legendele şi datinile
sale, de memoria unor strămoşi şi de învăţăturile unor vârstnici. Probabil că
liderul aflat în faţa oştirii sale a rostit şi câteva vorbe de mobilizare, a
promis glorie şi bogăţii, poate un loc în lumea de după, configurată sau nu de
acea religie şi, scuturându-şi armele, mulţimea l-a urmat. Cam cinci mii de ani
dacă este să adunăm corect.
Apariţia
liderului şi a voinţei sale ca instrument al puterii sistemului este marele pas
al modernizării făcut de specia umană în jurul anilor 3000 înaintea erei
noastre.
„În
societăţile primitive, astfel cum ne sunt nouă cunoscute, mimetismul este
îndreptat spre generaţia mai în vârstă şi spre strămoşii răposaţi, care rămân
nevăzuţi, dar nu fără să li se simtă prezenţa, în spatele celor mai vârstnici
încă în viaţă,
întărindu-le prestigiul. Într-o societate în care mimetismul este astfel
îndreptat către trecut, cutuma domneşte şi societatea rămâne strictă. Pe de altă
parte, în societăţile angajate în procesul de civilizare, mimetismul este
îndreptat către persoanele creatoare, care poruncesc să fie imitate. În
asemenea societăţi, coaja tradiţiei este sfărâmată şi societatea se găseşte
într-o mişcare dinamică reprezentând o adevărată cursă spre schimbare şi
dezvoltare.”[10]
Liderul ia
locul tradiţiei şi, în foarte scurt timp, pregătit cu grijă de cei din jurul
lui, va da naştere liderului care este tradiţia şi care încununează atât voinţa
strămoşilor cât şi voinţa divină. În jurul noului centru al puterii lumeşti se
vor aduna toate metodele şi mijloacele care să-i confere acestuia strălucire,
utilitate şi legitimitate în ochii supuşilor. Probabil nicio creaţie
instituţională umană nu a avut atâta nevoie de imagine ca statul timpuriu.
„Statul este invizibil; trebuie personificat pentru a putea fi detectat,
simbolizat înainte de a putea fi iubit, imaginat înainte de a putea fi
gândit/.../De aceea, statul, când este văzut ca un organism politic, este adus
într-o relaţie mai apropiată cu întreaga lume vie, organică. Acelaşi vocabular
descrie şi corpul uman şi comunităţile politice, făcându-le pe cele din urmă să
pară la fel de familiare, la fel de naturale, la fel de uşor de explicat şi de
înţeles ca acesta. Astfel, regii devin capul şi soldaţii braţele; schimbarea
este percepută în termenii creşterii; dezordinea este o boală; declinul este
senilitate.”[11]
Saltul făcut între comunismul primitiv şi ierarhia statală a
fost probabil greu de explicat şi greu de suportat. Înaintea existenţei
ierarhiei, singura dimensiune superioară omului era spaţiul, divin sau nu, din
care derivau regula naturală şi zilnicul mecanism de supravieţuire. Reunirea
socială a oamenilor a generat ierarhia, care a plasat deasupra fiecărui individ
propriul ei set de reguli, având un esenţial element comun: supunerea. „O haită
oarecare de animale de pradă blonde, o rasă de cuceritori şi stăpânitori care,
organizată războinic şi dăruită cu putere de organizare, îşi înfinge cumplitele
gheare într-o populaţie poate numeric mult superioară, dar încă neorganizată,
încă rătăcitoare. Aşa începe de fapt statul pe lume; cred că s-a renunţat la
acea părere visătoare care punea la temelia statului un contract.”[12]
Pas cu pas,
nou înfiinţata ierarhie construieşte, programatic sau nu, o întreagă cămaşă de
aur cu care îşi îmbracă liderul şi în numele căruia îşi impune supremaţia. Iar
în spatele acestei supremaţii bine disimulată, există nevoia clasei dominante
de a justifica şi perpetua inechitatea socială: raportul de forţe dintre cei ce
au şi cei ce n-au. De ce, în tot cursul istoriei cunoscute, săracii s-au
revoltat atât de rar (deşi numărul izbucnirilor sociale a fost numeros în sine,
dar irelevant în ansamblu) şi mai ales de ce săracii nu au câştigat practic
niciodată? De ce masele semnificativ superioare ale dominaţilor nu au răsturnat
decisiv micul grup al dominanţilor? Desigur, aceştia din urmă aveau legi,
armate, organizare, cetăţi, bani, putere. Continuitatea dominării nu a fost
realizată prin victorii militare asupra dominaţilor, ci prin neîntrerupta
supunere a acestora. Dominaţii nu au fost învinşi şi de aceea supuşi. Au fost
mereu supuşi şi de aceea nu a fost nevoie să fie învinşi. În jurul fiecăruia
dintre cei mulţi, clasa dominantă a construit o reţea de mituri, credinţe,
patternuri şi idei care l-a condus pe omul simplu la
iluzia că este normal ce i se întâmplă. De la răsplata ce avea să vină în lumea
de după a creştinătăţii, până la textul din cartea egipteană a morţilor, în
care supunerea faţă de faraon şi de sistemul acestuia era o garanţie a intrării
în lumea zeilor care „se vor apropia de el şi-l vor îmbrăţişa căci va fi
asemenea lor”[13], şi de la garantarea ascensiunii politice a celor cu dosar
bun în comunism şi a celor de rasă pură (concept care nu desemna doar
limpezimea sângelui ci şi atitudinea faţă de sistemul politic) în nazism, masa
dominată a găsit mereu în jurul ei motive pentru a-şi accepta condiţia. Fie că
buna purtare era un paşaport pentru minunile lumii de după, fie că era o
garanţie a supravieţuirii sau chiar a ascensiunii în această lume, existenţa
continuă a acestor motive este sursa principală a liniştii sociale şi a
permanenţei grupului dominator. Care şi-a folosit forţa doar în cazul
accidentelor, doar atunci când, din diverse cauze, mulţimea nu a mai suportat
şi a atacat însăşi esenţa sistemului: raportul dintre dominat şi dominant.
Victoria pe care grupul dominant a obţinut-o practic de fiecare dată s-a
adăugat şi ea la marea construcţie de imagine care trebuia să justifice mulţimii
poziţia pe care aceasta (prin indivizii care o compuneau) o avea în alcătuirea
socială.
S-a scris
mult despre cultul personalităţii dezvoltat de Stalin sau de Hitler, considerat
de biografii săi ca fiind cea mai fotografiată şi filmată personalitate a epocii
sale. În România, am văzut născându-se şi dezvoltându-se consecutiv două uriaşe
culturi ale personalităţii, unul ridicat în jurul lui Gheorghiu-Dej şi altul,
mult mai amplu, clădit în jurul lui Nicolae Ceauşescu. Pornind de la experienţa
nazisto-comunistă din prima jumătate a secolului trecut, s-a ajuns la
comentarea pe scară largă a fenomenelor de propagandă şi de totalitarism.
Excesele diverşilor dictatori mai mari sau mai mici care au traversat secolul
al XX-lea au devenit subiecte de ironie, de romane celebre şi de filme.
Începând cu Dictatorul lui Chaplin, în cinematografie există un prototip,
întâlnit în numeroase filme, al liderului totalitar contemporan, caricaturizat
şi parodiat, desigur (în fond, aceste filme erau realizate în marea lor majoritate
în SUA, patria democraţiei şi străjerul drepturilor omului pe mapamond).
Principala
identificare a dictatorului, fie luat în glumă, fie luat în serios, era
ritualizarea existenţei sale. O citire rapidă a rapoartelor la Congresele
Partidului Muncitoresc Român şi apoi ale Partidului Comunist Român va scoate în
evidenţă extraordinara repetitivitate a tuturor paşilor făcuţi. Privite din
afară, aceste mari adunări politice, fără nicio însemnătate practică însă
(acolo nu se hotăra nimic, deciziile erau luate cu mult timp înainte, textele
vorbitorilor erau aprobate cu mult timp înainte şi concluziile manifestării
erau, de asemenea, trase cu mult timp înainte) păreau copiate la indigo. La un
moment dat, se putea constata că aceeaşi oameni spuneau aceleaşi vorbe despre
acelaşi lucru. Mai mult chiar... Adunările populare care urmau acestor
evenimente ale partidului dominant erau identice, lozincile scandate sau
tipărite erau identice, emisiunile televizate care preluau evenimentul erau,
desigur, identice, iar după acestea erau difuzate pe toate posturile de radio
şi de televiziune, programe identice de preamărire a liderului şi a structurii
pe care el o reprezintă. Bineînţeles că la fiecare dintre aceste
manifestări spectatorul avizat putea să observe anumite modificări ale
ritualului, dispariţia anumitor persoane din prezidiu, aşezarea altora mai
aproape sau mai departe de locul liderului, lungimea diferită a discursului
aprobat, în fond, şi aceste aspecte fac parte tot din identitatea ritualului.
Când la Congresul al XII-lea, Constantin Pârvulescu45 a rostit celebra sa
interpelare, cutremurul receptat de cei din sală a fost major. Un tipar vechi
de peste douăzeci de ani se spărsese. Ritualul desprins din veşnicia la care
părea că sunt condamnaţi liderii comunişti în România se clătina.
Împietrirea
unei populaţii întregi într-un ritual domestic gestionat doar de cei iniţiaţi,
cei cu acces la secretele puterii (lumeşti sau divine) este pasul esenţial pe
care grupul dominant îl face pentru a desemna limitele adevărului în societatea
condusă de el. Nici bun, nici rău, ritualul este o cale spre un anumit tip de
apartenenţă la grup (etnic, social, religios, politic, etc.) format din două şi
numai două componente: dominat şi dominant. Ritualul nu defineşte esenţa
dominării şi nici nu întregeşte sau lămureşte imaginea unor concepte abstracte
(stat, putere, adminstraţie, lege, religie), ci doar marchează o cale din
interiorul acestora. Fără o valoare cognitivă proprie, ritualul, prin
caracterul său dinamic, vectorial, începe şi se termină şi, odată drumul
parcurs, se parcurge şi o anumită treaptă de evoluţie. Regele devine definitiv
şi inatacabil rege ca urmare a unui ritual, secretarul general al partidului
comunist devine public secretar general ca urmare a unui ritual, Iisus reînvie
în fiecare seară de Paşte în bisericile creştine la capătul unui ritual,
căsătoria dintre doi muritori obişnuiţi este legitimă după consumarea unui
ritual. Până şi banalul premiu I, pe care elevul silitor îl obţine după un an
de note bune, devine fapt ca urmare a unui ritual. Creat pentru a marca măreţia
unui zeu, a unui lider sau a unui sistem de valori, ritualul a devenit parte
componentă a vieţii oricărui om, factor regulator şi coeziv al societăţii,
adevărată legătură între trecut şi viitor. Ritualurile, fiind non-verbale, nu
au antonime. De aceea, ele conduc la o armonizare a voinţelor fără să provoace
şi fără să producă reacţii recalcitrante; dacă un om îşi joacă rolul în ritual,
fiind de facto în armonie cu alţii, nu se mai gândeşte la altceva, aşa cum o
balerină nu se gândeşte la alt ritm decât al orchestrei.‖[14] Cea mai ordonată
societate a lumii antice, lumea chineză, exacerba utilitatea ritualului tocmai
fiindcă acesta domolea mişcarea aleatorie a indivizilor în interiorul unei mase
neconstituite şi îi aşeza pe toţi în matriţe prestabilite de unde era foarte
uşor să fie coordonaţi.
Ordinea a
fost întotdeauna marele aliat al clasei dominante, dar şi conceptul cheie pe
care aceasta l-a furnizat dominaţilor, tocmai pentru a-i determina să o accepte
ca pe o condiţie sine qua non a bunăstării, a confortului, a siguranţei, a
independenţei sau chiar a democraţiei. Supravegheaţi de puterile excepţionale
ale zeului lor, dominaţi de lider şi de aparatul din jurul său, ordonaţi de
reguli pe care le urmau de bună voie, convinşi fiind că este singurul lucru
just pe care trebuie să îl facă, încorsetaţi de ritualuri care le sporeau
admiraţia pentru zei şi pentru lideri, dar şi sentimentul de apartenenţă, cei
ce au populat cei cinci 45 În
noiembrie 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, a luat cuvântul pronunțându-se
împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu la conducerea partidului.(n.ed.el.) mii de ani
de civilizaţie socială au trăit tot timpul cu iluzia unei libertăţi a
spiritului pe care nimeni şi nimic nu le-o putea lua. În lagărele naziste
circula un cântec faimos, „Die gedanken sind frei” (Toate gândurile sunt
libere), care sintetiza această credinţă milenară. Trupul poate fi încorsetat,
dar spiritul niciodată. Frază spectaculoasă, dar nerelevantă, dacă ţinem seama
de faptul că, din primele momente ale organizării statului, până la puternicele
maşini de propagandă contemporane, grija grupului dominant a fost aceea de a
controla şi direcţiona gândurile mulţimii. În dialogul, desigur fictiv, dintre
Licurg şi Pitia, la întrebarea liderului spartan legată de legile cele mai
potrivite pentru cetatea sa, preoteasa răspunde: „Legile cele mai potrivite
sunt acelea care-i vor obliga pe unii să cârmuiască aşa cum se cuvine, iar pe
ceilalţi să fie supuşi.‖[15]
Informaţie,
învăţământ, artă, istorie, filozofie, tradiţie, mitologie, religie, toate au
contribuit la ordonarea gândului mulţimii, care niciodată nu a zburat nici
foarte departe, nici foarte liber, în timp ce oameni excepţionali sau simpli
trăitori au avut revelaţiile lor şi unicele momente de libertate totală,
mulţimile au stat cuminţi sub comanda liderului, cu ochii aţintiţi spre ţinta
arătată de acesta. Trestia gânditoare nu a dezvoltat niciodată un lan gânditor,
ci doar un lan de trestii ce se înclină extrem de docil în direcţia vântului
dominant. Exceptând excesele fiecărei epoci în care au existat victime
individuale ale interzicerii spiritului liber, aceste holocausturi ale gândirii
s-au organizat exclusiv pe mulţimi.
Controlul
câmpului ideatic al grupului dominat a fost o necesitate pe care şi-au asumat-o
toţi liderii de sistem. În jurul anului 2100 î.Hr., faraonul Kheti îl sfătuia
pe fiul său, Merikare: „fii un bun vorbitor şi atunci vei fi puternic;
cuvintele sunt mai viguroase decât toate luptele/.../Justifică-ţi acţiunile
prin zei şi atunci oamenii vor aproba planurile tale.‖[16] Inocularea perpetuă
a acelor informaţii, teze, idei, concepte, credinţe, superstiţii şi alegorii
care să impună o anumită tendinţă administrativă, socială, politică, militară sau
economică a determinat consolidarea în timp a tuturor raporturilor de forţe cu
care a pornit societatea omenească în cadrul ei organizat. „La începuturi,
cuvântul a fost cuvânt al conducătorului: el ordona, avertiza, ameninţa,
condamna. Apoi, copiat şi preluat ca un ecou, a devenit şi cuvânt al supuşilor:
aşa a ajuns să aprobe, să aplaude, să flateze, să repete.‖[17] De-abia în
ultimele două-trei sute de ani, apariţia surselor de informaţie independente,
sub diverse forme, a condus la prăbuşirea vechiului sistem de dominare a
câmpului ideatic al mulţimii şi la naşterea noilor abordări. Cele radicale,
specifice totalitarismului care au ca prim pas interzicerea oricăror forme de
independenţă a gândirii (presă, sindicate, organizaţii non-guvernamentale, biserici
şi secte religioase, partide politice) sau cele democratice, în care metodele
de control şi dominare au evoluat, dar şi-au pierdut din eficacitate,
orientându-se spre convingerea unei majorităţi şi nu spre impunerea unei
unanimităţi.
„De câte ori
deschidem radioul sau televizorul, de fiecare dată când deschidem o carte, un
săptămânal sau un cotidian, cineva încearcă să ne educe, să ne convingă să
cumpărăm un produs, să ne determine să votăm un candidat sau să fim de
acord cu o anumită versiune a ceea ce este drept, adevărat sau frumos.‖[18]
Portretul
contemporan al manipulării, desigur foarte cunoscut oricărui cetăţean al
statului global, este în fapt punctul final al unei istorii în care omul a fost
convins să respecte şi să perpetueze sistemul în care s-a născut şi din care
face parte. Până să existe ziarele, televiziunile, radiourile şi
cinematografele care să direcţioneze cetăţeanul, au fost templele, scribii,
artiştii ambulanţi şi monumentele, legendele şi miturile, ceremoniile şi tot
cortegiul de ritualuri şi, nu în ultimul rând, educaţia. În fiecare clipă a
existenţei sale sociale, individul a primit de la liderii săi, politici sau
spirituali, indicaţii privind traseul pe care ar fi bine să-l urmeze în această
viaţă şi explicaţii asupra realităţii înconjurătoare. Indivizii, în marea lor
majoritate, au ascultat indicaţiile şi au crezut explicaţiile. Prin supunerea
lor cvasipermanentă, au perpetuat în familie şi în comunităţi modelul oficial,
îmbogăţit generaţie după generaţie cu noi indicaţii şi cu noi explicaţii.
Fenomenul a generat sistemului o nevoie permanentă, întotdeauna conştientizată,
de a încadra — prin forţă, dar mai ales prin convingere — mulţimea în cadrul
său de valori şi de a respinge — prin convingere, dar mai ales prin forţă —
orice viziune care ar atenta la propria sa supremaţie.
Evoluţia
care a rezultat din acest raport, în definitiv manipulatoriu, dintre ierarhie
şi supuşi, este binecunoscută. Noi suntem beneficiarii ei. Întrebarea care s-ar
putea pune din perspectiva acestei lucrări, „ce-am fi fost fără manipulare?‖
sau, şi mai clar, „am fi fost ce suntem fără manipulare?‖ capătă un cert
răspuns negativ.
Individul
contemporan datorează capacităţii ierarhiei de a-1 menţine supus şi, prin
aceasta participant activ la construcţia societăţii umane, la fel de mult ca
marilor minţi economice, ştiinţifice sau culturale care au trasat această
evoluţie. Evoluţie marcată, chiar dacă nu este foarte simplu de acceptat, de
ritmul zilnic al manipulării.
Bogdan
Teodorescu (1963) a absolvit Facultatea de Instalaţii a UTCB în 1987, apoi
Colegiul National de Apărare în 2000 şi este doctor în comunicare din 2006.
Jurnalist si manager de presă din 1990, profesor de marketing politic şi
electoral la SNSPA din 1997, membru al Asociaţiei Internationale a
Consultanţilor Politici (IAPC) şi al Asociaţiei Europene a Consultanţilor
Politici (EAPC) din 2001 şi membru al Uniunii Scriitorilor din România din
2004. A fost numit între 1996 şi 1997, Secretar de Stat, Ministru interimar în
Departamentul Informaţiilor Publice. A deţinut funcţia de preşedinte al
Institutului Pro între 2004 şi 2007. A publicat peste 1500 articole în presă, a
realizat 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Autor şi coautor la zece
volume, dintre care trei romane şi un volum de poezie pentru care a primit
Premiul de debut al Editurii Albatros (1982).
Sursa: Prof. Valentina Lupu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu