Cautand dupa mere 19
- LIMBA NEAMULUI MEU -
"-Menirea
vieții tale e să te cauți pe tine însuți", ne porunceşte Mihai Eminescu,
ca Iisus al nostru (ce ne facem, Ben, că nici poruncile lui Dumezeu: să iubeşti
pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu-s respecate?). În cazul
aiesta dacă n-avem bătrâni, cum spune prof. Valentina Lupu, să nu ni-i
cumpărăm? Dar cine se mai complică cu vorbele de duh ale poporului, deşi a fi
domn e o întâmplare pe când a fi om e lucru mare sau a fi gazdă nu-i mirare, în timp a fi
om e lucru mare ?
Îngurg, încurc,
şi eu lumea, peteicile, ițele, ei, călcând strâmb, în străchini, hârb ce râde
foae verde de oala spartă (ah! bine zici tu, că nu zici, strigi: herup, hop!"
până nu sari)). Scriind aieste lucruri, tu simți şi vezi seriozitatea şi
sinceritatea, că ştiu ce spun: - Adevărat, “Adevărat, vă spun vouă-Pace
vouă!", că nu-s rachinos, că ce scriu, nu-s fleacuri, ci durere, bredul, căința,
sufletului, amărăciunea, că suntem prost cârmuiți, gospodăriți, că: pas cu pas,
cum e lucru bine făcut ?! Aiestea, Ben, nu-s cum sfințeşte sfințenia noastră
omul, pâine de toate zilele nostre trecute, prezente şi viitoare, măsură a
lucrurilor, om la timpul, la locul, spațiul, potrivit, nu-i aşa, Ben, aprig
luptător de dragoste şi dor, apărător dezinteresat, cinstit, sincer, a
neânfricatului, Eminescu.
Scriind aiestea, Ben, nu-s rachinos cum simți, vezi
şi socoteşti cântărind în cuvinte cu bună-cuvință, că într-adevăr bine trebuie
să fie pentru toată lumea (de n-ar fi aşa: la ce mai trăim? Nu pentru asta s-a
gustat din fructul mărului oprit, existând în tot şi toate un scop nobil bine
conturat la fiecare aparte pe harta agățată in cuiul din minte şi suflet
asemănător la poet, omul de rând şi baron, grof, plagiator eliberat? Tu, trăieşti
printre aborigen şi canguri oare cu iepuri tot aşa de mult îmulțiți numeric, cum
am învățat la Scoala Generală de 8 ani din Aghireş-Fabrici, în epoca de aur. Mi
se pare că ți-ai pierdut optimismul, deşi tu ai curajul spărgătorilor în ce
faci cu atâta pricepere îmulțindu-ți social-uman talanții nativ, bogat
spiritual. Vorbele mele ți-o fi oprit turația dreptului la înviere? Pământenii
sunt virusați şi viciați de slăbicini uneori închipuite, exagerate, deşi
anticorpii voinicoşi ne apără nesperat învingând microbii, pe răii, deşi
societatea ne sacrifică nemilos pentru'că "puternicii" nu ridică un
deget în favorea celor care i-au votat, în favorea mulțimii care prostită îi
aclamă înebunită, că "aiasta li mintiuca" (fiecare şi-or da
seama", mai adaugă convins), după spusele lui Gusti lăptaru' pocăitul
(Găvruş Augustin, Mămăliga, de-a Dihorului, feciorul petruşoaiei şi a lu'Gusti
Ceteraşu', cel care s-a săturat în calitate de oier, cioban, cu-n ou şi ş-alte,
lobode, cât gura lui de late.
-Traim vremea caricaturilor, a bufonilor
care habar nu au de nevoile poporului si la randul sau maria sa poporul a
devenit bufon. Politica a devenit un program de varietati. Oamenii din media au
intrat in randul lor acesta fiind motivul pentru care nu mai opereaza
independent si neutral/nepartinitor ca sa apere justitia si cerintele tarii. Cei
drepti sunt dati afara pentru ca sa se poata fura in liniste si legal. Sunt cu
totii imbarligati!
- Un bărbat în fața unei femei vrea să dea
cocoş, însă un refuz îl dă peste cap şi devine miştocar asemenea lucru i-se
întâmlaselui Burdea, Ioan Revnic, un încrezut, care urmărit de nevasta
bănuitoare, că s-ar încojlui, adăposti, pe lângă cățeaua care dă din codă: "Cecana,
"văduvă, cu tri copiii, tânără cu ochii strălucind, ca la mâță în săptămâna
brânzei, el, ca s-o ademenescă, c-avea experență, arta succesului, ca Pavel
Coruț, a luat cu el un sfertuc de zamă de prune, horinca, pălinca, ("ceaiul
de muşețel" cum îi zice coneacului George Arion, mare scriitor de romane
polițiste, beletristică de valoare, prin scrisul său de om cu largi vederi de
campion la ceaiul Danielei Buzura, emisiune la t.v.r. şi director la revista
Flacăra); lui Ioan Revnic, Ioan Republică, îi plăcea beutura, ca la mâț
laptele, dar nici Lucreția nu o refuza, că ce-i o felie la o muiere, dacă o bea
nici hir, nici câr, veste, bună nu-i mere, că după ce se-mbată mai cere.
Înainte cu o noapte am fost trezit de taurul sătesc şi bivolii lui Pateoca, Almaş
Ionel, neaduşi de ciurdar, păstor, cu gulea, cireada-n sat seara şi ei pe la
vale-mi intrase-n ocol şi unul din animale, iosag, nestând la păşune, fiind
ulicariț, avea un clopot, drangă, atârnat la gât, ca să sesizeze ciurdarul de
plecarea lui razna, aiurea, păgubind la te miri cine cultura, în largul
hotarului şi guleşul, păstorul era răspuzător, era vămuit, despăgubea pe
gosodarul aflat în pierdere. Zgomotul de clopoțel în toiul nopții era ca o
fantă de lumină care te țintuieşte în ochi în plin întuneric, te surprinde pe
mine mă scoală în capul oaselor şi mă scoate afară din casă să văd ce şi unde
arde? ŞI văd bivolii pregătiți să iasă pe portița de la drum. Le deschid şi
pe-aici le-a fost drumul în pas alergător. În seara următoare aud foşnind în
porumb, cucuruzi şi nedistingând pe întuneric despre ce-i vorba strig: nea
taure, deşi era Ioan, care privit de nevstă-sa fiind neângrădit dinspre uliță
să nu dea nas în nas cu nevastă-sa o luase ca un tâlhar surprins pe unde a
văzut cu ochii. Era prea târziu când ieşe la rât între pomi să-mi facă semn cu
mâna semn să tac şi auzindu-se vorba lui nevastă'sa: ------" Aşa, domnul
doctor, scoate taurul dintre cucuruzi".
*
Scrisul nu
mă deprimează, osteneşte sau plictiseşte, scrisul mă face "Cumințenia
pământului", care-i în mine la "Poarta sărutului" dându-şi "Sărutul".
Aveți bunul
simț şi buna creştere, aşa, că "pocind din bici" ar trebui să vă cer:
să-mi dați o mamă de bătaie soră cu moartea pentru greşelile ortografice, care
le citesc după ce vă trimit materialul scris (ce să fac e o nenorocire pe care
n-o pot accepta, orice-ați zice, Ben). Ceva nu funcționează, scârție ca roțile
la car pe un drum de țară, drum plin de hârtoape, gropi (şi omul noaptea calcă,
păşeşte prosteşte, ca din pod.
- Din acest motiv stau ore înşir să te
descifrez frate Pavele şi mă delectez cu vorbele tale neaoşe şi le ajustez o țâră.
- Fiecare în dreptul de a fi la locul lor
trebuie făcute îngrijit, atent, cu ochii-n patru, că nici la coasă nu trebuie
să-i sară măsaua, aşa nici hainele nu le pui ca pe o ciuhă, sperietoare de
ciori (nu se aruncă, ca din furcă nutrețul fibros în ieslea vitelor, în tot şi
toate şi pe corabia vieții existând o regulă, o lege a pământului şi asta e şi
după caracterul, firea, fiecăruia) nu fiecare e dotat cu îndemânare, cu talent
nativ, gospodăresc şi problema--i să nu te bagi unde nu-ți fierbe oala trebuind
să păstrezi măsura, prestanța, distanța, că nu banii, auzi tu, aduce fericirea,
dar lipsa banilor ce aduce? Posibilitatea să n-ai ce-ți trebuie. Doamna Măruță,
auzind, c-am publicat, îmi zice sugerându-mi un act cultural obişnuit: -"Ai
putea în Dej să-ți lansezi cartea, cărțile, dar vezi să fii îmbrăcat la costum
şi să fii bine aranjat, pus la punct, că "...(Dar de unde bani de costum, bani
pentru a cinsti pe participanți, că doar luat la ochi să fii bine primit, în
asta fiind/constând valoarea ta şi nu, în "o fi el sărac, dar nu-i
prost"?).
Cu bani
cumperi mamă şi tată, publici, dar ce nu faci? Uneori munca nu ți se vede, nu-i
prețuită.
Pe banii tăi
şi suferi, n-am conexiune interet, deşi m-am abonat la ruter, tot ca sa-mi
uşurez activitatea (şi zilele trecute, deşi n-am călcat pe bec, nici neavând cu
ce).
- Odată ce ți-au pus căpăstru-n cap nu mai
scapi, ei te manevrează cum vor. E ca şi adicția la droguri. Te joacă “dilăru”
cum vrea la preț dupa aia.
- M-am ars în ciorbă şi acuma suflu şi-n
iaurt, deci suflu-n mâini când e frig, suflu să mă-ncălzesc şi pocnesc din degete
şi sub grumazul ceterii învârt fata pe sub mână, deşi nu mai sunt tânăr şi
viața m-alunecă spre ireversibil, luându-mi până şi dulceața mărului din sân. Am
o familie electrizantă şi plină de surprize, între bine şi rău, făcându-mă să
scriu despre ea vrute şi nevrute mai confundând marfa cu ambalajul, sula cu
prefectura... şi pot nemulțumi pe unii spunând adevărul, deşi adevărul...
Fiecare
lucru îşi are rostul lor, deşi a pune degetul pe rană, e dureros, însă Toma a
pipăit rănile lui Iisus şi acesta nu s-a strâmbat, crispat, suduit, cum noi o
facem nejustificat, fără motiv, ci Iisus a surâs blajin, ca pe cruce când s-a
rugat blajin: -"Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! "(Şi Eminescu
amărât a surâs ca fecioara furată dintre sfinți atunci când s-a simțit lovit cu
cărămida în cap, alunecând în brațele lui Iisus, în timp ce se cânta în curtea
sanatoriului: "Deşteaptă-te române! "şi surâsul Eminescu-lui era ca
cel al Sfintei Fecioare Maria, Maica Preacurată, când Arahnghelului Mihail i
s-a arătat cu vestea cea bună şi casa toată de lumină se umplu', că Maria va fi
unica femeie a omenirii care va naşte fiu fără durere).
Totul se
rumega şi cernea prin neuroni prin sinapse luminând în capul lui Dragomir (puteam pune totul pe
seama lui Mircea născocind, cum fac şi alți scriitori, dar Mircea cu nevasta
lui, moldoveanca Maria, se stabilesc la Braşov şi eu la Ciubăncuța cu alt trai
şi mălai ca-n Aghireş-Fabrici, fiecare la casa lui aşezați, cu familie, văzându-ne
răruț, dar drăguț, nemaiştind din fir în păr care ce face, chiar dacă ne
telefonam. Profesorii, îmi sprovăiau, spuneau, că literatura e realitatea
trecută printr-un filtru, prismă, a gândirii, dar eu cum să născocesc? Pentru
ce s-o fac?
- Profesorii tai sunt de stofa veche. Ce
scrii azi decide viitorul. Copiii construiesc din experientele noastre. Noi nu
suntem trecut suntem transfer de existenta.
- Pe Gheorghe Luchian Dquila scriitor, de
fel din Bucureşti, l-am cunoscut la Dej, la "Lemnul Verde"pe Dealul
Florilor ne-am mai întâlnit, aici locuind până când s-a mutat în Foreşti (a
fost condamnat politic şi internat la Casa Galbenă, Gherla, a scris romanele: Casa
galbenă, Batricienii, Flori de gheață (şi nu mai ştiu) dar ce mai am să mai
zic: "stăpâneşte scrisul". În unul din romane povesteşte întâlnirea
lui cu o învățătoare, care are tot trei copiii, coincidență, cu țăranca, Vica, nevastă-
mea (povestea lui puțin diferă de ce-am trăit eu, dar nu mult, ca esență şi are acel înteresant care
te acaparează emoțional sau doar mi s-a părut doar mie?). Scrie îndemânatic şi
inspirat. Nu i-am spus niciodată de asemănare, în principiu, că n-aveam nici un
scop, că totuşi numai ca idee este, că m-a cucerit într-un fel narațiunea lui e
o altă poveste a lui Cocoşu-Roşu, că fiecare-i cu mâncarea lui de peşte, cu
păsăricile lui, unii, chiar trăindu-le anume, iar alții imaginându-şi "o
viață, aşa cum a fost", "aşa cum s-a călit oțelul".
Nu-mi pot
lua mintea de la Vica o țărăncuța care nu mai are bujori în obrăjori, deşi s-ar
mai ține ea, dar nu-i cine plângându-se mai ales noaptea de dureri, noaptea
când stă-n cur pe marginea patului din cauza lor, a durerilor, stând cu orele (de
o săptămână-i dusă şi acuma la control şi analize la Cluj). Are multe operații,
destule şi 7 ani mai mult ca mine şi se cunoaşte de la o vârstă povara vieții
nu uşoare pentru un om harnic, ea fiind veşnic la greu, că se loveşte tot în
calulul care trage probail ca să-l îndemne pe celalalt (tot aşa se aruncă cu
piatra tot în pomul cu roadă).
**
Vica se
săturase de obrăznicia şi necuvința celui care în Urişor îi era bărbat, dar tot
era cu gura şi pumnii pe ea (violență domestică?) şi pe scuns îşi carase peste
grădini hainele, calabâcul după care copiii (pe Mihaela în brațe, pe Marius de
mână şi pe Flaviu avându-l în pântece în
1969 neoprindu'se săraca ştiind cum până-n Ciubăncuța nefiind atâtea mijloace
de transport, însă distanță, depărtare avea cât vedea cămila în fața ochilor prin deşert până la oază, dar prin
sate cu forfotă la câmp, în sate pe la crâşme, elevi sprinteni, gălăgioşi, prin
curțile şcolilor, ea chiar văzându-şi şi pruncii ei de o o şchiopă deja printre
şcolarii pioneri, deşi ea cu povara ei la dum transpirând părând c'ar grăbi,
grabiți, Todorel, n-avea habar, că ea “paşli na turbinca” la Iordan să-şi
boteze pruncii şi pe cel din pântece să şi-l nască la Casa de naşterii, în
Recea-Cristur, supravegheată de doctorul-direcor a spitalului comunal, Pop
Sever, un medic de nădejde, priceput, (apelasem şi eu la el în mrtie 1983 când
rezolvând o fătare distocică suferisem o nevralgie decubitală dreaptă, prima
parlizie, ca Ştefan Luchian, scoțând un vițel dintr-o vacă, apelam cu
încredere, el Sever, nebându-şi mintea, chiar dacă-i plăcea vinul la Bufet, la
Cucu, la Căprar, unde, aici şi eu şi colegii: Doda, Vancea, şi Şandoru lu'Visa,
Dascal ori Mircea Radu-Popescu, sorbeam amăreala berii, băteam fierul pănă era
cald. Domnul doctor Sever a fost nemulțumit, că Vica şi-a numit noul născut
Teodor, el sugerându-i numele de Flaviu şi ca să-l bucure adăugase şi pe acesta
lângă Teodor Celemen, că ce ştiu eu ce avuse-n cap, ce tărâțe, să le mânce gaițele,
găinile şi porcii, în loc de materie cenuşie, numindu-şi copilul exact ca pe
cel care o snopise în bătaie şi o batjocorise cum îi vroiau muşchii făcând
dragoste cu ea, ca un nebun (în acele momente era delicat, uita de furie
părându-se că nu-i bețivul care trântise blidul cu păzâtură găsind şi fără
motiv, motive, s-o lovească, să se răstească, facând adevărată comedie
interpetànd-o real, ca o cuştiriță, om fără splină. Vica n-a fost o zăpăcită
care-şi lasă, ca ultimul om procreaturile în spitale, containere, w.C.-uă, ei
fiindu-i nespus de dragi copiii, ca lumina ochilor şi sarea-n bucate, că ce
poate fi mai de preț, ca cilediul, urmaşii?
Scrie şi
spune-mi pentru cititor: cine, eşti, că n-ajunge să stiu eu, doar, eu
citindu-ți curiculum vite pe blog (fata Miha, de la Cluj, telefonic îmi spune, că
Vica-i slăbită, că nu prea mâncă, Doame, vorba lui Pitiş sper, că: "sfârşitul
nu-i aici"). În ultimul timp acuza dureri şi dureri, cât mânca nu ştiu, deşi
nu ignoram lucru aiesta vital, dar doctorița Cristina Poşoagă de la medicala
trei în vară descoperind Hernie hiatală şi anemie, probabil severă, îi propunea
operație la stomac până nu-i târziu şi până se poate, fie că va slăbi şi
orice-i posibil, însă doctorii ştiu, dar mai mult o şti Dumnezeu, doctorii ştiu
din ce cauză, şi s-ar putea: agravarea bolii sau ce ? minunile fiind doar la
Dumnezeu întodeauna fără tăgadă. După popor: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n straiță,
traistă, unii dintre noi neştiind nici câte prune au în ea, în desagă. Am
onoarea să ațuț focul, că fără fum nici fum nu este, chiar dacă noi nu suntem
maştiha, mama vitregă a Albei ca Zăpada, care se cată-n oglindă, se tot uita
întrebând oglinda: oglindă oglinjoară cine-i mai frumoasă-n țară ? Frumusețea
omului îi trecătoare, în mare trecere, dar împărăteasa din împărăția oglinzilor
strâmbe avea socotelile ei, aşa cum şi imperialiştii prin puterea banului sunt
fruntea minciunii, corupției, a răului, patroneaza, ca mafie, bandiți contra
umanității, cum ne spunea, Doda Gherghe, uneori în Dispensarul Veterinar
Recea-Cristur, patronau ca să ne dezbine pentru'ca să ne domine.
Vica e
aproximativ sau apropiată de vârsta minunatului Ioan Miclău, dar în vremea din
urmă Vica nu mai are tonusul optimismul lui Miclău, un neprețuit.
Nu l-am
uitat asigura-ți-l, Ben. Urări de bine, sănătate,c ă toți avem nevoie !
Eminescu
băiet fiind poposea în poiană pe prispa izvorului, dar eu ca prunc în ocolul, curtea,
bunicilor la fatu, diaconul, cu diplomă şi fătoaia, doi oameni vigilenți, buni,
pâinea lui Dumnezeu, oameni primitori de oaspeți, oameni de mas, eu cu droaia
de copiii, pe vremea aceea (nu-i vorba de Maria ajusă borțoasă, groasă, cu
burta la gură, în Galileea, că eram în Sâmpetru-Almaşului, un Humuleşti din
Ardeal, "Transilvania", după Eminescu, "sfânt pământ
românesc") unde noi pruncii satului ne jucam în toate anotimpurile: de-ascunselea,
de-a lapta, cuptorul cu pâinile, cloşca, puii şi uliu, hoții cu vardiştii (mai
târziu aveam să mă joc, în curtea blocului Rapid din Aghireş-Fabrici, unde, ca
şi peste tot la sat parcă nici nu mai sunt copiii acuma, chiar şi bătrânii,
țăranii împuținându-se şi căzând în vergea, ogoarele fiind pline de mărăcini şi
buruieni, sălbăticindu-se fără brațe tinere de muncă şi devenind neproductive,
echo-nesănătoase după atâtea pesticide administrate pe vrema cooperativizării
agriculturii, când şi chipurile totul era ştiințific, făcute cu cap, şi
operativa, raportarea, muncii, realizărilor, era o minciună scrisă şi
comunicată telefonic, după spusa domnişorului doctor veterinar din
Pâglişa,Tamaş Virgil.
E frate
de-al nostru şi cine bine face la bine să se aştepte, că a expirat proverbul:
faci bine şi aştepți rău. Alta-icetica, Biblia vieții noastre.
Istoria
,Ben, e scrisă de cei care nu renunță, ca Mircea Cărtărescu, cel care habar
n-are, că exist şi Eminescu-şi are propria aură zice spiritual acest autor. În
valoarea lui am crescut. Mai adaugă: Eminescu şi-a făcut datoria, are o mare
minte. A fost un scriitor definitoriu pentru o stare de spirit (e un poet
modern Eminescu), necaz mi, că nu e prea citit, după un timp, nu se şti cine e,
spre ruşinea noastră, deşi, chiar şi celui ce'ți dă o palmă obligatoriu întorci
şi celalalt obraz. Globalizarea nu depinde de noi, cum nu depinde, nici
creşterea plantelor.
- Ai dreptate in tot ce spui insa marii
finantatori ai lumii au distrus intai invatamantul ca apoi sa le-o traga
tuturor la buci. In democratie, capitalism totul depinde de individ daca vrea
sa invete. Nu mai e guvernul care sa-l impinga si atunci te intreb "cui ii
place scoala badie?". Neinvatand iti pierzi contactul cu cine esti si al
cui esti si atunci te bucuri sa-ti gasesti un stapan care sa-ti de-a un blid de
pasula, si asta te inhama si asa mori, INHAMAT. Lumea de azi nu stie nici macar
sa se revolte, nu stie ce e aia revolutie. Ei o vad la televizor ca pe un dans,
o hora. Se aduna, o fac si dupa ce obosesc se duc si se culca iar a doua zi isi
continua viata de bou. Viata de azi a devenit o comedie neagra!
- Mulți zic, că ce altceva ce să zică cum
nu fu altu mai frumos, mai ancenstral, natural-astral şi național fără a ne
lăuda, fiind şi noi cu nimic mai bun, ca la alții, la ceilalți, la noi tot şi
toate fiind Dumnezeu, un normal, că Arghezi prin ochii lui de aurar-faur, bijutier
al limbii, a văzut pe strălucitorul luceafar, Hiperion, în drum călcâind către
Demiurg, Eminescu, ca să fie botezat, în marea taină a nemuririi, ca un Cristos
a graiului, limbii române, să fie hirotonit primind sfânta cununie, taina
cununiei cu veşnicia şi astfel prin ochii lui Arghezi, să-l vadă în apa limpede
a perspectivei şi Nichita Stănescu pe Eminescu cu înşiruirea lui Petru Țuțea: şir
lung, nesârşit, de voievozi a-i neamului, după spusa lui bravu puric Fan Puric
şi Vasile Andru-Todică, în lumina văzului arghezian fiind spiritul eminescian
al României Tainice (Artur Silvestri), Profunde ((Geto-Daco-Zamolxis) şi Mari, unită,
cum veşnicia lui Lucian Blaga filozofic o născu la sat (de Burebista şi Viteazu),
de ceea ce iubire omenească, cu drept la înviere, într-o rânuire: ordine şi
disciplină a lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a rânduit rost şi folos: dragoste de
pace şi pâine, -utrenie, liturghie şi vecernie de doină şi lumină, în spice
şi-n roada din gădina cu stupină vie, roindă, nemuridu-ne osana-cânt pentru
dăinuire sănătos întru Hristos, util, durabil şi impecabil indispensabil şi
responsabil cu-n echo-sănătos socio-uman al omenirii şi al pământului, Altar al
soarelui, pentru a ceea ce sunt oamenii, -Mesii dezinteresate, generoase,
altruieste, a păcii şi iubirii de semeni, iubirii de ceilați, pentru a nu
exista, o înşiruire a miciunii, ca mărgelile pe fir, cum grăieşte în filmul
Păcală, nici pentru electorat să nu fie, fir-ar să fie bine, bonus de viață, binele
fiind parfum de trandafir pentru România, un obiectiv şi reper al păcii
mondiale, n-o ştiai, Ben dragule?
Perfecțiunea,
Ben, nu-i atragătoare, chiar dacă e întruparea binelui, ce zicea Nichita, cel
drogat de vodcă, din cauza căruia, zice-se că moare, de nu cumva o fi fost şi
el omort de propia lui faimă, de jocul politicii, misterul care ne învăluie
istoria marilor personalități e neverosimil, dar adevărat cu bune şi rele, dar
ale noastre, deci e mai cu magnet, te-apropie de el cu forța de atracție, de
cubul sferdit, ciuntit, ciordit (ciuntat
pe vremurile de secetă, când copilul Nicolae Labiş sufere pentru'că a
trebuit să mânce din inima căprioarei omorâte, ca să moară mai târziu la
tranvai, ca un Iisus nevinovat, că şi-n Ciubanca, satul lui Pr.Floarea Mureşan,
martir al închisoarilor comuniste (ce se întâmpla în culisele lor, a
închisorilor neştiind ce se întâmplă, Nicolae Ceauşescu, Gherghe Ghiorgiu-Dej, Mihail
Sadoveanu..., ştiind "hinderii", cățeii lor, nu ştiau, cum nu ştiau, că-n
satul Ciubanca, sat şi a lui Itu Cornel deputat în Parlamentul României, nu
ştiiau, că la pruncii familiei Ion Lungu s-o ciuntat mălaiul, iar pruncilor
care insistent flămânziți cereau să le dea mălai şi mama copiilor degeaba le
spunea că n-re de unde le da, că s-o ciuntat, gătat, mălaiul, ei înebunitor: -"Dăne,
mamă, şi de ăla ciuntat", mârăiau, dar ia păr din palmă şi de pe broască),
ca atare zice Nichita Stănescu un alt mare român doar propus la un mare premiu (aşa
e de când lumea: românii sunt doar amăgiți, deşi valoarea e eminescian-modernă
şi autentică, dar să nu zicem şi originală, că Alex.Ştefănescu zice, c-atunci
când operă omnia, probabil, e originală, opera cu pricina e aiurea, deci când
un cub nu e perfect, atracția e mai mare, mai magnifică, mai electrizantă, mai
cu viu înteres admirat, comentându-se: "de nu i-ar lipsi acel colț, ar
fi... "(după ştiința noastră, că de nu s-ar începe numărătoarea cu unul, am
şti altcum şi ni s-ar părea rațional, logic altfel matematic), unii dând
dreptate corupților, că tu de-ai fi-n locul lor, nu la fel, ca ei libidinos, abuzând
de puterea cu care ai fost investit de popor, electorat prin vot?
- Daca esti
cub perfect te tin toti in intuneric, nimeni nu te baga in seama insa cum faci
o gresala, se arunca ca vulturii pe tine ca sa te umileasca si sa te ia in ras.
Asta e tehnica jidoilor.
Or sa faca bani pe tine dupa ce mori cum fac
dupa Brancusi. Ai vazut ce lustruite sunt piesele lui. Eu am pus mana pe ele la
muzeul national din capitala Australiei. Paznici erau o familie de romani,
bucuresteni si ei fugiti din tara. Lucrau acolo asta se intampla prin 1982 cand
legile nu erau asa stricte. Am mangaiat pasarile maiestre!
- Tu eşti cu
mare noroc în multe privințe, ai putut simți pe viu, colosalul, pipăindu-ca
Toma cu buricele degetelor lui rănille lui Iisus, mărturiile eternității, ca un
flux şi reflux emoțional, simțind în inimă sângele pulsat mai alert, mai
ceresc, tu simțind poeticul lui Constantin Brâncuşi, ca o cântare a cântărilor (o
culme a gândirii omeneşti, de unii nici azi înțeleasă, dar din orgoliu se bat
în piept, că percep şi dacă nu era chiar aşa. Tu ai sinceritatea ta, un fel
care nu te scoate din comun, din anonimat, dar ție îți dă dimensiuni valorice
iubirea pentru cultură în două lumi-culmi, tu având şi o voință cu bună-cuvință
tridimensională, că ce faci tu pentru autenticul românesc puțini o fac, puțini
au îndemâna s-o facă (tu, nu cauți lauda altora neavând nevoie de ea), că tu
eşti un alduit al culturii româneşti cu talanții îmulțiți, ca vestititul
Artur-Gabrie Silvestri. (Ming ce face, cum se împacă cu necazul tău nedorit ? Copilul
din imaginile filmate mi s-o părut coconul ei, deşi, tu-mi scriai într-un rând
am să întreb pe copilul meu (era vorba de o chestiune de tehnica setării
telefonului care-mi făcea să-mi dispară texteliterare înainte de a-ți-le
expedia pe mail). De acel nepot inginer (ce fel?) de 25 ani nu te-am mai
întrebat pe unde-şi mănâncă pâinea ? În tot ce întreprindem trebuindu-ne
curajul spărgătorilor de bănci şi tu sfătuindu-l nu i-ai vrut răul, nu ştiu cât
a înțeles el, uneori neținându-se cont de ce-i bun crezându-se în acei covrigi
mitici, că cineva-ți înmoaie pesmeții, deşi la noi s-a desfințat până şi
armata, cătănia, stagiul militar, în favoarea mercenarilor?
- E baietelui fetii ei, deci sunt bunic.
Baiatul meu are 44 de ani si gemenii ei 35.
- Vica uitându-se la emisiunea
t.v. Național "OPRIȚI TIMPUL" prezentat de Corina Chiriac a zis critic
văzând-o cu chii de țărancă: cum era îmbracată: -"Gândeşti că are o rochie
de mărs la lăut", deşi ea-i o superbă, ca artistă şi înfățişare, cam de
vârsta mea tipa, probabil s-a născut în octombrie, ca mult mai tânărul coleg, Vancea
Augustin, din Cubleşu-Someşan, Cj. Aiud pe Mitică Popescu inspirat, potrivit cu
ce am scris în CĂUTÂND DUPĂ MERE: -"Dacă dai cu piciorul binelui, îi duci dorul "sau:" oaia-i
bună şi vie şi moartă". Şi unii au fost valoroşi la viața lor, "deşi
scară la cer şi pod peste mare, nu se poate face".
Vica, mama
care nu-şi lăsase în sama nimănui copiii nici când fugise de Celemen şi crupându-i-se
în paisprezece părăsise Urişoru' văzând pe sticlă pe una ce vroia, intenționa, să-şi
părăsească pruncii, amăgindu-se în "iubire interzisă" că fratele
soțului deabia decedat l-ar iubi şi i-ar propune neacceptat de lumea din jur: mama
lui, copiii lui fate-su, copiii femeii dorite el îi propune să meargă în Italia
şi la dracu-n praznic până se mai liniştec, limpezesc apele tulburi (cum, în ce
fel numai Dumnezeu ştia). Vica surprinsă, trăind intens scena, mă întreba
bulversată: -"Nu mere să-şi lese copiii, nu-i aşa?" -"Fain
vorbeşte Daria către mamă-sa, Pavele". Am vrut să-i replic, dar nu i-ar fi
plăcut, femeia ştiindu-se din experență, că vroieşte să aibă ultimul cuvânt, ştii
după ce te-ai ars cu focul: - "Cum ai şcolat-o, crescut-o, pe Daria o ai
deşi ai avut la îndemână: "învățăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul său
Teodosie", dar am tăcut filozof, că azi, nici pe copiii neputându-i să-i
domoleşti cu toate, că: dacă nu-i foc, cu o gură de apă-l stingi, chestiunea e
cum scoți cămaşa fără s-o rupi? E uşor să faci zânzanie mai ales, că ruşinea-i
lesne: mai uşor de făcu, ca un lucru bine făcut.
După vestea
povestea, că Iulian Cristea, Peticosu, luic Todoru Lichii, îmi spune Vica: -"Trag
clopotele". O fost singur, că Valentina o murit mai demult. -"Şi o
băut", zice Vica; - O mâncat şi n-o mâncat şi o fi avut şi cu inima, cum
şi Vica are: Cardiopatie ischemică şi, ce nu s-o adunat şi pe capul ei, nici
Vica neavând un astâmpar, nu putea sta locului fără a face ceva lucru, chiar şi
acuma întoarsă de la Cluj, unde iară va merge fiind planificată pentru
săptămâna viitoare la ceva apărat care clarifică ce ai (la noi, cu toată
reforma din spitale, sistemul te face să nu-ți poți rexolva treburile, aflarea
diagnosticului rapid şi primirea tratamentului şi poți muri cheltuind bani şi
timp pe drumuri, dar pe cine doare, corupții, peştii împuțiți la cap, avându-le
pe-a lor griji şi dacă mori cum şi iulian Cristea o murit, nu doare pe nimeni
capul, că lor politicienilor, cum zice şi Sorin a cecanii, Revnic, Sorin
Sorcova: - "-Politicienilor le plouă cu biscuiți şi caramele" Mă
strigă Daria afară, că nu putea să-şi deschide vranița, portița de la drum şi
intrând în casă ne spune, c-o adus-o moartă de la spital şi pe mama lui Marin
şi Gelu-Neluca, pe Beldean Maria (M-ai aud şi la televizor, de bolnavi c-are-au
murit în spitale din te miri ce neglijențe, adăugându-se că familia acelor
bolnavi, pacienți, îi vor da pe doctori în judecată). De ce nu iubim unul pe
altul şi-ntr-un gând să ne mărturisim?
Daria zicea:
-"Iulian, o făcut infarct". Ne spune apoi, că i-o spus Viorica Chira
a lui Gorduna şi a lui Ursoica, mi-o spus, că e ziua lui Sorin Revnic, Sorcova.
Şi Maria
sora lui Octavian Cristea oficiantul sanitar şi o murit şi Iulian Puți, zice
telefonic lui Miha.
La telivizor
cântă nişte nişte copiii dezinvolți, încântători şi e O K, drăguți, minunați, cu
talent înăscut: zânele şi Feții frumoşi te emoționează, am şi eu parerea mea, bucuria
mea.
- Copiii
sunt inocenti in noua lume, sunt deconectati de istorie si traditia neamului ca
si cordon umbilical. Ei sunt la varsta descoperirii orgoliului si forta lui,
vor sa zboare. In ce directie?
- Micile bucurii le culegem şi simțim
razele de soare în curtea bunicilor, bunicilor cu năzdrăvănia copilăria şi
repertoriu specific: înțelepciuni şi minunății din folclorul copiilor, reuşind
să fiu apreciat de etnologul Maria Bocşe, angajat al Muzeului etnologic din
Cluj-Napoca, antologia cu folclorul copiilo fiind bogată. În fața porții în
şanț încercam să vedem care rezizistăm mai mult să să păstrăm tăcerea zicând
poezia: -" La popa la poartă este o mâță moartă.
Cine-a râde
şi vorbi s-o mănânce coaptă,
Cu mărar, cu
petringel, cu costiță de purcel.
Mai era şi o
formulă de slobozenie, că tăcerea, liniştea era de scurtă durată: -"Lobodă,
lobodă, gura mea e alobodă". joaca noastră era bgată.
Mândru scrii
în limba română, în graiul român, scupulos şi neprihănit scrii, cu bună-cuvință
şi cu bun simț scrii, cum doar aleşii scriu alduiți ca cel mândru, că-i
get-beget român, veşnicie născută la sat, vorba lui Lucin Blaga din Lancrăm.
Scrii, Ben, ca
om potrivit în loc potivit scrii, scrii în timp potrivit sfințit având spațiul
mioritic în conştiința lui întru totul şi toate iertând greşelile greşiților să
ne iubim până şi vrăjmaşii şi întru gând să ne mărturisim, ca un păstor blând
legat de Luceafăr, duh de adevăr şi duh de viață, de conşiință Eminescu,
raportat: pace şi pâine natural la universal întru răsărit de soare a ceea ce
suntem oameni între oameni, pentru oameni.
- Multumesc pentru comentariu si apreciere
draga Pavele. Alegi cuvintele cu dragoste parinteasca. Ma ung si ma vindeca.
Vindeca si bandajeaza vana dorului ce creste cu anii.
EUROPA NU VA
FI NICIODATA UNITA PENTRU CA-I LIPSESTE UN EMINESCU, UN LIANT SI NU VAD PE NICIUNUL
CAPABIL LA BRUXELES DE O ASEMENEA MASURA, DE UN NOU FIU A LUI DUMNEZEU. EUROPA
CUM MERGE SE INDREAPTA SPRE UN NOU BABILON. ANGLIA SI-A DAT SEAMA SI SE
RETRAGE. FARA IUBIRE NU EXISTA UNIRE !!!
- De ce ca la noi la nimeni şi
tichiri-michiri pe nicăieri ?
***
Cald de om, cu
mult soare social-uman şi înforire de pom pentru rod, drept cu mântuire la
înviere. În tot ce se
face, e silință, o voință, vrere şi plăcere, conştiință luată în seamă de
Dumnezeu pentru a nota, consemna, în cartea vieții, carte a
cărților-recordurilor, o Biblie-Evanghiliecă a liturghiilor pentru îmbelşugare
şi îndestulare de pace şi de pâine întru duh de adevăr, duh de viață, că
omul-scriitor e creeator, un stăruitor ostenitor în dragoste cu pasiune şi
răbdare, luptă de dragoste şi dor cu flux şi reflux de liturghie-n spice pentru
binele omenirii, iubire din înâlțime la înălțimi cu înălțime, culme, cum nu mai
fu alta, ca cea de astru al zilei, de stâlp al cerului, răul, frate Ben, ne
fiind o atribuție, o datorie şi o îndatorie a omului, omul bun fiind strategul
iubirii şi a stării de bine fără egal, drept de a candida "Crai de Curtea
Veche" - Zamolxis, la fericirea națiunii, neam al durerii, suferind că
omenirea n-are pace şi pâine, că omenirea e războincă: om-ucigătoare, făcând
prăpăd şi omor în propriul popor (omenirea aiasta fiind dezbinată de..., de minciună şi înteresul
care o domină lacom- imperalist fără drept de apel, fără drept la bine, drept
jinduit şi de oamenii de rând.
PAVEL RATUNDEANU FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu