Cautand dupa mere 19

Cautand dupa mere 19

- LIMBA NEAMULUI MEU -

"-Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți", ne porunceşte Mihai Eminescu, ca Iisus al nostru (ce ne facem, Ben, că nici poruncile lui Dumezeu: să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuți, nu-s respecate?). În cazul aiesta dacă n-avem bătrâni, cum spune prof. Valentina Lupu, să nu ni-i cumpărăm? Dar cine se mai complică cu vorbele de duh ale poporului, deşi a fi domn e o întâmplare pe când a fi om e lucru mare sau a fi gazdă nu-i mirare, în timp a fi om e lucru mare ?

 

Îngurg, încurc, şi eu lumea, peteicile, ițele, ei, călcând strâmb, în străchini, hârb ce râde foae verde de oala spartă (ah! bine zici tu, că nu zici, strigi: herup, hop!" până nu sari)). Scriind aieste lucruri, tu simți şi vezi seriozitatea şi sinceritatea, că ştiu ce spun: - Adevărat, “Adevărat, vă spun vouă-Pace vouă!", că nu-s rachinos, că ce scriu, nu-s fleacuri, ci durere, bredul, căința, sufletului, amărăciunea, că suntem prost cârmuiți, gospodăriți, că: pas cu pas, cum e lucru bine făcut ?! Aiestea, Ben, nu-s cum sfințeşte sfințenia noastră omul, pâine de toate zilele nostre trecute, prezente şi viitoare, măsură a lucrurilor, om la timpul, la locul, spațiul, potrivit, nu-i aşa, Ben, aprig luptător de dragoste şi dor, apărător dezinteresat, cinstit, sincer, a neânfricatului, Eminescu. 

Scriind aiestea, Ben, nu-s rachinos cum simți, vezi şi socoteşti cântărind în cuvinte cu bună-cuvință, că într-adevăr bine trebuie să fie pentru toată lumea (de n-ar fi aşa: la ce mai trăim? Nu pentru asta s-a gustat din fructul mărului oprit, existând în tot şi toate un scop nobil bine conturat la fiecare aparte pe harta agățată in cuiul din minte şi suflet asemănător la poet, omul de rând şi baron, grof, plagiator eliberat? Tu, trăieşti printre aborigen şi canguri oare cu iepuri tot aşa de mult îmulțiți numeric, cum am învățat la Scoala Generală de 8 ani din Aghireş-Fabrici, în epoca de aur. Mi se pare că ți-ai pierdut optimismul, deşi tu ai curajul spărgătorilor în ce faci cu atâta pricepere îmulțindu-ți social-uman talanții nativ, bogat spiritual. Vorbele mele ți-o fi oprit turația dreptului la înviere? Pământenii sunt virusați şi viciați de slăbicini uneori închipuite, exagerate, deşi anticorpii voinicoşi ne apără nesperat învingând microbii, pe răii, deşi societatea ne sacrifică nemilos pentru'că "puternicii" nu ridică un deget în favorea celor care i-au votat, în favorea mulțimii care prostită îi aclamă înebunită, că "aiasta li mintiuca" (fiecare şi-or da seama", mai adaugă convins), după spusele lui Gusti lăptaru' pocăitul (Găvruş Augustin, Mămăliga, de-a Dihorului, feciorul petruşoaiei şi a lu'Gusti Ceteraşu', cel care s-a săturat în calitate de oier, cioban, cu-n ou şi ş-alte, lobode, cât gura lui de late.

     -Traim vremea caricaturilor, a bufonilor care habar nu au de nevoile poporului si la randul sau maria sa poporul a devenit bufon. Politica a devenit un program de varietati. Oamenii din media au intrat in randul lor acesta fiind motivul pentru care nu mai opereaza independent si neutral/nepartinitor ca sa apere justitia si cerintele tarii. Cei drepti sunt dati afara pentru ca sa se poata fura in liniste si legal. Sunt cu totii imbarligati!

     - Un bărbat în fața unei femei vrea să dea cocoş, însă un refuz îl dă peste cap şi devine miştocar asemenea lucru i-se întâmlaselui Burdea, Ioan Revnic, un încrezut, care urmărit de nevasta bănuitoare, că s-ar încojlui, adăposti, pe lângă cățeaua care dă din codă: "Cecana, "văduvă, cu tri copiii, tânără cu ochii strălucind, ca la mâță în săptămâna brânzei, el, ca s-o ademenescă, c-avea experență, arta succesului, ca Pavel Coruț, a luat cu el un sfertuc de zamă de prune, horinca, pălinca, ("ceaiul de muşețel" cum îi zice coneacului George Arion, mare scriitor de romane polițiste, beletristică de valoare, prin scrisul său de om cu largi vederi de campion la ceaiul Danielei Buzura, emisiune la t.v.r. şi director la revista Flacăra); lui Ioan Revnic, Ioan Republică, îi plăcea beutura, ca la mâț laptele, dar nici Lucreția nu o refuza, că ce-i o felie la o muiere, dacă o bea nici hir, nici câr, veste, bună nu-i mere, că după ce se-mbată mai cere. Înainte cu o noapte am fost trezit de taurul sătesc şi bivolii lui Pateoca, Almaş Ionel, neaduşi de ciurdar, păstor, cu gulea, cireada-n sat seara şi ei pe la vale-mi intrase-n ocol şi unul din animale, iosag, nestând la păşune, fiind ulicariț, avea un clopot, drangă, atârnat la gât, ca să sesizeze ciurdarul de plecarea lui razna, aiurea, păgubind la te miri cine cultura, în largul hotarului şi guleşul, păstorul era răspuzător, era vămuit, despăgubea pe gosodarul aflat în pierdere. Zgomotul de clopoțel în toiul nopții era ca o fantă de lumină care te țintuieşte în ochi în plin întuneric, te surprinde pe mine mă scoală în capul oaselor şi mă scoate afară din casă să văd ce şi unde arde? ŞI văd bivolii pregătiți să iasă pe portița de la drum. Le deschid şi pe-aici le-a fost drumul în pas alergător. În seara următoare aud foşnind în porumb, cucuruzi şi nedistingând pe întuneric despre ce-i vorba strig: nea taure, deşi era Ioan, care privit de nevstă-sa fiind neângrădit dinspre uliță să nu dea nas în nas cu nevastă-sa o luase ca un tâlhar surprins pe unde a văzut cu ochii. Era prea târziu când ieşe la rât între pomi să-mi facă semn cu mâna semn să tac şi auzindu-se vorba lui nevastă'sa: ------" Aşa, domnul doctor, scoate taurul dintre cucuruzi".

*

Scrisul nu mă deprimează, osteneşte sau plictiseşte, scrisul mă face "Cumințenia pământului", care-i în mine la "Poarta sărutului" dându-şi "Sărutul".

Aveți bunul simț şi buna creştere, aşa, că "pocind din bici" ar trebui să vă cer: să-mi dați o mamă de bătaie soră cu moartea pentru greşelile ortografice, care le citesc după ce vă trimit materialul scris (ce să fac e o nenorocire pe care n-o pot accepta, orice-ați zice, Ben). Ceva nu funcționează, scârție ca roțile la car pe un drum de țară, drum plin de hârtoape, gropi (şi omul noaptea calcă, păşeşte prosteşte, ca din pod. 

     - Din acest motiv stau ore înşir să te descifrez frate Pavele şi mă delectez cu vorbele tale neaoşe şi le ajustez o țâră.

     - Fiecare în dreptul de a fi la locul lor trebuie făcute îngrijit, atent, cu ochii-n patru, că nici la coasă nu trebuie să-i sară măsaua, aşa nici hainele nu le pui ca pe o ciuhă, sperietoare de ciori (nu se aruncă, ca din furcă nutrețul fibros în ieslea vitelor, în tot şi toate şi pe corabia vieții existând o regulă, o lege a pământului şi asta e şi după caracterul, firea, fiecăruia) nu fiecare e dotat cu îndemânare, cu talent nativ, gospodăresc şi problema--i să nu te bagi unde nu-ți fierbe oala trebuind să păstrezi măsura, prestanța, distanța, că nu banii, auzi tu, aduce fericirea, dar lipsa banilor ce aduce? Posibilitatea să n-ai ce-ți trebuie. Doamna Măruță, auzind, c-am publicat, îmi zice sugerându-mi un act cultural obişnuit: -"Ai putea în Dej să-ți lansezi cartea, cărțile, dar vezi să fii îmbrăcat la costum şi să fii bine aranjat, pus la punct, că "...(Dar de unde bani de costum, bani pentru a cinsti pe participanți, că doar luat la ochi să fii bine primit, în asta fiind/constând valoarea ta şi nu, în "o fi el sărac, dar nu-i prost"?).

Cu bani cumperi mamă şi tată, publici, dar ce nu faci? Uneori munca nu ți se vede, nu-i prețuită.

Pe banii tăi şi suferi, n-am conexiune interet, deşi m-am abonat la ruter, tot ca sa-mi uşurez activitatea (şi zilele trecute, deşi n-am călcat pe bec, nici neavând cu ce).

     - Odată ce ți-au pus căpăstru-n cap nu mai scapi, ei te manevrează cum vor. E ca şi adicția la droguri. Te joacă “dilăru” cum vrea la preț dupa aia.

     - M-am ars în ciorbă şi acuma suflu şi-n iaurt, deci suflu-n mâini când e frig, suflu să mă-ncălzesc şi pocnesc din degete şi sub grumazul ceterii învârt fata pe sub mână, deşi nu mai sunt tânăr şi viața m-alunecă spre ireversibil, luându-mi până şi dulceața mărului din sân. Am o familie electrizantă şi plină de surprize, între bine şi rău, făcându-mă să scriu despre ea vrute şi nevrute mai confundând marfa cu ambalajul, sula cu prefectura... şi pot nemulțumi pe unii spunând adevărul, deşi adevărul...

Fiecare lucru îşi are rostul lor, deşi a pune degetul pe rană, e dureros, însă Toma a pipăit rănile lui Iisus şi acesta nu s-a strâmbat, crispat, suduit, cum noi o facem nejustificat, fără motiv, ci Iisus a surâs blajin, ca pe cruce când s-a rugat blajin: -"Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! "(Şi Eminescu amărât a surâs ca fecioara furată dintre sfinți atunci când s-a simțit lovit cu cărămida în cap, alunecând în brațele lui Iisus, în timp ce se cânta în curtea sanatoriului: "Deşteaptă-te române! "şi surâsul Eminescu-lui era ca cel al Sfintei Fecioare Maria, Maica Preacurată, când Arahnghelului Mihail i s-a arătat cu vestea cea bună şi casa toată de lumină se umplu', că Maria va fi unica femeie a omenirii care va naşte fiu fără durere).

Totul se rumega şi cernea prin neuroni prin sinapse luminând  în capul lui Dragomir (puteam pune totul pe seama lui Mircea născocind, cum fac şi alți scriitori, dar Mircea cu nevasta lui, moldoveanca Maria, se stabilesc la Braşov şi eu la Ciubăncuța cu alt trai şi mălai ca-n Aghireş-Fabrici, fiecare la casa lui aşezați, cu familie, văzându-ne răruț, dar drăguț, nemaiştind din fir în păr care ce face, chiar dacă ne telefonam. Profesorii, îmi sprovăiau, spuneau, că literatura e realitatea trecută printr-un filtru, prismă, a gândirii, dar eu cum să născocesc? Pentru ce s-o fac?

     - Profesorii tai sunt de stofa veche. Ce scrii azi decide viitorul. Copiii construiesc din experientele noastre. Noi nu suntem trecut suntem transfer de existenta.

     - Pe Gheorghe Luchian Dquila scriitor, de fel din Bucureşti, l-am cunoscut la Dej, la "Lemnul Verde"pe Dealul Florilor ne-am mai întâlnit, aici locuind până când s-a mutat în Foreşti (a fost condamnat politic şi internat la Casa Galbenă, Gherla, a scris romanele: Casa galbenă, Batricienii, Flori de gheață (şi nu mai ştiu) dar ce mai am să mai zic: "stăpâneşte scrisul". În unul din romane povesteşte întâlnirea lui cu o învățătoare, care are tot trei copiii, coincidență, cu țăranca, Vica, nevastă- mea (povestea lui puțin diferă de ce-am trăit eu, dar nu  mult, ca esență şi are acel înteresant care te acaparează emoțional sau doar mi s-a părut doar mie?). Scrie îndemânatic şi inspirat. Nu i-am spus niciodată de asemănare, în principiu, că n-aveam nici un scop, că totuşi numai ca idee este, că m-a cucerit într-un fel narațiunea lui e o altă poveste a lui Cocoşu-Roşu, că fiecare-i cu mâncarea lui de peşte, cu păsăricile lui, unii, chiar trăindu-le anume, iar alții imaginându-şi "o viață, aşa cum a fost", "aşa cum s-a călit oțelul".

Nu-mi pot lua mintea de la Vica o țărăncuța care nu mai are bujori în obrăjori, deşi s-ar mai ține ea, dar nu-i cine plângându-se mai ales noaptea de dureri, noaptea când stă-n cur pe marginea patului din cauza lor, a durerilor, stând cu orele (de o săptămână-i dusă şi acuma la control şi analize la Cluj). Are multe operații, destule şi 7 ani mai mult ca mine şi se cunoaşte de la o vârstă povara vieții nu uşoare pentru un om harnic, ea fiind veşnic la greu, că se loveşte tot în calulul care trage probail ca să-l îndemne pe celalalt (tot aşa se aruncă cu piatra tot în pomul cu roadă).

**

Vica se săturase de obrăznicia şi necuvința celui care în Urişor îi era bărbat, dar tot era cu gura şi pumnii pe ea (violență domestică?) şi pe scuns îşi carase peste grădini hainele, calabâcul după care copiii (pe Mihaela în brațe, pe Marius de mână şi pe Flaviu avându-l  în pântece în 1969 neoprindu'se săraca ştiind cum până-n Ciubăncuța nefiind atâtea mijloace de transport, însă distanță, depărtare avea cât vedea cămila în fața  ochilor prin deşert până la oază, dar prin sate cu forfotă la câmp, în sate pe la crâşme, elevi sprinteni, gălăgioşi, prin curțile şcolilor, ea chiar văzându-şi şi pruncii ei de o o şchiopă deja printre şcolarii pioneri, deşi ea cu povara ei la dum transpirând părând c'ar grăbi, grabiți, Todorel, n-avea habar, că ea “paşli na turbinca” la Iordan să-şi boteze pruncii şi pe cel din pântece să şi-l nască la Casa de naşterii, în Recea-Cristur, supravegheată de doctorul-direcor a spitalului comunal, Pop Sever, un medic de nădejde, priceput, (apelasem şi eu la el în mrtie 1983 când rezolvând o fătare distocică suferisem o nevralgie decubitală dreaptă, prima parlizie, ca Ştefan Luchian, scoțând un vițel dintr-o vacă, apelam cu încredere, el Sever, nebându-şi mintea, chiar dacă-i plăcea vinul la Bufet, la Cucu, la Căprar, unde, aici şi eu şi colegii: Doda, Vancea, şi Şandoru lu'Visa, Dascal ori Mircea Radu-Popescu, sorbeam amăreala berii, băteam fierul pănă era cald. Domnul doctor Sever a fost nemulțumit, că Vica şi-a numit noul născut Teodor, el sugerându-i numele de Flaviu şi ca să-l bucure adăugase şi pe acesta lângă Teodor Celemen, că ce ştiu eu ce avuse-n cap, ce tărâțe, să le mânce gaițele, găinile şi porcii, în loc de materie cenuşie, numindu-şi copilul exact ca pe cel care o snopise în bătaie şi o batjocorise cum îi vroiau muşchii făcând dragoste cu ea, ca un nebun (în acele momente era delicat, uita de furie părându-se că nu-i bețivul care trântise blidul cu păzâtură găsind şi fără motiv, motive, s-o lovească, să se răstească, facând adevărată comedie interpetànd-o real, ca o cuştiriță, om fără splină. Vica n-a fost o zăpăcită care-şi lasă, ca ultimul om procreaturile în spitale, containere, w.C.-uă, ei fiindu-i nespus de dragi copiii, ca lumina ochilor şi sarea-n bucate, că ce poate fi mai de preț, ca cilediul, urmaşii?

Scrie şi spune-mi pentru cititor: cine, eşti, că n-ajunge să stiu eu, doar, eu citindu-ți curiculum vite pe blog (fata Miha, de la Cluj, telefonic îmi spune, că Vica-i slăbită, că nu prea mâncă, Doame, vorba lui Pitiş sper, că: "sfârşitul nu-i aici"). În ultimul timp acuza dureri şi dureri, cât mânca nu ştiu, deşi nu ignoram lucru aiesta vital, dar doctorița Cristina Poşoagă de la medicala trei în vară descoperind Hernie hiatală şi anemie, probabil severă, îi propunea operație la stomac până nu-i târziu şi până se poate, fie că va slăbi şi orice-i posibil, însă doctorii ştiu, dar mai mult o şti Dumnezeu, doctorii ştiu din ce cauză, şi s-ar putea: agravarea bolii sau ce ? minunile fiind doar la Dumnezeu întodeauna fără tăgadă. După popor: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n straiță, traistă, unii dintre noi neştiind nici câte prune au în ea, în desagă. Am onoarea să ațuț focul, că fără fum nici fum nu este, chiar dacă noi nu suntem maştiha, mama vitregă a Albei ca Zăpada, care se cată-n oglindă, se tot uita întrebând oglinda: oglindă oglinjoară cine-i mai frumoasă-n țară ? Frumusețea omului îi trecătoare, în mare trecere, dar împărăteasa din împărăția oglinzilor strâmbe avea socotelile ei, aşa cum şi imperialiştii prin puterea banului sunt fruntea minciunii, corupției, a răului, patroneaza, ca mafie, bandiți contra umanității, cum ne spunea, Doda Gherghe, uneori în Dispensarul Veterinar Recea-Cristur, patronau ca să ne dezbine pentru'ca să ne domine.

Vica e aproximativ sau apropiată de vârsta minunatului Ioan Miclău, dar în vremea din urmă Vica nu mai are tonusul optimismul lui Miclău, un neprețuit.

Nu l-am uitat asigura-ți-l, Ben. Urări de bine, sănătate,c ă toți avem nevoie !

Eminescu băiet fiind poposea în poiană pe prispa izvorului, dar eu ca prunc în ocolul, curtea, bunicilor la fatu, diaconul, cu diplomă şi fătoaia, doi oameni vigilenți, buni, pâinea lui Dumnezeu, oameni primitori de oaspeți, oameni de mas, eu cu droaia de copiii, pe vremea aceea (nu-i vorba de Maria ajusă borțoasă, groasă, cu burta la gură, în Galileea, că eram în Sâmpetru-Almaşului, un Humuleşti din Ardeal, "Transilvania", după Eminescu, "sfânt pământ românesc") unde noi pruncii satului ne jucam în toate anotimpurile: de-ascunselea, de-a lapta, cuptorul cu pâinile, cloşca, puii şi uliu, hoții cu vardiştii (mai târziu aveam să mă joc, în curtea blocului Rapid din Aghireş-Fabrici, unde, ca şi peste tot la sat parcă nici nu mai sunt copiii acuma, chiar şi bătrânii, țăranii împuținându-se şi căzând în vergea, ogoarele fiind pline de mărăcini şi buruieni, sălbăticindu-se fără brațe tinere de muncă şi devenind neproductive, echo-nesănătoase după atâtea pesticide administrate pe vrema cooperativizării agriculturii, când şi chipurile totul era ştiințific, făcute cu cap, şi operativa, raportarea, muncii, realizărilor, era o minciună scrisă şi comunicată telefonic, după spusa domnişorului doctor veterinar din Pâglişa,Tamaş Virgil.

 E frate de-al nostru şi cine bine face la bine să se aştepte, că a expirat proverbul: faci bine şi aştepți rău. Alta-icetica, Biblia vieții noastre.

Istoria ,Ben, e scrisă de cei care nu renunță, ca Mircea Cărtărescu, cel care habar n-are, că exist şi Eminescu-şi are propria aură zice spiritual acest autor. În valoarea lui am crescut. Mai adaugă: Eminescu şi-a făcut datoria, are o mare minte. A fost un scriitor definitoriu pentru o stare de spirit (e un poet modern Eminescu), necaz mi, că nu e prea citit, după un timp, nu se şti cine e, spre ruşinea noastră, deşi, chiar şi celui ce'ți dă o palmă obligatoriu întorci şi celalalt obraz. Globalizarea nu depinde de noi, cum nu depinde, nici creşterea plantelor. 

     - Ai dreptate in tot ce spui insa marii finantatori ai lumii au distrus intai invatamantul ca apoi sa le-o traga tuturor la buci. In democratie, capitalism totul depinde de individ daca vrea sa invete. Nu mai e guvernul care sa-l impinga si atunci te intreb "cui ii place scoala badie?". Neinvatand iti pierzi contactul cu cine esti si al cui esti si atunci te bucuri sa-ti gasesti un stapan care sa-ti de-a un blid de pasula, si asta te inhama si asa mori, INHAMAT. Lumea de azi nu stie nici macar sa se revolte, nu stie ce e aia revolutie. Ei o vad la televizor ca pe un dans, o hora. Se aduna, o fac si dupa ce obosesc se duc si se culca iar a doua zi isi continua viata de bou. Viata de azi a devenit o comedie neagra!

      - Mulți zic, că ce altceva ce să zică cum nu fu altu mai frumos, mai ancenstral, natural-astral şi național fără a ne lăuda, fiind şi noi cu nimic mai bun, ca la alții, la ceilalți, la noi tot şi toate fiind Dumnezeu, un normal, că Arghezi prin ochii lui de aurar-faur, bijutier al limbii, a văzut pe strălucitorul luceafar, Hiperion, în drum călcâind către Demiurg, Eminescu, ca să fie botezat, în marea taină a nemuririi, ca un Cristos a graiului, limbii române, să fie hirotonit primind sfânta cununie, taina cununiei cu veşnicia şi astfel prin ochii lui Arghezi, să-l vadă în apa limpede a perspectivei şi Nichita Stănescu pe Eminescu cu înşiruirea lui Petru Țuțea: şir lung, nesârşit, de voievozi a-i neamului, după spusa lui bravu puric Fan Puric şi Vasile Andru-Todică, în lumina văzului arghezian fiind spiritul eminescian al României Tainice (Artur Silvestri), Profunde ((Geto-Daco-Zamolxis) şi Mari, unită, cum veşnicia lui Lucian Blaga filozofic o născu la sat (de Burebista şi Viteazu), de ceea ce iubire omenească, cu drept la înviere, într-o rânuire: ordine şi disciplină a lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a rânduit rost şi folos: dragoste de pace şi pâine, -utrenie, liturghie şi vecernie de doină şi lumină, în spice şi-n roada din gădina cu stupină vie, roindă, nemuridu-ne osana-cânt pentru dăinuire sănătos întru Hristos, util, durabil şi impecabil indispensabil şi responsabil cu-n echo-sănătos socio-uman al omenirii şi al pământului, Altar al soarelui, pentru a ceea ce sunt oamenii, -Mesii dezinteresate, generoase, altruieste, a păcii şi iubirii de semeni, iubirii de ceilați, pentru a nu exista, o înşiruire a miciunii, ca mărgelile pe fir, cum grăieşte în filmul Păcală, nici pentru electorat să nu fie, fir-ar să fie bine, bonus de viață, binele fiind parfum de trandafir pentru România, un obiectiv şi reper al păcii mondiale, n-o ştiai, Ben dragule?

Perfecțiunea, Ben, nu-i atragătoare, chiar dacă e întruparea binelui, ce zicea Nichita, cel drogat de vodcă, din cauza căruia, zice-se că moare, de nu cumva o fi fost şi el omort de propia lui faimă, de jocul politicii, misterul care ne învăluie istoria marilor personalități e neverosimil, dar adevărat cu bune şi rele, dar ale noastre, deci e mai cu magnet, te-apropie de el cu forța de atracție, de cubul sferdit, ciuntit, ciordit (ciuntat  pe vremurile de secetă, când copilul Nicolae Labiş sufere pentru'că a trebuit să mânce din inima căprioarei omorâte, ca să moară mai târziu la tranvai, ca un Iisus nevinovat, că şi-n Ciubanca, satul lui Pr.Floarea Mureşan, martir al închisoarilor comuniste (ce se întâmpla în culisele lor, a închisorilor neştiind ce se întâmplă, Nicolae Ceauşescu, Gherghe Ghiorgiu-Dej, Mihail Sadoveanu..., ştiind "hinderii", cățeii lor, nu ştiau, cum nu ştiau, că-n satul Ciubanca, sat şi a lui Itu Cornel deputat în Parlamentul României, nu ştiiau, că la pruncii familiei Ion Lungu s-o ciuntat mălaiul, iar pruncilor care insistent flămânziți cereau să le dea mălai şi mama copiilor degeaba le spunea că n-re de unde le da, că s-o ciuntat, gătat, mălaiul, ei înebunitor: -"Dăne, mamă, şi de ăla ciuntat", mârăiau, dar ia păr din palmă şi de pe broască), ca atare zice Nichita Stănescu un alt mare român doar propus la un mare premiu (aşa e de când lumea: românii sunt doar amăgiți, deşi valoarea e eminescian-modernă şi autentică, dar să nu zicem şi originală, că Alex.Ştefănescu zice, c-atunci când operă omnia, probabil, e originală, opera cu pricina e aiurea, deci când un cub nu e perfect, atracția e mai mare, mai magnifică, mai electrizantă, mai cu viu înteres admirat, comentându-se: "de nu i-ar lipsi acel colț, ar fi... "(după ştiința noastră, că de nu s-ar începe numărătoarea cu unul, am şti altcum şi ni s-ar părea rațional, logic altfel matematic), unii dând dreptate corupților, că tu de-ai fi-n locul lor, nu la fel, ca ei libidinos, abuzând de puterea cu care ai fost investit de popor, electorat prin vot?

     - Daca esti cub perfect te tin toti in intuneric, nimeni nu te baga in seama insa cum faci o gresala, se arunca ca vulturii pe tine ca sa te umileasca si sa te ia in ras. Asta e tehnica jidoilor.

 Or sa faca bani pe tine dupa ce mori cum fac dupa Brancusi. Ai vazut ce lustruite sunt piesele lui. Eu am pus mana pe ele la muzeul national din capitala Australiei. Paznici erau o familie de romani, bucuresteni si ei fugiti din tara. Lucrau acolo asta se intampla prin 1982 cand legile nu erau asa stricte. Am mangaiat pasarile maiestre!

     - Tu eşti cu mare noroc în multe privințe, ai putut simți pe viu, colosalul, pipăindu-ca Toma cu buricele degetelor lui rănille lui Iisus, mărturiile eternității, ca un flux şi reflux emoțional, simțind în inimă sângele pulsat mai alert, mai ceresc, tu simțind poeticul lui Constantin Brâncuşi, ca o cântare a cântărilor (o culme a gândirii omeneşti, de unii nici azi înțeleasă, dar din orgoliu se bat în piept, că percep şi dacă nu era chiar aşa. Tu ai sinceritatea ta, un fel care nu te scoate din comun, din anonimat, dar ție îți dă dimensiuni valorice iubirea pentru cultură în două lumi-culmi, tu având şi o voință cu bună-cuvință tridimensională, că ce faci tu pentru autenticul românesc puțini o fac, puțini au îndemâna s-o facă (tu, nu cauți lauda altora neavând nevoie de ea), că tu eşti un alduit al culturii româneşti cu talanții îmulțiți, ca vestititul Artur-Gabrie Silvestri. (Ming ce face, cum se împacă cu necazul tău nedorit ? Copilul din imaginile filmate mi s-o părut coconul ei, deşi, tu-mi scriai într-un rând am să întreb pe copilul meu (era vorba de o chestiune de tehnica setării telefonului care-mi făcea să-mi dispară texteliterare înainte de a-ți-le expedia pe mail). De acel nepot inginer (ce fel?) de 25 ani nu te-am mai întrebat pe unde-şi mănâncă pâinea ? În tot ce întreprindem trebuindu-ne curajul spărgătorilor de bănci şi tu sfătuindu-l nu i-ai vrut răul, nu ştiu cât a înțeles el, uneori neținându-se cont de ce-i bun crezându-se în acei covrigi mitici, că cineva-ți înmoaie pesmeții, deşi la noi s-a desfințat până şi armata, cătănia, stagiul militar, în favoarea mercenarilor?

     - E baietelui fetii ei, deci sunt bunic. Baiatul meu are 44 de ani si gemenii ei 35.

     - Vica uitându-se la emisiunea t.v. Național "OPRIȚI TIMPUL" prezentat de Corina Chiriac a zis critic văzând-o cu chii de țărancă: cum era îmbracată: -"Gândeşti că are o rochie de mărs la lăut", deşi ea-i o superbă, ca artistă şi înfățişare, cam de vârsta mea tipa, probabil s-a născut în octombrie, ca mult mai tânărul coleg, Vancea Augustin, din Cubleşu-Someşan, Cj. Aiud pe Mitică Popescu inspirat, potrivit cu ce am scris în CĂUTÂND DUPĂ MERE: -"Dacă dai cu piciorul  binelui, îi duci dorul "sau:" oaia-i bună şi vie şi moartă". Şi unii au fost valoroşi la viața lor, "deşi scară la cer şi pod peste mare, nu se poate face".

Vica, mama care nu-şi lăsase în sama nimănui copiii nici când fugise de Celemen şi crupându-i-se în paisprezece părăsise Urişoru' văzând pe sticlă pe una ce vroia, intenționa, să-şi părăsească pruncii, amăgindu-se în "iubire interzisă" că fratele soțului deabia decedat l-ar iubi şi i-ar propune neacceptat de lumea din jur: mama lui, copiii lui fate-su, copiii femeii dorite el îi propune să meargă în Italia şi la dracu-n praznic până se mai liniştec, limpezesc apele tulburi (cum, în ce fel numai Dumnezeu ştia). Vica surprinsă, trăind intens scena, mă întreba bulversată: -"Nu mere să-şi lese copiii, nu-i aşa?" -"Fain vorbeşte Daria către mamă-sa, Pavele". Am vrut să-i replic, dar nu i-ar fi plăcut, femeia ştiindu-se din experență, că vroieşte să aibă ultimul cuvânt, ştii după ce te-ai ars cu focul: - "Cum ai şcolat-o, crescut-o, pe Daria o ai deşi ai avut la îndemână: "învățăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul său Teodosie", dar am tăcut filozof, că azi, nici pe copiii neputându-i să-i domoleşti cu toate, că: dacă nu-i foc, cu o gură de apă-l stingi, chestiunea e cum scoți cămaşa fără s-o rupi? E uşor să faci zânzanie mai ales, că ruşinea-i lesne: mai uşor de făcu, ca un lucru bine făcut.

 

După vestea povestea, că Iulian Cristea, Peticosu, luic Todoru Lichii, îmi spune Vica: -"Trag clopotele". O fost singur, că Valentina o murit mai demult. -"Şi o băut", zice Vica; - O mâncat şi n-o mâncat şi o fi avut şi cu inima, cum şi Vica are: Cardiopatie ischemică şi, ce nu s-o adunat şi pe capul ei, nici Vica neavând un astâmpar, nu putea sta locului fără a face ceva lucru, chiar şi acuma întoarsă de la Cluj, unde iară va merge fiind planificată pentru săptămâna viitoare la ceva apărat care clarifică ce ai (la noi, cu toată reforma din spitale, sistemul te face să nu-ți poți rexolva treburile, aflarea diagnosticului rapid şi primirea tratamentului şi poți muri cheltuind bani şi timp pe drumuri, dar pe cine doare, corupții, peştii împuțiți la cap, avându-le pe-a lor griji şi dacă mori cum şi iulian Cristea o murit, nu doare pe nimeni capul, că lor politicienilor, cum zice şi Sorin a cecanii, Revnic, Sorin Sorcova: - "-Politicienilor le plouă cu biscuiți şi caramele" Mă strigă Daria afară, că nu putea să-şi deschide vranița, portița de la drum şi intrând în casă ne spune, c-o adus-o moartă de la spital şi pe mama lui Marin şi Gelu-Neluca, pe Beldean Maria (M-ai aud şi la televizor, de bolnavi c-are-au murit în spitale din te miri ce neglijențe, adăugându-se că familia acelor bolnavi, pacienți, îi vor da pe doctori în judecată). De ce nu iubim unul pe altul şi-ntr-un gând să ne mărturisim?

Daria zicea: -"Iulian, o făcut infarct". Ne spune apoi, că i-o spus Viorica Chira a lui Gorduna şi a lui Ursoica, mi-o spus, că e ziua lui Sorin Revnic, Sorcova.

Şi Maria sora lui Octavian Cristea oficiantul sanitar şi o murit şi Iulian Puți, zice telefonic lui Miha.

La telivizor cântă nişte nişte copiii dezinvolți, încântători şi e O K, drăguți, minunați, cu talent înăscut: zânele şi Feții frumoşi te emoționează, am şi eu parerea mea, bucuria mea.

     - Copiii sunt inocenti in noua lume, sunt deconectati de istorie si traditia neamului ca si cordon umbilical. Ei sunt la varsta descoperirii orgoliului si forta lui, vor sa zboare. In ce directie?

      - Micile bucurii le culegem şi simțim razele de soare în curtea bunicilor, bunicilor cu năzdrăvănia copilăria şi repertoriu specific: înțelepciuni şi minunății din folclorul copiilor, reuşind să fiu apreciat de etnologul Maria Bocşe, angajat al Muzeului etnologic din Cluj-Napoca, antologia cu folclorul copiilo fiind bogată. În fața porții în şanț încercam să vedem care rezizistăm mai mult să să păstrăm tăcerea zicând poezia: -" La popa la poartă este o mâță moartă.

Cine-a râde şi vorbi s-o mănânce coaptă,

Cu mărar, cu petringel, cu costiță de purcel.

Mai era şi o formulă de slobozenie, că tăcerea, liniştea era de scurtă durată: -"Lobodă, lobodă, gura mea e alobodă". joaca noastră era bgată.

Mândru scrii în limba română, în graiul român, scupulos şi neprihănit scrii, cu bună-cuvință şi cu bun simț scrii, cum doar aleşii scriu alduiți ca cel mândru, că-i get-beget român, veşnicie născută la sat, vorba lui Lucin Blaga din Lancrăm.

Scrii, Ben, ca om potrivit în loc potivit scrii, scrii în timp potrivit sfințit având spațiul mioritic în conştiința lui întru totul şi toate iertând greşelile greşiților să ne iubim până şi vrăjmaşii şi întru gând să ne mărturisim, ca un păstor blând legat de Luceafăr, duh de adevăr şi duh de viață, de conşiință Eminescu, raportat: pace şi pâine natural la universal întru răsărit de soare a ceea ce suntem oameni între oameni, pentru oameni.

   - Multumesc pentru comentariu si apreciere draga Pavele. Alegi cuvintele cu dragoste parinteasca. Ma ung si ma vindeca. Vindeca si bandajeaza vana dorului ce creste cu anii.

EUROPA NU VA FI NICIODATA UNITA PENTRU CA-I LIPSESTE UN EMINESCU, UN LIANT SI NU VAD PE NICIUNUL CAPABIL LA BRUXELES DE O ASEMENEA MASURA, DE UN NOU FIU A LUI DUMNEZEU. EUROPA CUM MERGE SE INDREAPTA SPRE UN NOU BABILON. ANGLIA SI-A DAT SEAMA SI SE RETRAGE. FARA IUBIRE NU EXISTA UNIRE !!!

     - De ce ca la noi la nimeni şi tichiri-michiri pe nicăieri ?

*** 

Cald de om, cu mult soare social-uman şi înforire de pom pentru rod, drept cu mântuire la înviere. În tot ce se face, e silință, o voință, vrere şi plăcere, conştiință luată în seamă de Dumnezeu pentru a nota, consemna, în cartea vieții, carte a cărților-recordurilor, o Biblie-Evanghiliecă a liturghiilor pentru îmbelşugare şi îndestulare de pace şi de pâine întru duh de adevăr, duh de viață, că omul-scriitor e creeator, un stăruitor ostenitor în dragoste cu pasiune şi răbdare, luptă de dragoste şi dor cu flux şi reflux de liturghie-n spice pentru binele omenirii, iubire din înâlțime la înălțimi cu înălțime, culme, cum nu mai fu alta, ca cea de astru al zilei, de stâlp al cerului, răul, frate Ben, ne fiind o atribuție, o datorie şi o îndatorie a omului, omul bun fiind strategul iubirii şi a stării de bine fără egal, drept de a candida "Crai de Curtea Veche" - Zamolxis, la fericirea națiunii, neam al durerii, suferind că omenirea n-are pace şi pâine, că omenirea e războincă: om-ucigătoare, făcând prăpăd şi omor în propriul popor (omenirea aiasta  fiind dezbinată de..., de minciună şi înteresul care o domină lacom- imperalist fără drept de apel, fără drept la bine, drept jinduit şi de oamenii de rând.

PAVEL RATUNDEANU FERGHETE