Cinci poezii mai puțin cunoscute ale lui Mihai Eminescu

Cinci poezii mai puțin cunoscute

ale lui Mihai Eminescu

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu, Mihai Eminescu.

„Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”, nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească, studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21 decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

Poezie romaneasca, Mihai Eminescu

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut.

Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator „Eu nu cred nici în Iehova”, care într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova

Nici în Buddha Sakya – Muni,

Nici în viață, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt și unul și-altul

Și tot una-mi este mie

De-oi trăi în veci pe lume

De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte,

Pentru om frânturi de limbă

În zadar gândești, căci gândul

Zău nimic în lume schimbă.

Și fiindcă în nimica

Eu nu cred, o, dați-mi pace

Fac astfel cum mie-mi pare

Și faceți precum vă place.

Nu ‘nvăluiți a mea gândire

Nici cu stil curat și antic,

Toate-mi sunt de o potrivă

Eu rămân ce-am fost: – romantic.

Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini

Înegrit-am multe pagini,

Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.

Chiar din zorii tinereții.

Nu urmați gândirii mele,

Căci noianu-i de greșele,

Urmărind prin întuneric

Visul vieții-mi cel chimeric.

Ne având învăț și noimă,

Fantazia fără formă,

Rătăcită – era cu mersul,

Negru-i gândul, șchiop e versul.

Și idei, ce altfel simple

Ard în frunte, bat sub tâmple,

Eu le-am dat îmbrăcăminte

Prea bogată, fără minte.

Ele seamănă, hibride,

Egiptenei piramide:

Un mormânt de piatră’ n munte

Cu icoanele cărunte.

Și de sfinxuri lungi alee,-

Monoliți și propilee, –

Fac să crezi că după poartă

Zace-o ‘ntreagă țară moartă.

Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,

Nici nu știi ce te așteaptă.

Când acolo!… sub o faclă,

Doarme-un singur om în raclă.

Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia „Dormi”, în rândurile căreia găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?

Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,

Las’ vântul trist prin arbori să suspine –

Fii linișită tu! Cu mine ești.

Ce te-ai sculat și cauți în podele?

Uimită pari și pari a aștepta.

Nu poți vedea cu ochii printre ele,

Vrei să-ți aduci aminte de ceva?

Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace

Dormi tu – și lasă să rămân deștept.

De când citesc, la tine-atunci îmi place

Din când în când privirea să-mi îndrept,

Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,

Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,

Eu de pe carte mâna mi-o retrag,

Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.

Odorul meu… o, prea frumoasă fată,

Ca marmura de albă-i a ta față,

Îmi vine să alerg la tine ‘ndată

Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.

Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –

Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.

Din când în când cu ochiul eu te fur

Din când în când din mână cartea scap.

Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme

În orologiu cu pașii uniformi.

De ce te temi? Cu mine nu te teme!

De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum poezia „Cum ai putut…”, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc

De patimile mele,

De dulci petreceri la un loc

Din ceasuri ca acele?

Cum le-ai menit pe toate rău,

De s’au ales deșerte?

Dar care – i acel Dumnezeu

În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ,

Căci el pe toți ne-adună,

S’o stinge dor și jurământ,

Cu viețile ‘mpreună,

Ci ‘n lungul negrei vecinicii

Cântarea-mi se va naște,

Ce numai tu n’ ai vrut să știi

O lume va cunoaște.

În mintea vremilor ce vin

Va răsări cuvântu-mi,

Cu ‘ntreg al sufletului chin,

Ca iarba pe mormântu-mi.

Și-n versul meu ce va trăi

Infamă apăre – vei,

Cum n’ a fost alta, nici va fi

În neamu ‘ntreg al Evei.

Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei „Ori-care cap îngust”:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,

Cu versuri, goale de cuprins, să placă,

Și, cum dorește, sgomot mare facă,

Cununi de laur de la plebe ceară – și.

Ci muza mea cu sine se împacă.

Eu am un singur, dar iubit tovarăș,

Și lui închin a mele șiruri iarăși,

Cântarea mea de glorie săracă.

Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.

Și cumpănind în iambi turnata limbă,

Ici se va pune, dincolo va șterge.

Atuncea ea în lumea mea se plimbă,

Cu-a gândurilor mele navă merge,

Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.

Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite, de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos, făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de nediferenţiere totală”.

Poeziile au fost culese din volumul „Mihai Eminescu – Opere Complecte”, editat în 1914 la Iaşi, editura „Librăria Românească”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

 Corina Moisei

http://matricea.ro/medalion-literar-poezie-romaneasca-mihai-eminescu-geniu-cinci-poezii-inedite/