“Granitele Romaniei lui
Ferdinand I
nu sunt creatiunea unei
clipe"
“Graniţele României lui Ferdinand I nu sunt creaţiunea
unei clipe, nici rezultatul unor hotărâri nesocotite. Temeiul lor se adânceşte
în raţiunile înseşi de existenţă ale naţiunii noastre, ca şi în trecutul nostru
cel mai îndepărtat.
Deşi
împărţit între mai multe stăpâniri, poporul român a avut din zilele
începuturilor sale instinctul, dacă nu chiar conştiinţa deplină a obârşiei sale
comune şi a unităţii sale fireşti, ce numai în cuprinsul acestor hotare se
putea desăvârşi.
Sentimentul
acesta s-a desvoltat în urma neîncetatelor războaie pe cari strămoşii noştri
le-au purtat împotriva năvălitorilor din Asia, tătari sau turci. Alţii s-au
mândrit cu rostul de apărători ai Creştinătăţii la marginile de Răsărit ale
Europei; românii s-au mulţumit să-l înfăptuiască cu sângele şi cu jertfa lor.
Voievozii au
întrevăzut din cele mai vechi timpuri primejdia, dar şi însemnătatea acestui
loc de strajă. Ştefan cel Mare scrisese doar veneţienilor că cele două cetăţi
ce le râvneau turcii, Chilia şi Cetatea Albă, erau toată Moldova, iar Moldova
cu aceste două cetăţi, un zid de apărare al Ungariei şi al Poloniei.
La rândul
său, Mihai Vitezul era să însemne, un veac şi jumătate mai târziu, că Ţara
Românească şi Ardealul erau una şi aceeaşi pavăză a Imperiului şi a
Creştinătăţii.
Din scrisul
şi din jertfa lor se desprinde conştiinţa unei adevărate misiuni istorice, ce
nu se putea înfăptui deplin, decât unind pentru aceeaşi luptă toate ţinuturile
locuite de români. Când unitatea graiului a fost şi ea recunoscută, când în
şcolile umaniste ale Apusului s-a regăsit firul continuităţii latine şi al
moştenirii romane, temeliile unităţii naţionale de mai târziu s-au găsit
aşezate.
Ideea
acestei unităţi, ce trebuia să strângă sub scutul ei tot ce au cuprins hotarele
Regelui Ferdinand, s-a dezvoltat din ce în ce mai puternic şi mai limpede, în
ciuda vitregiei vremurilor. Faptele se întreceau în a o desminţi şi a o
fărâmiţa. În timpuri de restrişte au fost zmulse din teritoriul Principatelor
noastre cetăţile de la Dunăre şi de la Nistru, Oltenia pentru câţiva ani,
pentru un secol şi jumătate Bucovina, pentru mai bine de un veac Basarabia. Şi
totuşi niciodată nu s-a rostit mai limpede, decât în această epocă tristă a
anexiunilor şi a împărţirilor, credinţa în unitatea noastră şi în hotarele ce
erau să vie. Imaginea Daciei regăsite înscria în cercul ei toate graniţele pe
cari, cu o profetică viziune, revoluţionarii din 1848 le revendicau pentru o
Românie Mare.
În acelaşi
an, un deputat german ridica în parlamentul din Frankfurt problema
Transilvaniei, care numai în cuprinsul unui stat ce ar uni toate ţinuturile
româneşti îşi poate împlini întreaga menire geografică şi economică.
Un deceniu
mai târziu, un ambasador austriac întrevăzuse primejdia; vorbind de apropiata
unire a Moldovei şi a Munteniei, adăuga: “Românii ar găsi atunci suzeranitatea
Porţii o ruşine şi o nedreptate. Ar găsi Ţara lor prea mică, ar râvni un stat
independent, cuprinzând Bucovina, partea românească a Transilvaniei, Banatul şi
poate o graniţă în Balcani”.
Graniţele
din 1919 şi 1920 nu au constituit deci nici o improvizaţie, nici câştigul unui
zar aruncat în voia norocului. Ele au consfinţit împlinirea unui proces natural
de desvoltare, care, din timpuri străvechi şi-au înscris concluziile în
relieful însuşi al pământului românesc, aşezat parcă anume spre a aduna în
jurul cetăţii de munte a Ardealului ramurile aceluiaşi popor, vorbind acelaşi
grai, de-a lungul văilor ce pornesc spre Tisa, Dunăre şi Mare.
Dar aceste
hotare, cerute de guvernul român din primul ceas al războiului european din
1914, recunoscute după lungi tratative de puterile alături de cari trebuia să
intrăm în războiul din 1916 – cu toate riscurile ce le înfăţişa acea putere de
la răsărit pentru existenţa noastră însăşi – nu numai că nu depăşeau marginile
răspândirii noastre etnice, ci dimpotrivă rămâneau mult în urma lor.
“Dacă ar fi
fost vorba, spunea memoriul înfăţişat Conferinţei de Pace la 1 februarie 1919,
de a aplica cu o rigoare absolută principiul grupului lingvistic sau etnic,
România ar fi trebuit să reclame, fără contestaţie posibilă, unirea cu sutele
de mii de români, de limbă, obicei şi inimă, cari locuiesc în grupuri compacte
pe ţărmul stâng al Nistrului şi dincolo de Bug, până la Nipru.
Ar fi
trebuit să revendice sute de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre, în
Serbia, între văile Timocului şi Moravei, mai bine de 100.000 pe malul
bulgăresc al Dunării, satele româneşti împrăştiate în câmpia ungurească până la
Tisa, în mai multe provincii ale Imperiului Ţarilor şi până în depărtata
Siberie. Ar fi trebuit să-şi amintească vechile populaţii româneşti sălăşluite
în inima însăşi a Peninsulei Balcanice. Rechemând toate aceste suflete
româneşti, ar fi putut uşor face abstraţie de elementele străine stabilite
înlăuntrul graniţelor naturale ale ţării româneşti"".
România lui
Ferdinand I
Cuvinte
catre români
Zece
conferinţe şi prelegeri
Gheorghe I. Bratianu – Bucuresti, 1942
Gheorghe (George) I. Brătianu (n. 28
ianuarie 1898, Ruginoasa, judeţul Iaşi - d. 23 sau 27 aprilie 1953,Sighetu Marmaţiei)
a fost un istoric, om politic român, profesor universitar, membru al Academiei
Române.
http://www.romaniamagnifica.ro/?do=%C5%9Ecoala&optiune=ACADEMIA&optiune2=1898.02.03+-+1953.04.23+-+Gheorghe+I.+Br%C4%83tianu
Cu respect,
Valentin-Nicolae Bercă
"România Magnifică" -
www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia
spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor
spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină,
mereu mândru de istoria sa multimilenară
în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu