Omul trebuie să fie educat, obişnuit să recunoască imediat cu inima

PASARILE CERESTI - Parintele Arsenie Boca

         Împaratia Cerurilor, comprimata într-o samânta mica, a luat-o un Om, si-a aruncat-o în gradina Sa, lumea, si s-a facut (crestinul) copac mare si pasarile cerului s-au salasluit în ramurile lui.

           Împaratia Cerurilor nu este pentru pasari, ci pentru oamenii care traiesc „ca pasarile” – mai desprinse de pamânt si firea pamânteasca, traind mai dupa firea lor cereasca, traind mai „în grija lui Dumnezeu”, decât în grija vietii. Pasarile acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca sa judece lumea (1 Corinteni 6, 2), când pamântul va fi „stârv”.

        Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 105

Sfântul Ioan Gură de Aur dă un exemplu din viaţa Sfântului Meletie,

care demonstrează extraordinara nobleţe a acestui mare ierarh: „Ar fi nedreptate să lăsăm nerostit ceea ce s-a   întâmplat  în timpul cât Patriarhul Meletie a fost surghiunit din Antiohia.

        Când guvernatorul a şezut  în car şi l-a făcut să şadă pe sfânt lângă el, el a mânat tare caii să gonească prin piaţă. Din toate părţile cetăţenii aruncau cu pietre  în capul guvernatorului, căci nu puteau suferi să fie lipsiţi de ierarhul lor, preferând mai curând să moară decât să lase să fie despărţiţi de el. Dar acest sfânt şi binecuvântat bărbat, în acest timp, ce făcea? Văzând cum zboară pietroaiele spre capul guvernatorului, el a acoperit acel cap cu veşmântul său.

Astfel, el şi-a ruşinat adversarii cu minunata lui blândeţe, şi le-a lăsat o pil dă urmaşilor săi de cam ce fel de iertare ar trebui să dăm dovadă noi faţă de vrăjmaşii noştri. El a arătat că nu este destul să ne abţinem de la a face rele, ci că trebuie cu toată puterea chiar să îndepărtăm pericolele care îi ameninţă pe cei care ne sunt răuvoitori, şi care ne urăsc de moarte.” Privitor la înfăţişarea exterioară a Sfântului Meletie, Sfântul Gură de Aur ne spune mai departe: „Cu adevărat, era cea mai mare bucurie să ai şansa să vezi faţa cea sfântă a acestui om. Nu doar când vorbea sau predica, ci şi când doar simplu, privea la tine, el transmitea în sufletul omului toate virtuţile, doar cu privirea(…).”

         Sfântul Varsanufie, care timp de cincizeci de ani a trăit în zăvorâre, neprimind să vadă pe nimeni, a ajuns la mari înălţimi duhovniceşti prin cugetarea de Dumnezeu şi prin rugăciune. Iată câteva gânduri din Cartea Răspunsurilor [v. Filocalia română, voi 11]: „Orice gând care nu are mai înainte tăcerea umilinţei, nu vine de la Dumnezeu. Tot ceea ce este de la diavolul vine amestecat şi cu tulburare.”

„Atunci când te rogi iar Dumnezeu întârzie să-ţi împlinească rugăciunea, El o face în folosul tău, cu scopul de a te  învăţa răbdarea.” „Hoţii cei văzuţi sunt slugile hoţilor celor de gând, adică ale  închipuirilor cu mintea.” „Stăpânul Hristos a îndurat toate iar la sfârşit S-a înălţat pe Cruce, care este omorârea trupului şi patimilor şi odihna cea sfântă şi desăvârşită.” „Stăpânul nostru voieşte ca noi să cinstim pe orice  om mai mult decât pe noi înşine.” Atunci când Sfântul Varsanufie a fost întrebat dacă ar trebui să folosească ajutorul unui avocat în rezolvarea  unui conflict dintre mânăstire şi oarecare cetăţeni, Bătrânul a răspuns: „Dacă cumpăraţi apărarea oamenilor, atunci vă lipsiţi de apărarea lui Dumnezeu(……).”

           Pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi (Luca 11: 42). Aceste cuvinte ale Mântuitorului se referă la lege şi la milă. In sufletele fariseilor şi sectarilor legea şi mila nu se pot afla împreună, pentru că ei înşişi nu pot să  împlinească şi legea lui Dumnezeu şi să arate şi milă, vrând să se certe tot timpul şi să întrebe care din cele două este mai importantă. Adică ei vor de una să se ţină iar pe cealaltă să nu o mai facă. Fariseii respectau Legea în litera ei, nevoind nici să ştie de milă sau de iubirea de oameni. Sectanţii se laudă că respectă dreptatea lui Dumnezeu, şi nici nu vor să audă de prescripţiile Bisericii.

Ortodoxia este plinătatea Credinţei Creştine. Biserica recomandă ca pe aceasta să o facem şi pe aceea să nu o lăsăm. Biserica este foarte atentă cu prescripţiile exterioare ale Credinţei, întocmai ca omul care păşeşte cu grijă printre vase de pământ, atent să nu le spargă. Biserica este  încă şi mai atentă atunci când este vorba de dreptatea şi mila lui Dumnezeu,  întocmai ca omul care, păşind printre mulţime de vase îde lut, le preţuieşte şi le protejează, nu din cauza lutului din care sunt făcute, ci din cauza băuturii foarte scumpe care se află  în ele. Vasele goale care nu conţin nici un fel de băutură sunt la fel de lipsite de importanţă ca şi prescripţiile legaliste ale fariseilor. Dar o băutură, dacă o depozitezi aiurea,   înseamnă că o risipeşti, pentru că nu o torni în vasele desemnate să o păstreze.

          Astfel că în Ortodoxie nu există unilateralism, aşa cum nu a existat nici în Mântuitorul Hristos. Mântuitorul vorbeşte cu Ioan Botezătorul, din care răsuflă  însăşi dreptatea şi mila lui Dumnezeu, şi  îi spune că trebuie  împlinită toată Legea;  însă fariseilor, împlinitori goi ai unei Legi pe care ei înşişi o fac goală, pentru că nu au în vedere dreptatea şi mila lui Dumnezeu, El le spune: Căci milă voiesc, iar nu jertfă! (Osea, 6: 6) Este vădit că este mai important să faci ceea ce este absolut necesar mai  înainte ca să faci ceea ce nu poţi lăsa nefăcut. Dar de aici nu urmează că ceea ce este secundar este şi inutil, în organismul uman, există multe organe vitale şi multe organe care nu sunt vitale, dar care doar împreună fac corpul omului.

           O, Doamne Necuprinse, nu ne lăsa să fim unilaterali, ci ajută-ne să  împlinim Toată voia Ta, Căci a Ta este slava şi mulţumită  în veci, Amin

Sfantul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Orhida vol 1

Omul trebuie să fie educat, obişnuit să recunoască imediat cu inima care este duhul celor ce se apropie de el

          “Cei care se hrănesc cu laptele reflecţiilor bazate pe simţuri nu pot discerne binele de rău. Aceştia îndeobşte trag concluzia că toate Credinţele au în final aceeaşi valoare; că păcatul este umbra indispensabilă a virtuţii; că în general răul este tovarăşul inevitabil al binelui. Adevăratul creştin însă nu ajunge niciodată la asemenea concluzii eronate, deoarece el nu mai este prunc. El este adevăratul om matur care nu se mai hrăneşte demult cu lapte, el este omul care nu mai crede orbeşte simţurilor trupului, el este omul care judecă mult mai fin realitatea şi face distincţii mult mai precise între toate lucrurile bune care au fost odată şi toate care sunt acum.

         Creştinului într-adevăr îi este dat să vadă clar descoperirea lui Dumnezeu prin Care el distinge precis binele de rău; totuşi şi lui îi este neapărat necesar studiul îndelung şi laborios al Sfintelor Cărţi pentru a putea cunoaşte limpede ce este bine şi ce este rău în orice situaţie concretă a vieţii, indiferent cât de complicată. Pentru a fi demnă de încredere şi fără greş, această cunoaştere trebuie să fi trecut şi în inimă şi simţuri. Căci şi răul şi binele vor ca să atingă inima omului.

           De aceea omul trebuie să fie educat, exersat, obişnuit să recunoască imediat cu inima care este duhul celor ce se apropie de el, aşa cum recunoaşte cu limba săratul de nesărat, dulcele de amar. Fraţilor, să ne străduim zi şi noapte să ne educăm inima, ca ea să poată recunoaşte întotdeauna fără greş binele de rău. În toate cele ce ni se întâmplă şi vin asupra noastră, trebuie să ne punem întrebarea: Ce e bun de aici, şi ce e rău? Tocmai de aceea ni se şi întâmplă tot ceea ce ni se întâmplă, ca să putem discerne din toate calea cea bună şi să o urmăm. Ne aflăm în asemenea situaţii de ispită şi poate de câte o sută de ori pe zi. Cel care are ochi de văzut, să vadă.

          O, Doamne, Iubitorule de oameni, încălzeşte inimile noastre cu toată darea cea bună care vine numai de la Tine! Înţelepţeşte, Doamne, inimile noastre ca să putem deosebi binele de rău! O, Stăpâne întăreşte-ne pe noi pururea în îmbrăţişarea binelui şi aruncarea la o parte a răului pentru dragostea Slavei Tale, O, Iubitorule de oameni şi pentru mântuirea sufletelor noastre! Căci a Ta este mărirea şi mulţumită în veci, Amin”.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloage

SURSA: Pr. ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA