Ioan Miclău-Gepianu - AM AVUT NOI ȘI MOARĂ...

 

 

AM AVUT NOI ȘI MOARĂ...

 

”...Da, am avut noi, sătenii din Gepiu, moară de măcinat grâu pentru făina de făcut pâine albă și rumenă. A avut satul multe lucruri frumoase, am avut noi și clădiri de piatră, castele în sat, zidite de cei de dinaintea comunismului, dar le-au dărâmat conducătorii noii libertăți și democrații până la temelie.; auzi, cică de ură că au fost ridicate de burghezia românâ, de baroni și baronițe. Parcă a fost folosită truda muncii altora, banii altor țări, nu a sătenilor și întregii țări!

      Cum avură apoi nevoie comuniștii de o magazie, desființară moara de la gura oamenilor, ca să depoziteze aici recoltele cele îmbelșugate obținute. Iar sătenilor li s-a dat indicația, să se ducă la moara din Cefa, la Ianoșda, ori la Tulca, deoarece acum erau uniți într-o țară liberă, parcă înainte satele românești nu erau unite! Ce-i interesa pe ei că pun oamenii pe drumuri!

   Apoi, cât au dictat în țară comuniști cu nume noi, circa timp de patruzeci și cinci de ani, gepienii nu au avut un cămin cultural, decât o casă naționalizată, a Iedului îi zicea, în care, în ultima vreme, ploua prin acoperiș. Eu eram pe atunci între sătenii mei, și-i țin și acum minte, cum se întrebau: ”dar de ce-or fi dărâmat ei, castelul și clădirile cele de cărămidă? Au fost nebuni? Ce loc pentru grădinițe, dispensar, școală, cămin cultural am fi avut, că doar noi le-am ridicat, cu prețul muncii noastre, a țării întregi! Tăcere și durere, căci și gardurile împietrite, brazii, rondurile cu flori au fost smulse, cică miroseau a burghezie. Partidul și atunci, precum întotdeauna, avea cadrele alese, mlădioare de spirit și spinare, așa că treburile mergeau strună.

   Am avut noi și o fântână la Bitanga, cu un izvor veșnic și cu o apă curată și răcoroasă, ce venea dintr-un bazin subteran, de fapt un adevărat fluviu subteran. In vremi de ani secetoși, povesteau bătrănii, fântâna aceasta era o binecuvântare și pentru locuitorii Miersigului, Păușei, Chișiridului, Bicaciului, de veneau cu carele încărcate cu vase pentru a le umple și a supraviețui.

Unde este fântâna acum? Au înămolit-o printr-un ”plan măreț”de a construi un stăvilar-baraj, ce nefolositor a fost de la terminare și până azi. Că după ce inămoliră câteva zeci de hectare de pășune frumoasă, singurul viitor al acestuia a fost că a adunat toate orăvurile chimice ale erbicidelor și însecticidelor ”tarlalelor colhozurilor” agricole da la Mierlău încoace, devenind o sursă primejdioasă în cazul ruperii stăvilarului, fiindcă apele vor otrăvi fântânile și culturile oamenilor până spre Berechiu și Ateaș. Dar ceva din astea nu se prevedea în planul făcut birocratic.

     Am avut noi și Credință, și nu orice fel de credință, spune încă din vechimi marele exilat al Romei la Tomis, poetul Ovidiu: ”Daco-geții, un popor bun, blând, cu o credință într-un singur Dumnezeu, pașnic și primitor”. Dar pe cel bun tot Dumnezeu îl va iubi și salva, știau și știu și azi Daco Românii!

   Dar unde este moara satului Gepiu? Sătenii au nevoie de moară și stau în așteptatrea unui răspuns; cu speranța că o inimă și o minte de român, pe-acolo pe la fruntea conducătoare  s-ar interesa și gândi ce s-ar putea face pentru a se reântoarce Moara lor comunală!

 

Ioan Miclău-Gepianu