IRINA LUCIA MIHALCA - Suflarea iubirii

 

Suflarea iubirii

 

 

~*~

 

Din inimă liniile tristeţii îţi ţâşnesc, ştii că nu le poţi îndoi,

departe, speranţa pierdută îşi duce notele reci.

În visul tău, asculţi un cântec

bântuit de umbre nefericite

de-o rafinată durere,

priveşti pendulul din perete

cum îşi poartă, implacabil, mişcarea

spre stânga şi dreapta,

spre lumină şi întuneric,

spre tine şi mine,

spre întrebări şi răspunsuri pe care

va trebui să le cauţi

şi să le regăseşti în călătoria ta.

Să fugi, să te sperii, să cânţi frumuseţea

în care vei pătrunde? Alegerea îţi aparţine.

 

Prin umbrele serii rătăceşti, lacrimi sărate ţi se preling,

cu fiecare strat de rugină desprins,

înaintezi prin ploaie şi prin miresmele cerului.

În geana ochilor, stelele licăresc în noapte.

Inutil strigi, valuri asurzitoare

sparg solitudinea ţărmurilor.

Nu ştii de sunt lacrimile cerului

sau ale tale,

prin spaţiile furtunii continui să mergi,

calci pe  nisipul udat de valuri.

În jur, presărate prin spumă,

scoici visătoare îşi aşteaptă

perechea perlei închise,

în urmă laşi paşii pierduţi prin ceaţa infinitului.

 

Secat ţi-e izvorul inimii, închizi ochii,

o mare de şoapte te-mpresoară.

Aştepţi o minune, suflarea Luminii.

În faţă sunt eu,

cea aşteptată printre atâtea iluzii,

noapte de noapte.

În faţă sunt eu,

cea cunoscută-n vise şi realitate,

uşor deschizi ochii, întinzi braţele,

de dincolo de timp simţi

aroma florilor de câmp.

În faţă sunt eu,

cea auzită-n suflet – apa ta vie.

 

Departe e noaptea, departe durerea,

departe furtuna şi golul,

departe

ţipătul ascuţit al pescăruşilor…

Un cântec răsare

dintre nălucile topite.

E glasul meu.

 

O bucurie caldă te-nvăluie, creşte,

rostogolindu-se

pe-albastrul cerului,

încălzit de primele raze de soare.

 

În faţă sunt eu, Adevărul din tine

– lumina, speranţa, iubirea –.

 

~*~

30 septembrie 2013

IRINA LUCIA MIHALCA