Mihai Vinereanu - Originea limbii române (partea a doua) argument

 

Originea limbii române

(partea a doua)

Natura centum a limbii traco-dace:

Mihai Vinereanu

 

 

Pentru cei mai puţin iniţiaţi în indo-europenistică, menţionăm că lingviştii secolului XIX au împărţit limbile indo-europene în două mari grupuri: grupul satem, în partea de răsărit a arealului indo-european şi grupul centum, situat în partea de apus a acestui areal. Denumirile au fost date după termenul din avestică satem care defineşte termenul „sută” şi respectiv din latină, centum care defineşte acelaşi termen. În grupul limbilor satem intră: limbile indo-ariene, avestica, persana veche, proto-slava, proto-baltica şi urmaşele acestora, iar în grupul centum intră: greaca, limbile italice, ilira, celticele şi germanicele, precum și cele două limbi toharice (numite toharica A, respetectiv toharica B). Lingvistica istorică tradiţională a inclus traco-daca în grupul satem în mod nejustificat, fapt pe care îl vom lămuri în cele ce urmează.

Limba proto-indo-europeană avea trei grupe de sunete surde/sonore: velarele simple (*k, *g) o velară aspirată(*gh), velarele platale neaspirate (*k’, *g’), precum și o velară palatală aspirată (*g’h), labio-velarele  neaspirate (*kw, *gw) și labio-velara aspirată (*gwh). Aceste labio-velare se pronunţau ca şi sunetul latin qŭ din aqua, cu rotunjirea buzelor. Distincția centum/satem are la bază modul cum au evoluat velarele palatale. Anume, în grupulcentum velarele palatale au devenit velare simple (k, g), iar velarele simple și labio-velarele s-au conservat, în timp ce în grupulsatem velarele palatale au devenit siflante (s, ś, š), velarele simple s-au conservat, iar labio-velarele au devenit velare simple. Din toate aceste puncte de vedere proto-traco-ilira se alătură grupului centum. Ulterior, în proto-traco-iliră velarele simple au palatalizat la care se includ și velarele palatale indo-europene devenite velare simple, precum și labio-velarele, doar atunci când au fost urmate de o vocală anterioară (e și i). Urmate de alte vocale velarele simple s-au conservat, iar  labio-velarele au devenit bi-labiale: anume  kw > p, iar   gw, gwh> b.

            În cele ce urmează vom discuta o serie de cuvinte românești de origine traco-dacă ce provin din radicali indo-europeni care aveau o velară palatală și care în română a rezultat o velară simplă ca în orice limbă centum, nu o siflantă ca în limbile satem. Pentru a fi cât mai convingători și a nu lăsa loc de discuții neprincipiale din partea „specialiștilor” cărora le lipsescanumite cunoștințe de bază de indo-europenistică, vom analiza doar cuvinte care nu au corespondent în latină.

Cu toate că pentru „câine” avem corespondent în latină, am decis să luăm acest substantiv în discuție, întrucât acesta este atesta într-o glosă dacică, anume în numele de plantă kinoboula (sau kinoboila) întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma cinubula (sau dinupula), prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. Forme de acest gen sânt multe în limba română de azi, forme pe care le-am discutat în acest dicționar. Subst. câine derivă din PIE *k’won-, *k’un- „câine”, cu cognați în mai toate grupurile de limbi indo-europene.  Cu toate acestea, după cum vedem, în prima parte kino- avem o velară (k) și nu  o siflantă cum apare în limbile satem: cf. arm. šun id., v.pr. sunis id., pers.med. sak  id., rus. suka „cățea”,  etc. iar în albaneză avem qen pentru mascul, o formă centum, dar shakë pentru femelă, o formă satem. Desigur lingviștii spun că qen este de origine latină, pe când  shakë este moștenit. Cu toate acestea albaneza are și alte cuvinte care prezintă caracteristici centum și care nu sânt de origine latină. Prin urmare, limba albaneză necesită un studiu atent din acest punct de vedere.

În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să „convingi” că sânt dacice atunci când au corespondent în latină datorită ipotezei neverificate cum că româna se trage din latină, dar și pentru faptul că se consideră greșit că traco-daca era o limbă satem, mult diferită de latină și nu avem nicio glosă dacică să demonstreze contrariul ca în cazul de mai sus. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondent în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici centum și prin urmare sânt mărturie vie a naturii centum a limbi traco-dace.

Sunt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto-indo-european, toate având caracter centum.

            Este și cazul elementelor lexicale care provin din PIE *k’es- „a tăia”, cu derivatul nominal *k’estro-m „instument de tăiat, cuțit”, din care provin custură, cosor, coasă, precum și vb. a cresta. Tot de la acest radical, mai exact de la forma nominală, provine și lat. castrare (cf. de  Vaan, 97), fiind foarte apropiat ca sens și formă de rom. a cresta. Ambele verbe derivă de la forma nominală, ca și custură, în timp coasă și cosor derivă de la rădăcina verbală. În toate dicționarele etimologice românești primele trei sânt considerate de origine slavă, iar cel de-al patrulea este considerat de origine latină, mai exact a fi un derivat al subst. creastă, ceea ce este absurd.  Dacă ar exista vreo legătură genetică între a cresta și creastă, atunci creastă derivă din a cresta, dar în niciun caz invers. În realitate, cele două forme nu sânt cognați (v. cresta, creastă). Dar la noi lingvistica se face încă după ureche, pentru că este încă departe de a fi atins un nivel cât de cât științific. Se pune întrebarea legitimă, cum pot fi considerate aceste cuvinte ca fiind  de origine slavă, când ele prezintă caracteristici centum, iar limbile slave sânt limbi cât se poate de satem?  Prin urmare, din lipsa unor cunoștințe elementare de indo-europenistică astfel de aberații devin posibile și nu deranjează pe nimeni. În plus, Julius Pokorny când discută acest radical se întreabă cu nedumerire de ce v.sl. kosa apare cu velară, nu cu siflantă cum ar fi trebuit să fie în limbile slave  (k- statt s- durchDissimil. gegendasfolgende s ? „k în loc de s- prin disimilare cu s-ul următor ?”). Desigur că marele lingvist nu s-a gândit la un posibil împrumut în proto-slavă dintr-o altă limbă indo-europeanâ de tip centum, așa cum o facem noi.

Substantivul crai (respectivcrăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v.sl. kralь „rege” la rândul său din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare, o ipoteză bizară după părerea mea, acceptată din lipsă de altceva mai bun.

În acest dicționar, arătăm că rom. crai derivă din PIE *k’rei- „a fi în față, a excela”. Există un echivalent foarte apropiat de sensul din româna de azi, în greaca homerică, fiind rar întâlnit, termen valoare poetică, ca în expresia kreion Agamemnon „craiul (regele) Agamemnon”. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată și forma de feminin kreiousa„regină, crăiasă” (Iliada 22, 48: cf. Liddel&Scott, p. 993), cu referire la una din soțiile lui Priam, faptul reprezentând un argument puternic că forma pare să fie de origine tracică (troiană), formă care este, de asemenea, aproape identică cu forma românească de astăzi, după mai bine de 3000 de ani. Formele nu se întâlnesc în alte texte grecești, așa cum am spus, cu excepția formei doriene kreioisa (Theoc.: cf. Liddel&Scott, p. 993). Date fiind aceste informații, putem susține că formele grecești sânt împrumuturi din dialectele tracice. De altfel se  știe că dorienii erau iliri sau traci grecizați. Se știe, de asemenea, că greaca homerică conține un număr destul de mare de cuvinte de origine traco-iliră care nu mai apar în greaca clasică.Robert Beekes (EDG, 1, 774) susține și el că forma grecească este moștenită din limbajul poetic indo-european, ceea ce este corect, dar nu sugerează că ar fi împrumut dintr-o altă limbă indo-europeană, neavând argumentele care astăzi ne stau nouă la îndemână. Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că și tracii care au participat la războiul Troiei, alături de troieni, au avut propria lor versiune a Războului Troian. În româna de azi, formele crai și crăiasă au, de asemenea, valoare poetică, fiind întâlnite în basmele populare, în diverse balade cu caracter alegoric, dar și la mari poeți ca Eminescu. În limba română este, prin urmare, o caracteristică moștenită din limbajul poetic proto-indo-european.

Relația cu formele din limbile slave și maghiară nu este clară. Ele par să provină din rom. crai cu trecerea lui i la lь, ca și în cazul lui boier sau provin din germ. Karl așa cum se crede, deși această ipoteză nu este deloc veridică (v.crai), dar de aici încolo este treaba slaviștilor să lămurească problema.

O altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță, călțun derivă din PIE *k’el- „a acoperi”, *k’olia, *k’elos „acoperiș, înveliș, ascunziș” și toate au un comportament  centum.

Deși subst. colibă a fost considerat de origine bulgărească de la Miklosich încoace, acesta provine de fapt de la acest radical proto-indo-european prin traco-dacă, nu prin slavă. Termenul este răspândit în toate limbile balcanice, precum și în turcă, maghiară și ucraineană. Prin urmare, formele din toate aceste limbi nu pot proveni din bulgară, întrucât bulgara nu a avut contacte directe cu maghiara și cu ucraineana, dar româna a avut și are. Pe de altă parte, în sec. II, d. Ch, la Pausanias (DescriereaGreciei) apare toponimul Kolibe, situat undeva în nordul Greciei, prin urmare într-o zonă tracică. Forma ca atare nu există în greaca veche.  În schimb, forma echivalentă din greacă este kalia „colibă, cuib”, termen care este cognat cu rom. colibă. Primii slavi au ajuns în Balcani câteva sute de ani mai târziu, după Pausanias.

Se crede că forma cuib provine din latinescul neatestat *cubium< cubere „a sta întins”. Dacă ar exista un dram de adevăr în această ipoteză ar fi trebuit să avem în română *cub sau *cubiu. În plus, cel care a emis această ipoteză (Cihac), dar și cei care i-au urmat au ignorat formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul'bu, mgl., istro-rom. cul'b) care nu pot fi explicate prin presupusul etimon latin. Sunetul l' din aceste forme infirmă total ipoteza în discuție. Așadar atât forma, cât și sensul rom. cuib indică o cu totul altă origine, care trimite la una din formele nominale indicate mai sus, cu sufixul specific în b, un *kulibu, ca și în cazul lui colibă.

Forma  căiță este considerată a fi un împrumut din limba sârbo-croată, ipoteză emisă de Cihac și preluată de toți cei care i-au urmat. Cu toate acestea nu am găsit această formă în limba cu pricina. Acest substantiv românesc provine de la forma nominală *kolia sufixat de data aceasta cu suf. -ita, deci *kalita cu palatalizarea și dispariția ulterioară a lichidei l, ca și în cazul lui cuib.

Trecerea velarelor (dar și a dentalelor) proto-indo-europene la siflante, atunci când sânt urmate de o vocală anterioară (e sau i) este des întâlnită, dar este un fenomen fonologic care a apărut în traco-dacă și apare în cazul tuturor velarelor, indiferent de statulul lor din proto-indo-europeană așa cum a fost prezentat mai sus. Acest gen de palatalizare i-a făcut pe lingivști să considere limba traco-dacă o limbă satem, prin urmare, din cauza unei slabe cunoașteri a acestei limbi.  Această eroare sper că va fi corectată definitiv de exemplele din limba română, discutate  în acest studiu.

 

            O a treia familie de cuvinte care demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace este cea formată din substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k’erdho-, *k’erdha „cârd, turmă”.

În cazul lui cârd este evident că velara palatală *k’ a devenit velara simplă k. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că rom. cârd provine din sârbo-croată este complet nelalocul ei și ca atare trebuie elimninată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. Ciurdă derivă de la forma feminină a radicalui respectiv cu palatalizarea lui k datorită vocalei anterioare (*e > i). Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei r, fenomen lingvistic care a avut loc în proto-slavă. V.sl. čreda care este forma moștenită a limbilor slave din același radical indo-european. Nu este exclus ca forma cireadă să fi apărut sub influența vreunui dialect slav, dar rămâne o simplă ipoteză. Detaliile nu le discutăm aici. Nu este, de asemnenea, exclus ca forma să fi intrat în proto-slavă din traco-dacă, având în vedere că  čreda are o africată, nu o siflantă (s) așa ar trebui să fie într-o limbă satem (v. cârd, ciurdă, cireadă).

            Un alt exemplu este subst. cracă (creangă) care provine din PIE *k’eh2k- „creangă, ramură” cu forma nazalizată *k’eh2nk- id. În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza (introducerea) lichidei r probabil pentru a evita omonimia cu cac, cacă (v. cracă).

            Un caz particular îl reprezintă rom. cătană care este considerat de origine maghiară, dar această ipoteză este total greșită, din moment ce forma pare să provină dintr-un radical indo-european, anume PIE *k’eh2t- „a lupta”, *k’eh2tu-, *k’eh2t-t(e)ro- „luptă”. Radicalul este întâlnit în câteva grupuri de limbi indo-europene, fiind mai bine reprezentat în limbile celtice: cf. gal. Catu-rix, v. ir. cath „1. luptă; 2. trupă, mulțime”, precum și altele. Cu alte cuvinte, rom. cătană prezintă caracteristici centum, dar nu putem spune cu exactitate dacă este de origine traco-dacă sau dacă nu este cumva un împrumut din limbile celtice din perioada antică. Mai ales că forma este prezentă doar în Transilvania și Banat (precum și în Panonia), unde influența celtică a fost mult mai mare. Se știe bine că triburile celtice ale boii-lor și taurisci-lor au trăit multă vreme în Pannonia până când au fost alungați defintiv de Burebista. În caz că este de origine celtică, acest exemplu nu poate fi probă pentru caracterul centum al limbii traco-dace.

În fine, rom. carâmb este astăzi considerat de mai toată lumea ca fiind de origine traco-dacă și provine ca și elementele lexicale discutate mai sus de la un radical proto-indo-european care conține velara surdă palatală *k’, anume PIE *k’eh2lemo-s, *k’eh2lema „vreg, tulpină, trestie”. Între altele a fost asociat cu lat. calamus cu care este într-adevăr cognat provenind de la același radical proto-indo-european (v. carâmb). Tot de la acest radical provine și rom. carabă „fluier, tubul cimpoiului, picior”  căruia nu i s-a găsit o altă etimologie plauzibilă.

Alte cuvinte românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație ca și exemplele discutate mai sus, dar nu lediscutăm, întrucât aceste cuvinte au corespondente în limba latină care este o limbă centum (v. aceste forme).

            Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore *g’ situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă g, păstrându-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume *g’h .

            Formele a grăi, grai, gură derivă din PIE *g’eh2r-  „a chema a striga”, cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanscrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză. Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române „provin”, după lingviștii noștri, din te miri ce. Astfel a grăi, grai ar proveni din scr. grajatь „a orăcăi”. Ipoteza a fost emisă de Miklosich și preluată ca atare până astăzi.

În schimb, subst. gură i s-a dat o origine latină, anume din lat. gula „gât, gâtlej” etimologie greșită, întrucât cele două forme sânt incompatibile din punct de vedere semantic. De altfel, în latină există verbul garrio „a vorbi, a cleveti” și garrulus „vorbăreț, guraliv”, mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu rom. gură, și aproape identice cu rom. a grăi, dar aceste forme nu i-a atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române, poate pentru faptul că, deși este evident că sânt înrudite, rom. a grăi nu poate deriva din lat. garrio. Să nu mai spunem că în română există și forma gară „1. clevetire; 2. mulțime gălăgioasă” care după Cihac și Ciorănescu et comp. provine din... poloneză, nici mai mult, nici mai puțin! Unde sânt cunoștiințele de limbă latină ale acestor vajnici susținători ai originii latine a limbii române? Să nu mai vorbim și de formele din greacă și alte limbi indo-europene (v. grăi, grai, gură).

Subst. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) derivă din PIE *g’heh2ns- „gâscă”. Acestor forme li s-au găsit diverse origini, dintre cele mai bizare. Cognați se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene. Formelor românești li s-au dat origini slave, dar nu reluăm aici comentariile din dicționar. De remarcat că formele slave prezintă caracteristici centum (cf. v.sl. gǫsъ) spre deosebire de lituan. žasis „gâscă” care este de tip satem. Prin urmare, este absolut evident că forma slavă provine dintr-o limbă centum, anume  traco-daca.

Rom. gâscă provine de la un mai vechi gânsă< traco-dac. *gansa, deci de la un radical stră-rom. gâns- ca și în gâns-ac. Cu alte cuvinte nu le putem separa dându-le origini diferite așa cum fac dicționarele etimologice ale limbii române, lipsite de orice metodă științifică (v. gâscă).

Verbul a zgâria provine din PIE *g’heh2r- „a zgâria, a râcâi” cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Tot de la acest radicla derivă și subst. gardină. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici satem (v.gardină,zgâria).

În fine, formele gard, grădină, gardin (gardină) provin din PIE *g’heh2r-, *g’heh2rdh- „a împrejmui”, cu forma nominală *g’horto-s „loc îngrădit”.

De la Miklosich încoace s-a considerat că rom. gardar proveni din v. sl. gradъ „oraș”. Mai nou, lingiviștii români acceptă ideea că este de origine traco-dacă, mai mult în baza faptului că alb. garth id., nu poate proveni din slavă, iar dacă limba albaneză l-a păstrat, atunci și româna l-a putut păstra, dar fără vreo referire la diferențele centum/satem, așa cum s-a făcut aici. Aici albaneza se comportă ca o veritabilă limbă centum, fapt neobservat de lingviștii români, precum nu au observat că dacă subst. gard este traco-dacic, atunci poate limba  traco-dacă ar putea fi o limbă centum și nu satem. Din nou lipsa unor cunoștințe elementare de indo-europnenistică este mai mult decât evidentă. Am arătat și cu alte ocazii că v.sl. gradъ provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici centum, nu satem. În plus, limbile slave au  forme paralele, definind anumite noțiuni similare care au caracteristici satem. La fel stau lucrurile și cu limbile baltice (v. gard, grădină).

 

Locul limbii traco-daco-ilire în grupul de limbi centum:

După această scurtă incursiune în caracterul centum al limbii traco-dace, ne vom ocupa de tratamentul labio-velarelor în cadrul grupului central menţionat mai sus din care face parte și limba traco-dacă care a avut un comportament diferit atât faţă de limbile satem, cât şi faţă de latino-faliscă. Dacă în limbile satem, aşa cum am arătat, aceste consoane au păstrat doar componenta velară, eliminând pe cea labială (rotunjirea buzelor), în celticele continentale, în oscă, în umbrică şi în traco-dacă, dar şi în unele dialecte greceşti se petrece fenomenul invers, şi anume că labio-velarele au pierdut componenta velară devenind bi-labiale (b, p). Astfel din PIE *kwis> osco-umbr. pis, iar din PIE *kweh1tuer> umbr. petur, osc. petor(-a), în comparaţie cu latina, unde PIE *kwis> lat. quis, PIE* kweh1tweh3r > lat. quattor). Mai exact, pentru limbile satem: labio-velara PIE *kw a devenit k, PIE *gw a devenit g, în timp ce pentru traco-dacă, osco-umbrică şi celticele continentale PIE *kw a devenit p, iar PIE *gw a devenit b, cu anumite diferenţe pentru traco-illiră, diferenţe pe care le vom discuta mai jos.

           

Indo-europeniştii împart limbile celtice şi italice în două grupuri: dialectele-P care au această inovaţie şi dialectele-Q care nu au cunoscut această inovaţie. Dialectele-Q celtice au fost acele dialecte care s-au izolat de trunchiul celtic înainte de a apărea bi-labializarea labio-velarelor, în principiu prin migrarea respectivei populaţii în insulele britanice, sau prin trecerea acesteia dincolo de Pirinei (celtiberica). În schimb, la est de Pirinei, în toată Galia până la Rhin şi chiar la est de Rhin, celţii au labializat velarele ca şi oscii și umbrii. Aici trebuie să facem o precizare şi anume că toate aceste dialecte, devenite apoi limbi, au labialializat toate velarele indiferent de mediul fonetic în care se aflau, în timp ce traco-ilira a avut un tratament parţial diferit în ceea ce priveşte labio-velarele. Astfel, în traco-iliră cele urmate de o vocală dorsală (a, o, u) au devenit bi-labiale ( p, b), ceea ce apropie traco-ilira de celticele continentale şi de osco-umbrică. Cele urmate de o vocală anterioară (i, e) au devenit velare simple (k, g) în proto-traco-iliră, care apoi au palatalizat în traco-iliră şi, ulterior, procesul de palatalizare s-a accentuat, acestea devenind africate sau spirante (č, ş) în proto-română, statut care s-a păstrat până în româna de azi (v.ce, şi, jar).

Când vorbim de limbile italice, în acest caz ne referim, în primul rând, la oscă şi umbrică, cele care sânt mai apropiate de celticele continentale și care după toate aparențele sânt chiar limbi celtice. Alți italici au migrat din zona traco-illirică, precumproto-latino-faliscii, fapt dovedit de datele arheologice sau mai târziu mesapii. Din grupul-P al celticelor fac parte limba galică, vorbită pe teritoriul vechii Galii, precum şi grupul britonic din Britonia, din care a supravieţuit galeza (cimrica), vorbită azi în Ţara Galilor, precum şi bretona vorbită azi în Bretagne, nordul Franţei. La fel cornica, în Cornwell, limbă azi aproape dispărută. Din grupul-Q fac parte limbile irlandeză şi scoţiană care nu au cunoscut niciodată labializarea labio-velarelor, fiind în aceeaşi situaţie faţă de celelalte limbi celtice, ca latina şi falisca faţă de oscă, umbrică și respectiv, față de traco-iliră.Srrămoșii irlandezilor și ai scoțienilor au ajuns în insulele britanice înainte ca această inovaţie lingvistică să apară pe continent. În aceeaşi manieră, există o diferenţă netă între grupul osco-umbric şi cel latino-falisc, din punct de vedere al tratamentului labio-velarelor. Raporturile dintre latină şi grupul osco-umbric a fost discutat de mai mulţi lingvişti de renume. În secolul XX, mai mulţi cercetători ca G. Devoto, R. S. Conway, M. S. Beeler ş.a. au negat unitatea limbilor italice, ca provenind dintr-o limbă mamă proto-italică, ceea ce este corect. Astfel, Devoto consideră că „separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, că în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite” (cf. Tagliavini, Orig., (9), p. 67), în timp ce Beeler, mai aproape de adevăr, vede între ele o separare, ulterioară despărţirii dialectelor indo-europene. El spune „[n]u cred că vreuna din inovaţiile aflate la latină şi osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o « fază italică », concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp şi spaţiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aş sugera că pre-latina şi pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într-o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară” (Language, 28, p. 443). Această ipoteză e conformă cu anumite mărturii istorice, dar și arheologice. După cum am văzut, strămoşii osco-umbrilor au coborât în Peninsula Italică de pe cursul superior al Dunării la sfârşitul mileniului II î.Ch., fiind conisderați celți de unii scriitori romani, precum Gnipho (v. supra), iar cei ai latino-faliscilor au plecat de pe cursul mijlociu al Dunării la o dată anterioară osco-umbrilor, pe la mijlocul mileniului II î.Ch.. Prin urmare, strămoşii latino-faliscilor, care au păstrat labio-velarele PIE intacte, au ajuns în Italia cu cel puţin câteva secole înainte de strămoşilor osco-umbrilor.

 

Reporturile dintre traco-dacă şi albaneză:

Majoritatea lingviștilor consideră că albaneza este urmașa limbii ilire, dar acest lucru nu este întrutotul adevărat, întrucât albaneza se trage din dialectul epirot, cum vom vedea mai jos, Epirul fiind Albania de astăzi. Amintim, de asemenea, că Hasdeu considera că albanezii ar fi urmași ai dacilor neromanizați, stabiliți în sudul Dunării, idee preluată de lingvistul bulgar V. Georgiev, dar ipoteza nu se susține dacă analizăm anumite particularități fonetice ale albanezei raportate la cele ale limbii dace așa cum sânt ele reflectate în româna de azi. Aș aminti aici doar tratamentul labio-velarelor indo-europene în traco-dacă care nu se regăsește sub nicio formă în limba albaneză. Prin urmare, albaneza provine dintr-un dialect aparte al limbii ilire, anume din dialectul epirot.

În ceea ce priveşte relația dintre traco-dacă și iliră, considerăm că acestea erau cel mult dialecte ale aceleaşi limbi, deşi mulţi cercetători moderni consideră limbile traco-dacă şi, respectiv, iliră, ca fiind limbi diferite, tocmai pentru că nu cunosc bine cele două limbi. În contrast cu concepția modernă, o serie de autori antici şi medievali susţin nu numai că tracii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă (Strabon), dar şi că ilirii erau traci. Lexiconul Suidas, care a fost scris în secolul X d.Ch., spune că „iliriisânt traci barbari” (ιλλίριοι βαρβάροι θράκοι) (Suidas, 1853). În principiu, există o confuzie generală cu privire la raporturile dintre traco-dacă şi iliră. Astfel, unii le consideră limbi apropiate, în timp ce cei mai mulți le consideră limbi diferite deoarece, susţin aceştia, ilira se apropie de celtice, fiind o limbă centum, pe când traco-daca ar fi o veritabilă limbă satem. Am arătat mai sus că limba traco-dacă era de fapt o limbă centum, iar o comparaţie atentă între glosele traco-dace şi cele ilire indică o reală apropiere între cele două limbi/dialecte. Este drept că ilira este mai bine cunoscută din inscripţiile latine care apar pe tot felul de glose ilirice (toponime, hidronime, antroponime) şi a căror natură lingvistică apropie această limbă de grupul centum, pe când din arealul lingvistic traco-dacic avem un număr mai redus de glose a căror natură lingvistică este mai greu de intuit, mai ales dacă nu se face apropierea de glosele ilirice şi de limba română.

            Pornind de la aceste premise neconforme cu realitățile lingvistice, mulţi lingvişti începând cu Fr. Miklosich, Gustav Weigand şi alţii au încercat să explice asemănările dintre albaneză şi română. Pe de altă parte, o serie de lingvişti bulgari din secolul XX consideră că traca şi geto-daca ar fi fost două limbi diferite (cf. V. Georgiev, 1986) şi nici măcar două dialecte ale aceleaşi limbi. Ba mai mult, după Georgiev, albaneza este urmaşa limbii dace şi nu a limbii ilire, cum au considerat diverşi lingvişti ai secolului XIX, şi nici măcar a limbii trace, pe care el o consideră diferită de dacă. Cu toate acestea se ştie că traca s-a vorbit în sudul Dunării, astfel că albaneza putea fi, mai curând, urmaşa acesteia, dar bulgarii au un interes special pentru limba tracă din motive pur politice. Cu alte cuvinte, confuzia poate atinge uneori cote maxime şi astăzi.

Avem convingerea că astfel de „greşeli” s-au făcut şi se fac din diferite interese care nu au nimic în comun cu obiectivul cercetării, anume adevărul ştiinţific.

Deşi albaneza are multe elemente şi trăsături în comun cu româna, nu provine, cum am arătat, din ilira propriu-zisă, nici din limba dacă, ci din dialectele epirote. Epiroţii au trăit din timpuri străvechi unde trăiesc azi albanezii. Tucidide scrie despre epiroţi că erau iliri şi că vorbeau două dialecte diferite. Strabo (7, 7) îi situează pe epiroţi la sud de râul Shkumb, iar pe iliri la nord. Hahn (1854) crede că vorbitorii dialectului tosk sânt urmaşii epiroţilor, pe când vorbitorii dialectului gheg sânt urmaşi ai ilirilor. Hahn remarcă pe bună dreptate că nici alte popoare (grecii, latinii, celţii, germanii) nu s-au mutat de pe locurile lor de baştină din antichitate până azi. Prima menţiune istorică a albanezilor, cu acest nume (Αλβάνοι, Αρβανίται), este făcută de Mihail Ataleiates, la anul 1042 (cf. Philippide, OR). Ţara lor se numea Αρβάνον, în sârbeşte Rabъnъ(metateza slavă a lui Arbŭnŭ) şi cuprindea teritoriul dintre Shkoder, Durrës, Ohrida şi Prizren, cam acelaşi teritoriu pe care se află şi azi. La Ptolemeu (sec. II, d.Ch.), albanii apar ceva mai în interior, în Macedonia de vest. Menţionăm că albanezii nu sânt majoritari numai în Albania, ci şi în vestul Macedoniei, precum şi mai la nord, în Kosovo, exact unde îi localizează şi Ptolemeu. Romanii făceau distincţie clară între ilirii propriu-zişi (illyri proprio-dicti) şi iliri în general, iar în accepţiunea romanilor, epiroţii nu făceau parte din grupul ilirilor propriu-zişi. Ilirii propriu-zişi erau cei din Iliria, Dalmaţia şi din cele două Pannonii. Menţinând discuţia în domeniul tratamentului velarelor şi a labio-velarelor, în albaneză nu apare în niciun fel fenomenul trecerii labio-velarelor proto-indo-europene (*kw, *gw) la labiale (p, b), aşa cum s-a întâmplat în dacă, iliră, osco-umbrică şi celticele de pe continent. În această limbă labio-velarele au devenit velare simple, ca în limbile satem, deși albaneza nu ne oferă un tablou satem complet. Astfel PIE *kweh2tuer „patru” > alb. katër, PIE *ulkwos„lup” > alb. ulk, aici albaneza fiind mai aproape de latină, decît de traco-iliră. După cum am arătat mai sus, exemplificând cu alte grupuri de limbi sau limbi indo-europene, albaneza este un exemplu clasic de limbă situată la periferia arealului unui grup de limbi, rămânând conservatoare în anumite aspecte sau evoluând, din punct de vedere fonetic, după criterii aparte. Acest fapt se datorează uneori izolării și depărtării de centru, astfel că inovaţiile lingvistice care au loc aici, nu ajung şi la periferie.

Menţionăm că există un fond lexical comun tuturor limbilor balcanice, adică româna (cu dialectele sud-dunărene: aromâna, megleno-româna, istro-româna), limbile slave de sud (bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena), neo-greaca şi parţial turca. Cu excepţia turcismelor, acest fond provine, în cea mai mare parte, din fondul traco-iliric. De aceea, multe cuvinte româneşti care au fost considerate de origine slavă, provin de fapt din fondul traco-iliric, mai ales când acestea se găsesc doar în slavele de sud. În acest sens, am verificat toate aşa-zisele slavonisme din limba română şi pe foarte multe dintre acestea nu le-am putut identifica în dicţionarele limbii slave bisericeşti întocmite de Djačenko sau de Blagova et al. Prin urmare, o serie de cuvinte româneşti considerate de origine slavă nu sânt slave, chiar dacă ele se găsesc în unele documente slavo-române. Observăm că limba albaneză este o limbă aparte, insuficient studiată și, prin urmare, puțin înțeleasă. Cele afirmate de noi aici sânt rezultatul unor cercetări îndelungate. Cu toate acestea, ca și în cazul limbii române, structura limbii albaneze nu este încă suficient de bine înțeleasă.

 

Relaţiile dintre traco-dacă şi grupul balto-slav:

Fără îndoială, este, de asemenea, foarte important să cunoaştem şi adevăratele raporturi dintre traco-dacă şi proto-slavă, pentru a înţelege, în mod adecvat, segmentul slav existent în lexicul limbii române, precum și influența limbii traco-dace asupra slavei comune, întrucât după cum am arătat traco-daca era o limbă centum, în timp ce limnile baltice și cele slave sânt limbi satem.

Reamintim că până în prezent atât proto-slava cât şi traco-daca au fost considerate limbi satem şi, prin urmare, diferenţele dintre ele erau dificil de delimitat. Dar, aşa cum am văzut  limba traco-dacă era o limbă centum și, prin urmare, diferențele sânt considerabile, fiind vorba de o limbă centum și una satem.

După cum am arătat, pentru a înţelege mai bine o serie de aspecte lexicale şi fonologice ale limbii române este necesar să cunoaştem raporturile de înrudire şi de vecinătate cu alte grupuri de limbi indo-europene. Despre relaţiile limbii române cu limbile slave s-a scris foarte mult de-a lungul timpului, dar nu întotdeauna în termeni adecvaţi. Legătura limbii traco-dace (şi române) cu grupul slav şi cel baltic trebuie pusă în adevăraţii săi termeni, ţinând cont că au existat contacte între aceste limbi cu mult timp înainte de venirea slavilor la Dunăre şi în Balcani, întrucât daco-geții se întindeau, în antichitate, dar și mult mai încoace, cu mult spre răsărit.

Bernstein (1964) arată că majoritatea slaviştilor consideră că slava comună a avut o existenţă de peste 2000 de ani, deşi el crede că existenţa acesteia a fost mult mai lungă. În această perioadă au avut loc schimbări importante, astfel că această limbă a fost la începutul existenţei sale cu mult diferită de perioada când a început să se diferenţieze în dialecte.

Autorul consideră că cel mai important fenomen în istoria limbii slave comune este „legea silabelor deschise”. Astfel, într-o anumită perioadă a istoriei limbii slave comune, silaba a început să se caracterizeze printr-o creştere continuă a sonorităţii. În urma acestui fapt toate silabele închise au început să se transforme în silabe deschise, ceea ce a dus la apariţia unui întreg lanţ de transformări fonetice. Acest proces a durat o perioadă lungă de timp. Cele mai vechi împrumuturi germanice în slava comună ne arată că această tendinţă începuse să se manifeste în primele secole ale erei creştine. Bernstein împarte slava comună în două perioade mari: 1. arhaică - până la dispariţia silabelor închise; 2. perioada târzie - după dispariţia silabelor închise.

Legea silabelor deschise, apărută în slava comună, a dus între altele la metateza lichidelor, care se manifestă prin schimbarea poziţiei lichidelor l şi r din poziţie silabică finală în interiorul silabei. Acest fenomen este necunoscut în traco-dacă şi în română (ca şi în albaneză), iar dacă el apare totuși uneori, are un caracter cu totul sporadic şi are o altă motivaţie fonologică. O particularitate a proto-slavei este mult-răspândita:palatalizare a velarelor cât şi a labio-velarelor indo-europene. O altă caracteristică este dispariţia nazalelor aflate în poziţie silabică finală şi, în consecinţă, apariţia vocalelor nazale. În această limbă atât velarele cât şi labio-velarele indo-europene sânt tratate în mod similar. În schimb, traco-daca a avut un tratament diferenţiat atât în ceea ce priveşte velarele simple, cât mai ales labio-velarele. În traco-dacă palatalizarea labialelor în maniera proto-slavei nu a avut loc. Menționăm că proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate (*bh, *dh, *gh) ca și osco-umbrica, celtice continentale şi traco-ilirica, proto-slava a deaspirat oclusivele aspirate. În schimb, aşa cum am menţionat deja, labio-velarele au devenit velare simple. 

În ceeea ce priveşte relaţiile dintre limbile slave de sud şi albaneză (româna este mai puţin menţionată), Bernstein arată că cele mai vechi împrumuturi slave în albaneză pot fi datate din secolul XI (p. 43), dar pătrunderea intensă a cuvintelor slave în limba albaneză începe abia din secolul XIV, ceea ce presupune că influența slavă asupra acestei limbi nu a fost deloc profundă. Astfel avem alb. gardinë (cf. bg. gradina), alb. daltë (bg. dleto) (v.daltă). S-a spus că rom. a îngrădi (G. Mihăilă, SCL, I, XXIV, 1973) s-ar datora influenţei slave, dar acest lucru este contrazis de forma mgl. îngărdes „îngrădesc”, care presupune forma stră-română *îngărdesc. Astfel, forme româneşti precum îngrădesc sânt forme apărute mai târziu, în spaţiul limbii române fără să fie vorba de o influență slavă. Nu trebuie ignorat faptul că v.sl. gradъ înseamnă „oraş” şi nu „gard” care este, de fapt un împrumut dintr-o limbă centum (v.gard). Cu toate acestea, nu încape nici o îndoială că, în epoca pătrunderii acestor cuvinte în albaneză (şi română), metateza era de mult încheiată, fapt admis şi de Bernstein. El consideră chiar că aceste fenomene au apărut pe teritoriul limbii albaneze, trăgând concluzia că „[n]u este lipsit de interes să arătăm că numărul cuvintelor fără metateză este mic şi ele sânt aceleaşi în toate limbile balcanice. În limba română acestea sânt faimoasele gard,baltă,daltă; aceste cuvinte se regăsesc şi în albaneză şi neogreacă” (p. 44). Afirmaţia este cu totul neconformă cu realitatea, întrucât numărul lor este mult mai mare şi nu sânt de origine slavă, ci traco-ilirică. Cu privire la revenirea la silabe închise (fără metateză), autorul exemplifică cu rom. altiţă ar provenidintr-un sl. *lata (căruia nu-i dă sensul), nu din *olta, deşi etimologia rom. altiţă este cu totul alta. Cihac (şi Hasdeu) îl consideră slav, pe când Cioranescu (219) crede că provine din lat. altitia „înălţime”, formă rar întâlnită în latină (v.altiţă). De reţinut faptul că Bernstein aduce argumente precare când susţine teoria că în română, albaneză şi neo-greacă a avut loc un proces de răsturnare a metatezei lichidelor la împrumuturile slave din aceste limbi, afirmație fără sens, din moment ce aceste forme sînt pre-existente metatezei slave a lichidelor.

Pe lângă legea silabei deschise, un alt principiu fonetic important din limba slavă comună, este acela al palatalizării progresive a consoanelor urmate de iod (j). Bernstein precizează că acest fenomen a apărut cu mult timp înaintea dispariţiei silabelor închise, mai precis în perioada comunităţii balto-slave, fenomen care a continuat în toată perioada târzie. Acest proces a fost la fel de important ca şi cel privind silaba deschisă, încât, susţine autorul „nu cunoaştem nici o poziţie în care această tendinţă să nu se fi realizat” (p. 46). În mod cu totul independent, acest tip de palatalizare a avut loc și în traco-dacă care s-a transmis și în limba română.

Un fapt extrem de important, ignorat în totalitate de lingvistica românească, dar discutat de o serie de slavişti de renume, este acela că unele elemente lexicale ale limbilor slave şi baltice au caractere centum și prin urmare, se poate deduce că vorbitotrii acestora au fost în contact cu cei ai unor limbi indo-europene de tip centum încă din mileniul I, î.Ch. Bernstein precizează că până în secolele IV-II î.Ch., întreg teritoriul de la Apus de Vistula a fost ocupat de triburi de cultură luzaciană şi anume că „[p]urtătorii acestei culturi au fost triburile venete” (p. 58), dar autorul nu dă niciun fel de detaliu cu privire la limba vorbită de aceste triburi. Această cultură se întindea la nord până pe ţărmul Mării Baltice, ajungând se pare în contact cu triburile baltice care nu atinseseră la acea vreme ţărmul baltic. De asemenea, nu există date arheologice care să ateste că slavii s-ar fi aflat în mileniul I pe ţărmul baltic. Cu alte cuvinte, Vistula a constituit de-a lungul multor secole o graniţă între limba slavă comună şi limba aşa-zis venetă.

Pe de altă parte, arheologul polonez Moszynski (cf. Bernstein) arată că vatra de origine a slavilor a fost pe cursul superior al Niprului. Bernstein este de acord cu arheologul polonez, precizând că de la sud de Pripet până la est de Vistula fusese în întregime„teritoriu al limbii venete”. Mai departe, Bernstein arată că pe teritoriul aflat la sud de Pripet şi la apus de cursul mijlociu al Niprului există o bogată toponimie neslavă. Astfel, când au coborât spre sud-vest aşezându-se la sud de Pripet, slavii au găsit aici tot populaţie „venetă”, ca şi cea de la vest de Vistula, pe care cu timpul au asimilat-o (p. 60). Bernstein precizează, de asemenea, că „[p]e acest teritoriu slavii au trăit o perioadă foarte îndelungată”. Abia aici slavii au început să se ocupe de agricultură, aici au cunoscut roata olarului şi fierul, dar au continuat să se ocupe şi cu vânătoarea şi pescuitul. Cu timpul slavii s-au extins la vest până la Vistula, iar între sec. III-II î.Ch. şi III-IV d.Ch. au trecut şi la vest de Vistula până la Oder, asimilând şi pe veneţii aflaţi în această regiune. Astfel, când germanicii au venit în contact cu slavii, i-au numit pe aceştia veneţi, deşi slavii nu s-au numit niciodată, pe ei înşişi, cu acest nume (cf. Bernstein).

Slaviştii nu ne lămuresc cine erau cu adevărat aceşti veneţi, deşi ei sânt în principiu de acord că era o populaţie care vorbea o limbă indo-europeană de tip centum, ceea ce coincide cu ipoteza noastră că aceștia eru geto-daci nordici a căror limbă era una centum așa cum am arătat deja. Cum se știe în limba slavă comună au păstruns cuvinte de tip centum, dar cercetătorii nu au putut cădea de acord din ce grup anume făcea parte aceasta, ca urmare, i-au dat numele generic de „veneto-iliră”. Atât Shevelov (1964, p. 43) cât şi Golab (1972) dau o listă a elementelor centum din limbile slave. În cele ce urmează am selectat câteva din ele care au corespondent în limba română modernă. Desigur, problema acestor elemente în limbile slave necesită un studiu mult mai detaliat .

În cazul formelor provenite din rad. PIE *h2ek’mo- „ascuțit, vârf ascuțit” < PIE * h2ek’- id., situația este mult mai elocventă. Acest radical are o velară palatală care ar fi trebuit să dea a siflantă în orice  limbă satem, dar există excepții care arată că au avut loc împrumuturi dintr-o limbă centum.  În limbile baltice există forme perechi satem/centum, pe când cele slave sânt numai de tip centum: cf. let. asmenas „margine, prăpastie”, dar și akmene „piatră”, lituan. ašmenys „margine”, precum și akmus „piatră”, v.sl. kamy, rus. kamen „piatră”: cf.  toponim frigian Akmonia (centum), gr. ἀκμον „nicovală” (centum), sct. aśman „piatră” (satem). În română acest radical a dat ocnă (v. ocnă).

            În această categorie intră şi PIE *g’heh2r-, *g’heh2rdh- „a împrejmui, a îngrădi”,*g’horto-s „loc îngrădit”, radical extrem de productiv în toate limbile indo-europene. În seria de tip satem se întâlnesc elemente lexicale care definesc elemente de civilizaţie mai puţin avansată: cf. lituan. žardas „un fel de construcţie de lemn”, let. zards „țarc de cai”, v. prus. sardis id., v.sl. žъrdъ, rus. žerd „coteţ, culme de păsări”, iar seria de tip centum: cf. lituan. gardas „loc închis pentru animale, loc închis pentru apărare”, v.sl. gorditь „a închide, a construi”, graditь „a construi”, v.sl. gradъ „oraș”, rus. gorod id., pol. grod id. etc. (v.gard).

 

În plus, cercetărul polonez Golab (1972) arată că în hidronimia şi toponimia pre-slavă din Polonia de azi, pe lângă o serie de forme de tip centum, apare frecvent radicalul ap- „apă”. Acest radical este frecvent atât în zona balcanică, cât şi în regiunile celtice, prin urmare, este vorba de o hidronimie și toponimie geto-dacă (v.apă). Dacă este să-i calificăm drept iliri, cum înclină unii slavişti să creadă, aceştia vorbeau aceeași limbă cu geto-dacii. Nu poate fi vorba de iliri din moment ce ilirii s-a situat întotdeauna la vest de traco-daci și nu au avut cum să ajungă pe țărmul Mării Baltice. În realitate, este vorba, de triburi de geto-daci nordici care, după cum am văzut, au adus o mare contribuţie la civilizaţia slavă veche în perioada în care s-au aflat la sud de Pripet, unde este a doua vatră a proto-slavilor şi unde există şi azi o bogată toponimie ne-slavă. Această influenţă a continuat şi mai târziu după ce slavii s-au aşezat la vest de Vistula.

În ceea ce priveşte împrumuturile vechilor slavi din alte limbi indo-europene, după cum sânt interpretate de slavişti, ne vom rezuma doar la câteva remarci. Multe detalii privind unele etimologii slave controversate sânt discutate în detaliu de Vasmer, în Dicţionarul etimologic al limbii ruse. Bernstein (1964, p. 87) consideră că v.sl. sluga, braga şi ljutъ sânt vechi împrumuturi din limbile celtice: cf. v.ir. slog, sluag „mulţime, armată”, ir. braich „malţ”, cimr. llid „răutate” < celt. *lūtu. Menţionăm că forma slauga „ajutor, slugă” se întâlneşte și în lituaniană. De remarcat faptul că în limba română, în limbile slave şi baltice, sensul este identic, pe când în celtice sensurile sânt destul de diferite, deși formele sânt cognați. Totuşi, unii slavişti consideră că v.sl. braga provine din turcă, deşi nu poate fi de origine turcă, din moment ce este un cuvânt de origine indo-europeană din PIE *bhreu- „a fierbe, a fermenta” (v. slugă, bragă, iute).

 

Bernstein afirmă, de asemenea, că unele dintre aceste cuvinte etimologizează bine în celtice, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre română, cel puţin în cazul lui slugă şi iute, mai puţin în cazul lui bragă care este un împrumut din limbile celtice. Astfel, în română, slugă are 6 derivaţi pe lângă cuvântul de bază, iariute este un cuvânt cu sensuri multiple în limba română şi cu câţiva derivaţi din cuvântul de bază. Am ales aceste trei elemente lexicale întrucât ele există şi în limba română contemporană şi sânt trecute în rândul împrumuturilor slave, deşiîn aceste trei cazuri este vorba de împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă.

Acelaşi lucru se poate spune şi despre aşa-zisele împrumuturi gotice în slavă: v.sl. smokъ „smochină” < got. smakka, vino<wein, iar din germanicele de apus popъ „preot”, pila „ferăstrău”, vitez’iu „viteaz” (v.vin, popă, pilă, viteaz, smochină). Dintre acestea doar smochină este un împrumut vechi germanic în limba română, restul sânt împrumturi din limba română în limbile slave.

În ceea ce priveşte împrumutrile slave din latină: oltarъ, konopl’a < lat. *canapis, koleda, poganъ (v.altar, cânepă, colindă, păgân) putem admite acest lucru dacă vom considera că la venirea slavilor în sudul Dunării aici se vorbeau în paralel atât stră-româna cât şi latina, dar lipsa de logică a unei astfel de aserţiuni nu mai trebuie comentată.

O altă serie de cuvinte pe care slaviştii le consideră împrumuturi din iraniană: bogъ, rajъ, toporъ, mogъla, sьto, vatra „foc”, kurъ „cocoş” etc., o bună parte ditnre ele se găsesc şi în română, dar slavistul rus nu menţionează niciodată apropierile cu româna, fie ele şi ca împrumuturi iraniene în limba română (şi albaneză), deşi, multe din aceastea sânt, cu siguranţă, împrumuturi ale proto-slavei din traco-dacă (v.rai, topor, movilă, sută, vatră). Bernstein asociază v.sl. vatra doar cu av. athaurvan „foc sacru” şi cu sct. atharvan „preot al focului”, fără să amintească că o formă identică se găseşte în română şi albaneză: cf. alb. vatrë. În ce priveşte pe sьto, Vasmer şi alţi slavişti îl consideră de origine celtică, mai precis din vechea irlandeză, deşi slavii nu au venit niciodată în contact cu irlandezii în vechime şi nici mai târziu. În plus, forma irlandeză céad „sută”, iar în vechea irlandeză era ced nu avea cum să dea sьtoîn limbile slave, acesta din urmă fiind un termen de tip satem (v. sută). În limbile celtice numeralul „sută” are trăsături centum, cum este și firesc pentru un grup de limbi centum: cf. cimr. cant, bret. cant. Prin urmare, întreaga ipoteză este o absurditate.

Este bine cunoscut faptul că PIE *ŭ (u scurt) a devenit în slavă ъ sau ь care, fiind sunete foarte scurte, au dispărut în cele mai multe cazuri. Prin urmare, slava comună a împrumutat o formă *sŭta, într-o vreme când mai păstra pe ŭ scurt indo-european. Indiferent dacă slava comună a împrumutat acest termen din iraniană sau din geto-dacă, este cert că rom. sută nu poate proveni din v.sl. sьto. Acesta din urmă provine dintr-un *suta care, după toate aparenţele, pare a fi un împrumut din geto-dacă, deși rom. sută are o evoluție satem și prin urmare, traco-daca l-a mprumutat dintr-o limbă satem, foarte probabil dintr-o limbă iraniană.

 

Mihai Vinereanu Iulie, 2021